GSF77 banner-650

          Capitolul unsprezece

         

           Speriată, am coborât la recepție și am întrebat dacă cineva ceruse cheia de la cameră mea. Răspunsul a fost negativ. Am urcat din nou în cameră și l-am sunat pe Hinrik, povestindu-i tot ce se întâmplase până în cel mai mic detaliu.

           În următorul sfert de oră eram în avion, întorcându-mă în Reykjavik. Eram uimită de cele întâmplate. De ce ar vrea cineva să între în camera mea? Sau, defapt, ce cauta acea persoană? Căci era clar că acea persoană cauta ceva. Întrebarea e ce.

           Gândindu-mă la scopurile “vizitei”  neașteptate, am ajuns acasă. În aeroport mă așteptau Hinrik și Roger. Am urcat rapid în mașină. Hinrik m-a pus din nou să-i povestesc ce se întâmplase, rugându-mă să mă concentrez pe fiecare detaliu. I-am “repovestit”  . Apoi am aflat că trimisese la hotel câțiva agenți pentru a recolta probe.

          Văzându-mi oboseală întipărită pe chip, a încetat cu întrebarile și mi-a spus să merg acasă, dar că ar fi bine că cineva să mă supravegheze. Auzind acestea, Roger s-a oferit ca să dorm la el în acea noapte. L-am refuzat, spunând că mă odihnesc mai bine în patul meu. Apoi Hinrik a venit cu ideea de a dormi Roger la mine. M-am opus vehement, șocându-i pe cei doi. Apoi mi-am dat seamă că am fost prea brutală și le-am spus că cel mai bine dorm atunci când sunt singură. 

           Am coborât din mașină, lăsându-l pe Roger supărat și pe Hinrik privindu-mă lung.

           Nu avea rost să mă gândesc la cele întâmplate. Erau persoane care se ocupau deja de asta, iar mi-e îmi era prea somn ca să mai pot gândii…

          Sunetul enervant provocat de telefon m-a trezit. Nervoasă și adormită, am răspuns.

          — Bună dimineață! Ești bine? m-a întrebat Roger.

          — Da, de ce nu aș fi?!

          — Îmi făceam griji… Cum ai dormit?

          — Nici nu mi-am dat seama când am adormit… Mi se pare că tot ce s-a întâmplat ieri a fost ca un vis. Un vis urât.

          — Și nu ai vrea să alungăm visul urât? Vrei să vin până la tine?

          — Fapi nu suportă intrușii. am spus râzând. Poate altă dată…

          — Ce faci azi? Nu ai vrea să mergem la o petrecere? E ziua lui Edward și m-a invitat. Vrei să vii?

          — Da…

          — Vin să te iau la douăzeci.

          — Bine…

          — Te pup. Pa.

          — Pa.

           Poate aveam nevoie de o petrecere. Nu am mai fost la una de când cu… cu… Anellise. Și Edan.

           Oare unde era acum? Ce făcea? Instinctiv, am luat telefonul. Dar m-am oprit. Edan mă abandonase. Nu puteam să-l sun. Nu trebuia să vorbesc cu el. El a a luat o decizie. Trebuia să i-o respect. 

           Mi-am făcut o cafea, încercând să-mi alung gândul. Diseară mergeam la o petrecere. Trebuia să mă odihnesc și să mă relaxez. Trebuia să pară că nu-mi păsa.

           Seară a venit repede. Uitându-mă prin dulap, mi-am ales o rochie neagră, mulată. Mi-am lăsat părul liber și am luat niște tocuri din piele întoarsă. Apoi am coborât în față blocului, așteptându-l pe Roger.

          Așteptarea nu a durat mult și în câteva minute eram în mașină, îndreptându-ne spre clubul în care avea loc petrecerea.

          Roger mi-a admirat rochia și a povestit câte ceva despre fiecare invitat. “Oare avea să vina și Edan? ” m-am întrebat eu, nefiind atentă la poveștile lui Roger. “Dacă vine, ce ar trebui să fac? Cum să mă comport? Ar trebui să îi arăt că nu-mi păsa. Îl voi ignora. Îi voi demonstra că prezența lui nu mă intresează. Nici măcar nu mă voi uită la el. Nu merită. ”

           Repetându-mi aceste lucruri în minte, am ajuns. Asta era seara mea și trebuia să mă relaxez. Marți plecam în Istanbul, așa că mai aveam la dispoziție doar această seară și ziua de mâine. În acest moment, nu-mi păsa de nimeni. De absolut nimeni. Numai eu contam.

          În club era semi-întuneric. Roger m-a luat de mână și am înaintat spre masă colegiilor noștri. Erau în jur de cincisprezece-șaptesprezece persoane. Pe marea majoritate în cunoșteam deja. Din păcate, Edan nu era la petrecere. Am luat loc pe o canapea și am comandat.

          Atmosfera era relaxată iar toată lumea râdea. După ceva timp am mers să dansăm. Muzica era dată la maxim, iar toată lumea se mișca în ritmul ei. Mâinile erau în aer, iar râsetele pluteau deasupra noastră. Melodiile curgeau una după alta, destinzând din ce în ce mai mult atmosfera. 

           Din boxele uriașe s-au auzit ritmurile lete ale unei melodii. Roger m-a luat în brațe și am dansat așa câteva minute. Apoi a început alta. Am încercat să mă retrag, dar Roger nu m-a lăsat. Era clar că nu aveam vreo cale de scăpare, așa că am renunțat.

           Privind într-un punct fix, continuam să mă “clatin” , urmând ritmul. Deodată, am simțit un sărut pe obraz, urmat de “te iubesc” spus în șoaptă. Instinctiv, am avut tentația să mă retrag. Dar apoi mi-am amintit că trebuia să stau. Trebuia că toată lumea să vadă.

           Nu i-am răspuns, ci doar am încercat să zâmbesc ușor. După terminarea melodiei, ne-am întors la masă. Începuse un joc de cărți .În următoarea tură am intrat în joc. Din păcate, jocurile de cărți mi-au plăcut din totdeauna, dar niciodată nu le-am permis să întreacă măsură. 

           În prima tură, a câștigat chiar sărbătoritul. În a două, Roger. Jocul devenea din ce în ce mai intens. Cu trecerea turelor, distanța dintre mine și Roger scădea. Până când, în ultima, am ajuns să stau în brațele sale.

          Nu sunt sigură de ce s-a întâmplat mai departe. Îmi amintesc doar că, pe la oră unu-două, stăteam adormită în brațele lui Roger. Apoi că am ajuns în față blocului meu și a coborât cu mine. Am urcat împreună scarile și, ajungând în față ușii, am intrat în apartament. A închis ușă în spatele lui și a început să mă sărute din ce în ce mai insistent. Adormită, i-am răspuns. 

          Roger a continuat. Dar, pentru o secundă, privirea mi-a scăpat pe canapea. Acolo stătusem eu și Edan.

          Nu puteam face asta. L-am împins pe Roger. S-a uitat șocat la mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

          — Nu e vina ta, crede-mă. Dar, te rog, lasă-mă singură. Am nevoie de liniște.

          — Ești sigură? Aș putea dormi pe canapea și atât.

          — Nu. E mai bine așa. Noapte bună. am spus deschizând ușa.

           Am mers la baie că să mă spăl pe față. Privindu-mă în oglindă, am realizat că arătăm groaznic. Groaznic de depravată. Părul îmi era ciufulit, aveam urme de rimel sub ochii și rochia era boțită. Cum am putut ajunge așa? Eram doar o cârpă folosită de cine avea chef. Totul din jurul meu era cuprins de minciuni. Edan mă mințise pe mine. Eu îl mințeam pe Roger. Anellise îl mințise pe Hinrik, spunându-i că are situația sub control. Ne mințeam toți, nepăsându-ne de ceilalți. Iar eu, acum, eram cea mai mare mincinoasă. Ajunsesem să mă mint până și pe mine. Mă urăm. Mă urăm din toată ființă pentru ceea ce ajunsesem a fi. Până la urmă, poate că îmi merităm soartă. Poate nu meritam să fiu fericită.

          Oricum, acum nu mai aveam nicio șansă să mai fiu vreodată. 

          

       

          Capitoul doisprezece

                  

          Era ora cinci dimineața iar eu stăteam pe canapea, citind o carte. Am dormit doar două ore. Lumina palidă se strecura prin geamuri, alunecând pe filele cărții. Gândul-mi fugii la ce avea să urmeze. Mâine seară plecam în Istanbul, deci trebuia să-mi pregătesc bagajul. Nu știam cât voi sta, căci trebuia să obțin toate informațiile posibile. 

           Timpul trecu repede. Uitându-mă la ceas, am observat că era deja ora opt. Leneșă, m-am ridicat , cu gândul să-mi fac o cafea. Multe nu aveam de făcut. Dar nu ajunsesem în bucătărie, căci telefonul sună. Era Roger. “Și acum ce fac? ” m-am întrebat. “Ar trebuii să-i răspund? ” .Telefonul continuă să sune, iar eu îl priveam de parcă era un obiect fantastic. Știam că nu dădeam dovadă de maturitate, dar chiar nu aveam idee ce să-i spun. Nu aveam tăria de-ai spune că nu-mi păsa de el și că tot ce se întâmplase aseară a fost doar pentru că eu eram supărată. Ar fi fost urât din partea mea și probabil m-ar fi urât toată viața. Așa că mai bine mă gândeam la ce trebuia să-i spun, apoi, peste câteva ore, să-l sun. Dar telefonul sună și a două oară. După cum îl știam pe Roger, urma să mă trezesc și cu el la ușă. Așa că, poate din prea multă impulsivitate, am încuiat ușă cu toate lacătele. 

           Știam că nu puteam fugii de el toată viață, dar trebuia să-mi găsesc cuvintele. Speram din tot sufletul că Roger să creadă că încă nu mă trezisem și încă dormeam cuminte, nu încuiam ușile și mă agitam prin casă.

           După ce am băut cafeaua, m-am hotărât să-mi fac bagajul. Privind în dulapul plin de haine, nu mă puteam decide. Ar fi trebuit să iau cât mai puține haine, căci era o misiune, nu o prezentare de modă. Dar nu știam cât va dură plecarea mea. Putea dura două zile (sperând că nu se va repetă incidentul din Berlin) sau putea dura o luna. 

           Mergeam cu taxiul până în aeroport, iar în Istanbul probabil voi lua alt taxiu. Așa că îmi puteam permite să-mi iau două valize încăpătoare. Răscolind dulapul, mi-am dat seama că aveam nevoie de majoritatea hainelor. Așa că am început să le așez cu răbdare în cele două geamantane. Mă rog, până la urmă am ajuns chiar să le îndes, fiindcă nu se închidea fermoarul.

          Terminând această acțiune complicată, m-am așezat pe pat obosită, privind la dulapul aproape gol. Rămăseseră doar câteva pijamale, tricouri și fuste. 

           ”Ei bine. ” mi-am spus în gând “Și acum trebuie să o facem. ” Era în jurul orei unu pm. Știam că trebuie să discut cu Roger, dar nu știam cum să încep. Nu puteam să-l evit toată viața. Trebuia să iau hățurile în mână. Așa că m-am dus la baie și m-am spălat pe față, gândindu-mă la monologul ce urmă să-l recit. 

          — Bună, Roger! am spus câteva minute mai târziu. M-ai sunat….

          — Da, voiam să văd ce faci. Cum te simți? Vrei să vin la tine?

          — Roger, cred că ar fi cazul să discutăm despre asta. Știi, cred că puțin am întrecut măsura. Am exagerat. Am luat-o prea repede, iar acest lucru ne poate face doar rău amândurora.

          — Oh, dar nu are ce să ne facă rău, a spus Roger râzând.

          — Ba are. Eu așa cred. Și, de asemenea, cred că ar fi mai bine să o luăm mai încet. Să ne mai gândim…

          — Dar nu aveam la ce să ne mai gândim. Ce s-a întâmplat cu tine? Aseară era totul perfect. 

           — Ai dreptate, dar am realizat că a fost o greșeală…

          — O greșeală? ! Aștept asta de câteva luni…

          “Și eu ce să-ți fac? Asta e. ” mi-am spus sătulă în gând.

          — Da, dar am luat-o prea repede. Cred că cel mai bine ar fi să rămânem doar prieteni. Ce zici? Nu e mai bine așa?

          — Mai bine? ! Antonia, ai înnebunit?

          — Nu, doar că așa consider eu că e cel mai bine.

          — Sunt și eu implicat în asta. Nu poți lua numai tu decizii. Eu nu consider că așa e mai bine. 

           — Roger, înțelege… Cel mai bine este să rămânem prieteni. Ce ai împotrivă?

          — Dar după ce s-a întâmplat aseară. Cum te poți comporta așa?

          — Aseară eram amândoi obosiți. Așa e cel mai bine. Am puțină treabă acum. Pa.

          I-am închis telefonul în nas. Rămăsesem fără argumente, și chiar dacă am dat dovadă de imaturitate, am scăpat ușor. Cel puțin pentru moment. 

           Restul zilei a fost extrem de plictisitoare. Am adormit repede, iar somnul a fost fără vise.

           A doua zi, m-am trezit târziu, în jurul orei unsprezece am. M-am îmbrăcat repede, am luat un taxi și am ajuns în scurt timp în aeroport. Am fugit la cafenea, căci drumul până la Istanbul e destul de lung. Era destul de aglomerat, dar din fericire m-am îmbarcat exact la timp.

           În sfârșit, ajunsesem la momentul mult dorit: mă ocupam de cazul Anellise.

-va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts