GSF76  banner-650

          Capitoul nouă

 

          — De ce?!

          — Nu știu. Nu știu. Nu știu!

          — Dar când ți-a spus asta?

          — Antonia, știi prea bine că discuțiile avute între mine și alți colegi sunt strict confidențiale.

          — Da, cum să nu. Înțeleg că sunt confidențiale, dar acum nu e o discuție între voi, fiindcă sunt și eu implicată .Te rog spune-mi când a avut loc discuția.

          — Astăzi, după ce ai plecat din biroul meu. Fac asta doar pentru că știu cât de apropiați sunteți. Nici eu nu înțeleg ce s-a întâmplat. Te-ai certat cu el?

          — Oarecum. Dar nu mă gândeam că ar face așa ceva… Poate până sâmbătă îi trece…

          — Nu cred. Și-a luat liber de azi până săptămâna viitoare.

          — Aham… Bine.

          — Cred că ar fi cazul să te las puțin singură. Dacă vrei, poți pleca și tu acasă. Îți pot face o copie la dosar pentru a-l analiză mai bine, a spus Hinrik ridicându-se de pe scaun.

          — Mulțumesc. Cred că voi pleca mai încolo… 

           Am copiat dosarul și am plecat acasă obosită și sătulă.

           Ajunsă înapoi în apartamentul meu, am lăsat poșeta pe masa din bucătărie și m-am aruncat în canapeaua moale.

          Pentru început trebuia să-mi adun gândurile. De ce s-a supărat Edan așa de tare? Sau, defapt, ce a provocat “criza” pe care a avut-o?

          În capul meu totul se învârtea: imagini neclare, voci care rostesc cuvinte neinteligibile… Gândurile-mi erau într-o agitație continuuă, dar învăluite într-o ceață pe care cu greu aș fi putut a o alunga.

          La un moment dat, am luat telefonul și l-am sunat pe Edan. Aveam nevoie de explicații. Prea multe întrebări îmi dominau mintea, iar nimic din mine nu găsea vreun răspuns. Am sunat în gol câteva minute. Niciun răspuns. Apoi iar, și iar, și iar. Zeci de minute de stat cu telefonul în mână, sunând. Știam că nu va răspunde. Știam încă de la primul ton. În final, am cedat. Am trântit telefonul pe masă și m-am dus să fac o baie. 

           Speram că apa să mă liniștească, să-mi mai lipezească mintea. Dar șiroaiele de apa curgeau în jurul meu, iar tot ce puteam să fac era să privesc în gol. Simțeam că totul în mine e un mare gol ,nu numai privirea. Mintea mea se golise de absolut orice întrebare, răspuns sau amintire.

          Din păcate, nu puteam sta la nesfârșit sub dușul care mă izola de lumea exterioară.

          După ce am ieșit din duș, am aprins focul în șemineu.

          Am adormit repetându-mi prostește “Poate mâine…” și cu sticluța de ulei de lavandă goală lângă pat. 

          

         

         

           M-am trezit mai obosită ca atunci când am adormit. Când am deschis ochii, am dat nas în nas cu Fapi, care se uita insistent la mine.

          Astăzi trebuia să-mi organizez timpul foarte precis. În primul rând, trebuia să intru și eu în cazul lui Anellise, fapt care nu credeam că va fi dificil. Trebuia să-i cer ajutorul lui Roger. Apoi, spre seară, îmi voi face bagajele pentru Berlin, căci a două zi aveam avionul în jurul orei doisprezece după-amiază.

          Cum m-am dat jos din pat, am luat telefonul și l-am sunat pe Roger. Acesta s-a oferit să mă ia de acasă, astfel încât să putem vorbi mai multe pe drum. Era perfect. Roger era implicat în acest caz, și astfel, prin intermediul lui, puteam intra și eu. 

           — Bună! a spus Roger când deschideam portiera. Cum ai dormit azi-noapte?

          — Bine, oarecum… am spus uitându-mă în altă parte. Deci, să vedem! mi-am dres vocea, încercând să trecem peste subiectul cu somnul. Câți suspecți sunt până acum?

          – În jur de zece, dar lista se mai poate micșora. Doi agenți au plecat deja după alții doi dintre ei, deci rămân opt. Eu am unul sub urmărire, dar, sincer să fiu ,nu cred că are vreo legătură. E doar un fost hoț care a stat în închisoare cincisprezece ani. A văzut-o o singură dată pe Anellise, atunci când l-a interogat, dar, în afară de asta, nu ar avea niciun motiv pentru care să-i poarte pică.

          — Aria e destul de extinsă…Și ceilalți șapte? Cine se ocupă de ei?

          — Asta cam e o problemă…avem o mare lipsă de agenți. Hinrik nu vrea să-i implice și pe restul. Nu-l înțeleg. 

          — Aș vrea să mă implic eu. M-aș putea ocupă de doi dintre suspecți…

          — Ai vrea? m-a întrebat Roger uimit.

          — Da. Chiar vreau să aflu cine a făcut-o. Dar nu știu ce părere ar avea Hinrik…

          — Vorbesc eu cu Hinrik! Dar ești sigură că vrei asta? Până la urmă, este vorba despre cei mai periculoși infractori…

          — Știu. Dar este mai important să aflăm cine a făcut-o decât siguranța. Mult mai important.

          — Bine…Voi vorbii cu Hinrik o dată ce ajungem la companie .Nu cred că va fi foarte încântat, dar va accepta până la urmă.

          — Sper. Cum se aleg infractorii pe care îi voi cercetă? Mi se da numărul următor, că de obicei, nu?

          — Nu, de data asta e mai ciudat. Nu știu de ce Hinrik a venit cu ideea asta, dar așa a rămas. E un bol cu bilețele pe care scrie câte un număr. Tu va trebui să tragi un bilețel. Fiecare suspect are câte un număr alocat. Număr de pe bilețelul tras de tine e numărul supectului pe care va trebui să-l cercetezi. Ai înțeles?

          — Da. E destul de ciudat…  nu am mai auzit de metoda asta.

          — Nu știu ce l-a apucat pe Hinrik să facă asemenea jocuri. Uneori, am vaga senzație că Hinrik ia tot cazul că pe un joc. Odată, când ne uităm la înregistrările de pe camerele de supraveghere din ziua morții lui Anellise, a izbucint brusc în râs. La început am crezut că are o criză, dar apoi și-a revenit subit, purtându-se de parcă nimic nu s-a întâmplat. Și, sincer să fiu, nu era nimic de râs la acea filmare… 

          — Dar la care cameră va uitați?

          — La cea de la intrare. Oh, uite, am ajuns. Sper că Hinrik să fie în birou. Mă aștepți în biroul tău, da?

          – Da. Sper să mă accepte.

          — Și eu. a spus Roger fugind pe scări.

          Ajungând în față ușii biroului, mi-am adus aminte de ce se întâmplase ieri. Deschizând ușă, am observat că totul era la fel cum le lăsasem. Laptopul închis, cafeaua neterminată, dosarul lăsat pe un colț de birou…

          Miliarde de întrebări îmi asaltau din nou mintea. Unde era Edan acum? Ce făcea?

          Am aruncat restul de cafea în chiuvetă din baie și m-am lăsat în scaunul moale. “Ar trebui să-l mai sun? ” m-am întrebat privind în gol. “Nu! În niciun caz. Este strict problemă lui. ” mi-a răspuns creierul. “Și totuși. Oare e bine? ” “Probabil că da. ”

          Mono-dia-logul meu a fost întrerupt de ușă care se deschise încet. Era Roger. 

          — Am reușit! a spus Roger mândru. Hinrik te așteaptă în biroul lui pentru a trage un bilețel. Dar te roagă să nu uiți de misiunea din Berlin…

          — Nu, nu uit! Dar așa de ușor?

          — Nu a fost chiar ușor, dar am reușit!

          Întradevăr, Hinrik era în biroul sau, cu un bol pe masă. De cum am intrat, a zâmbit și m-a invitat să trag un bilețel.

          Bolul era destul de înalt, din sticlă și avea șapte bilețele în el. La atingere, hârtia era aspră și tare. Închizând ochii, am tras biletul. Era la suprafață, dar nu printre primele.

          — Deschide-l! a spus Hinrik nerăbdător. Ce număr ai?

          — Trei. 

          Dintr-un sertar, Hinrik a scos un dosar imens.

          — Să vedem… Numărul trei…. A da, uite-l! a spus scoțând fericit un dosar mai mic.

          Dosarul era negru și răsfoit. Filele din el erau la fel de aspre ca și hârtia din care era făcut biletul.

          — Cred că de acum trebuie să te las singură. Vei analiza dosarul și îmi vei spune ce părere ai, da? Apropo, era să uit, a spus Hinrik punând pe masă un bilet de avion. Mâine la oră doisprezece ai avionul. Sper că nu ai uitat de misiune…. a spus zâmbind într-o parte. Ar fi bine să te concentrezi pe misiunea ta actuală iar apoi când te vei întoarce poți prelua și cazul acesta.

          — Dar mă pot ocupa de amândouă în același timp…

          — Treabă ta. Important este să nu-ți neglijezi atribuțiunile. Și acum am puțină treabă. Nu uita de bilet! a spus când voiam să ies pe ușă. 

           Cum am ieșit pe ușă, am sărit în brațele lui Roger.

          — Mulțumesc mult! am spus fericită.

          — Nu ai pentru ce! a răspuns Roger, prelungind îmbrățișarea puțin cam mult. Vrei să te duc eu mâine la aeroport?

          – Nu, mă descurc, am spus împingându-l ușor. Haide în biroul meu că să ne uităm peste dosar.

          În sfârșit, eram și eu implicată în caz. Eram într-atât de fericită, încât simțeam că zbor pe holul pustiu. Chiar dacă Hinrik considera că îmi voi neglija cazurile, eu îi voi demonstra că mă pot concentra pe mai multe lucruri de’odata. Până la urmă, ce era așa greu? Cazurile de la serviciu erau cazurile de la serviciu, care trebuiau rezolvate obligatoriu și fără prea multe comentarii, iar cazul asta era destul de simplu, fiindcă se baza doar pe un singur infractor. Probabil că -l voi găsi destul de repede și, în mod sigur, va fi nevinovat. Dar trebuia să încerc. Poate data viitoare îmi va cădea chiar criminalul. Până la urmă, tot ce conta era că eram implicată și puteam ajută la rezolvarea cazului. 

          — Deci să vedem… am spus așezându-mă pe scaun și deschizând dosarul. Peter Leblanc și Martin Jensen.

          — Stai puțin. Doi?

          — Da, doi. Ce e?

          — Parcă era vorba de un suspect/dosar.

          — Poate lucrează împreună… am spus răsfoind. Așa! Douăzeci a treia în 2001: tâlhărire. Amândoi sunt implicați în dosar, deci încă de atunci s-au aliat.

          — Fapta e destul de minoră. Au și altele, nu?

          — Binențeles. Zece a noua 2003: intrare prin efracție într-o casă. Se pare că nu au reușit să ia nimic, dar au făcut închisoare cinci ani.

          — Probabil atunci a fost prima dată când s-au întâlnit cu Anellise…

          — Dar nu ultima… șase a unșpea 2008: trafic de persoane. Din câteva văd, nu au ajuns prea departe. Au făcut trei ani de inchisoare…

          — Cam ușor de prins…

          — Și mereu cam nevinovați. 23 a doua 2014 : crimă premeditată. Uite că băieții au început să crească… Se pare că a avut loc o ceartă într-un bar, iar Peter a sărit la bătaie. Martin i-a venit în ajutor astfel încât au omorât un bărbat. Hm, ironic: bărbatul era chiar patronul barului.

          — Câtă închisoare au făcut?

          — Din câte văd, cazul a durat ceva timp… Lipsa de probe e prima cauza. Doar cei 3 erau în bar la acea oră.

          — Interesant… Au scăpat?

          — După multe audieri, au obținut doar doi ani de închisoare. Deci, pe scurt, tocmai au fost eliberați. 

          — Și de asta sunt pe lista suspecților. 

          — Probabil că da. Plus de asta, în acea multitudine de audieri, e imposibil să nu se fi întâlnit măcar o data cu Anellise.

          — Și de atunci au ținut-o minte…

          — Exact.

          — Care e locația actuală?

          — Am ceva treabă… am spus când am ajuns la ultima pagină din dosar. Se presupune că ar fi în Istanbul.

          — Istanbul? ! Trebuie să vin neapărat cu tine!

          — Roger, mă descurc.

          — În Istanbul? ! Singură? Nu, așa ceva este imposibil. Va trebui să vorbesc cu Hinrik să mă lase.

          — Roger, calmează-te… Uite, promit că mă voi mai gândi. Dar te rog ,nu fă nimic și nu vorbi cu nimeni, da? Altfel nici nu vreau să aud de o asemenea variantă.

          — Bine… Dar eu tot nu te las singură!

          – Bine, Roger… Ma voi gândi…

          — Și acum hai să lăsăm munca. E oră șaisprezece. Știu că ai avionul mâine dimineață, așa că trebuie să fii devreme acasă. Dar îți trebuie și ție puțină relaxare. Deci vrei să mergem la un film?

          — Da, cred că mi-ar face bine un film, am spus râzând. 

         

          Capitolul zece

                 

           A fost unul din cele mai amuzante filme pe care le-am văzut vreodată. Cel puțin așa simțeam. Pe tot parcursul filmului am râs încontinuu și m-am relaxat cum nu se putea mai bine. După terminarea filmului, mi-a venit idee de a merge într-un pub din apropiere. Roger a acceptat propunerea fără nicio ezitare, așa că în scurt timp eram acolo. Din fericire, nu era aglomerat. Ne-am așezat la o masă mai retrasă . Știam că nu pot sta mult, fiindcă a două zi trebuia să mă trezesc devreme, dar aveam o nevoie disperată de a uită și nu puteam sta nicio secundă singură. Nu puteam merge acasă și să mă uit pe pereți, punându-mi sute de întrebări. Ceva din mine voia cu orice preț să uite. 

           Muzica din pub, atmosfera relaxată, senzația că poți face orice îți trece prin cap, faptul că Roger era acolo, zâmbind la mine ca fraierul și nerealizând situația reala… Toate astea alcătuiau o plăcere vinovată, de care știam că nu pot avea mult parte, dar care era extrem de intensă.

          Mă întreb ce vedea Roger… Încercam să zâmbesc cât se poate de mult, dar uneori îmi scăpa câte o privire goală. Oare înțelegea? Oare avea idee măcar despre ce era vorba ? La un moment dat, m-a întrebat ce mai face Edan. I-am răspuns nonșalant că are treabă și că și-a luat concediu.  

           Trecând ușor peste subiect, i-am cerut lui Roger să-mi povestească mai multe despre cazul lui. Astfel, puteam să pară că îl ascult când defapt priveam în gol, prinzând doar fracțiuni din ce vorbea. Dar nu asta conta acum. Eram destul de egoistă ca să-mi pese doar de mine. Roger mi-a spus de multe ori că vrea să ieșim. Poftim, acum totul era așa cum își dorise. Putea vorbi în voie iar eu puteam să-I ofer senzația că îl ascult. Că sunt acolo fiindcă asta vreau cu adevărat. Că pot avea sentimente pentru el. Că am putea fi un cuplu fericit, așa cum îmi spusese sau scrisese de câteva ori. Și că eu îmi doresc asta, dar până acum am ezitat fiindcă nu eram sigură de mine. 

           Minciuni. Toate erau doar minciuni. Eu nu-mi doream acele lucruri. În acel moment, nici eu nu știam ce-mi doream. Dacă toată lumea noastră e o minciună? Dacă toți din jurul nostru ne mint frumos, așa cum făceam eu acum cu Roger? Dacă toată viață trăim într-o imensă minciună? Și dacă era așa, ce puteam face? Nimic. Absolut nimic.

           Îmi părea rău de Roger, dar nu aveam ce face… Astea erau circumstanțele. El a provocat asta, acum trebuia să suporte consecințele. Și totuși, doream că acele consecințe să nu fie vizibile… Până la urmă, era și el om. Nu era vina lui că eu nu eram în stare să fiu corectă. 

           Luând o pauză de la monologul sau, Roger s-a uitat la ceas și a văzut că era oră douăzeci și doi. Speriat, a achitat în grabă notă și m-a ajutat să-mi îmbrac haină. La început, am fost nedumerită de comportamentul lui, până când, când coborâm din mașină în fața blocului, mi-a spus îngrijorat: 

          — Du-te repede și culcă-te! Îmi pare foarte de rău că am stat așa de mult. E doar vina mea…

          – Ba nu e, am spus râzând.

          — Mâine dimineață sunt aici. Să-mi spui la ce oră să vin, bine?

          — Dar nu e nevoie…

          — Ei, nu este… Te iubesc. Să dormi liniștită. Noapte bună.

          — Noapte bună.

           ”Te iubesc” ? Ce însemna de fapt acest cuvânt? Spus de Roger, ce voia mai exact să însemne? Cum putea susține că mă iubește? Pe mine? De ce? Cum? Nu vedea? Nu-și dădea seamă? Nu era clar? Chiar nu vedea? Sau se făcea că nu vede? De ce susținea că mă iubește? Ce însemna iubirea pentru el? 

           Am început o nouă sticluța de lavandă. Nu știam dacă ajută cu ceva, dar cert era faptul că aveam nevoie de ea. Am băut din ea, resimțind trăirile din acea zi: Revoltă, Îngrijorare, Tristețe, Mândrie, Nepăsare ,Uitare, Slăbiciune, Neomenie. Toate învârtindu-se în capul meu, depășindu-mă. Dar nu trebuia să mă las învinsă. Trebuia să fiu puternică, să nu mă dau bătută. Să fiu fericită. Dar știam că nu pot fi fericita… În schimb, puteam încerca alt soi de fercire: să încerc să-i fac pe ceilalți să fie fericiți. Până la urmă, viață poate fi o minciună. Ce are dacă ne mințim între noi, dar cu intenții bune? Nu putem fi toți fericiți, dar îi putem lasă pe alții să fie. Și minciunile pot ajută la asta, nu-i așa? Deci hai să ne mințim între noi, hai să jucăm teatru, hai să fim fericiți. Nu e așa mare diferență între fericirea mimată și cea reală. Poate, până la urmă, fericirea mimată va deveni reală. Așa cum cea reală poate deveni mimată. Poate voi ajunge chiar să-l iubesc pe Roger, într-o zi. Poate vom fi fericiți, cu adevărat. Poate. 

           Ochii mi s-au închis ușor, privind cerul nopții întunecate.

         

          Dimineață mi-am făcut bagajul în grabă și l-am sunat pe Roger. Aveam puțin timp la dispoziție și l-am rugat să se grăbească.

          Din fericire, mașina lui Roger era destul de rapidă și în scurt timp eram în aeroport. După câteva sfaturi despre cum să am grijă în Berlin și să-l sun când ajung, am urcat în sfârșit în avion.

          În cele trei ore de zbor am reușit să mă relaxez citind o carte. Eram puțin agitată din cauza faptului că eram prima mea misiune în care eram singură. Timpul a trecut repede și până să-mi dau seamă de ce fac, m-am trezit în camera de hotel. 

           Hotelul, în eleganța caracteristică companiei noastră (întotdeauna în misiuni ni se alocau doar hoteluri de peste patru stele, datorită pazei și comfortului) , era situat în centrul orașului, dar pe o străduță parcă desprinsă din secolul al XVIII-lea. Așadar, în acest hotel aglomerația și agitația modernă erau îmbinate cu eleganță și rafinamentul secolelor trecute.

           Era în jur de oră patru pm atunci când m-am hotărât să alcătuiesc planul după care mă voi ghida. Am luat o hârtie, un pix și dosarul și m-am așezat la birou.

           Aș fi putut începe cu locurile pe care le frecventa persoana în cauză. Astfel aș putea intra în vorba cu cunoștințele sale și să aflu cu ce se ocupă. Apoi, mâine dimineață, voi merge până la locuința sa… Dar planurile mi-au fost întrerupte de telefon. M-am ridicat plictisită, gândidu-mă că era Roger, supărat că nu l-am sunat. Dar am avut o surpriză.

          — Antonia, sper că ai ajuns cu bine! am auzit vocea caldă a lui Hinrik.

          — Da, zborul a fost rapid. Tocmai îmi făceam planul…

          — Oh, pentru asta te-am sunat. Se pare că Rivan a fost prins de câțiva agenți de-ai noștri din Germania și tocmai a ajuns la noi. Îmi pare rău că ai făcut drumul asta degeaba, dacă aș fi știut nu te-aș fi trimis… Uite, drept bonus, poți stă cât vrei în Berlin, dar nu mai mult de două zile, a spus Hinrik râzând. Pe scurt, nu e nevoie să te întorci în aseară asta.

          — Vai, ce favoare, am spus râzând și eu. Se pare că agenții din Berlin sunt mai rapizi ca noi…

          — Nu neaparat, dar acum recunosc că au fost. Sper să nu devină un obicei. Tocmai intră în birou “prietenul” nostru. Vorbim mai încolo. La revedere!

          — La revedere!

           Ei bine, ce puteam să fac singură în Berlin? Eram prea obosită să merg acum la cumpărături. Puteam să dorm câteva ore și apoi să cobor la restaurant. Apoi, dacă voi avea chef, voi merge să mă plimb prin oraș. 

           Și asta am și făcut. Am adormit repede, fiindcă zborurile cu avionul m-au obosit din totdeauna.

           După ce m-am trezit, mi-am luat haina și am plecat să vizitez orașul. Era oră șapte pm iar luminile stradale au început să se aprindă. Agitația caracteristică fiecărui oraș important își făcea simțită prezența. Din fericire, magazinele stradale încă erau deschise. Nu eram foarte sigură de ce i-aș putea luă lui Hinrik și m-am hotărât destul de greu. Dar, până la urmă, am cumpărat clasicul “magnet de frigider” . Având în vedere situația, am considerat că trebuia să-i cumpăr și lui Roger ceva. Am mai vizitat câteva magazine până când, în sfârșit, am găsit ceva “oarecum” potrivit. Tot un magnet de frigider cu o imagine din Berlin. 

           Când am terminat, era deja ora nouă pm. Am luat un taxi, fiind prea obosită că să mai merg pe jos până la hotel. Mi se făcuse foame, așa că am luat loc la o masă din restaurant. În așteptarea comenzii, l-am sunat pe Roger.

           Din tonul sau, părea îngrijorat și m-a întrebat de câteva ori de ce nu l-am sunat până acum. Am încercat să-l liniștesc, explicându-i că drumul a fost obositor și am avut nevoie de somn. Pe tot parcursul mesei am vorbit la telefon, povestindu-i cât de frumos Berlinul.

           După ce am achitat, am urcat obosită în cameră. Era destul de cald, așa că am deschis ușă de la balcon și am intrat în baie pentru a face un duș. 

           Dușurile mele au fost mereu infinit de lungi, așa că a durat în jur de o oră până să ies din baie. Când am ieșit, în cameră se făcuse frig. Ușă balconului era larg deschisă. Am închis-o și m-am îndreptat spre dulap.

           Când am deschis dulapul am rămas uimită de ce am văzut. Toate hainele erau împrăștiate și aruncate în toate direcțiile. Apoi privirea mi-a căzut pe geantă mea, așezat pe birou. Toate lucrurile din ea erau răsfirate pe birou.

           Era clar. Cineva fusese în cameră.

          -va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts