GSF78 banner-650

          Capitoul treisprezece

          

         

          Istanbulul a fost dintotdeauna unul dintre cele mai vizitate orașe din lume. Mâncarea, religia și cultură turcească sunt adevărate atracții turistice pentru străini. De asemenea, luxul hotelurilor și ospitalitatea atrăgeau turiștii. Străzile mult prea populate, agitația din piețe, caracterul impulsiv al turcilor, dulciurile incomparabile, toate creau farmecul Instabulului.

          Privind orașul de la etajul unsprezece al hotelului, am început să-mi doresc să rămân acolo pentru totdeauna, departe de grijile și probleme de acasă. Puteam lua viață de la capăt în acest loc necunoscut și totuși atât de fascinant. Mi-aș fi dorit să-mi cumpăr o nouă casă, să-mi găsesc un nou loc de muncă, să-mi fac prieteni noi și să las totul în urmă, ca și cum nu ar fi existat.

          Aruncând o privire fugară pe birou, observai dosarul învelit în piele neagră, trezindu-mă din visare. Nu o puteam luă de la capăt. Asta îmi era viața, trebuia să merg mai departe. Iar acum eram într-o misiune, nu aveam timp de vise aiurite. 

           Era în jurul orei șase pm și încă îmi puteam începe căutările. Din câte îmi aminteam, “subiectele mele” frecventau în special un club, iar eu de acolo trebuia să încep.

           Am coborât în recepție și am comandat un taxi. Clubul era chiar în “inima” Istanbulului, la o distanță relativ mică de hotelul în care stăteam. Având în vedere că era aproape oră șase jumătate, clubul ar fi trebuit să fie deschis. Și chiar era. Am intrat cu un aer relaxat, dând senzația că eram obișnuită să frecventez asemenea locuri.

           Pot recunoaște că am fost impresionată de strălucirea încăperii. Singura sursă de lumina venea de la lumânăriile din candelabrele de cristal. Pereții erau acoperiți de foițe subțiri de aur și argint printre care se întrezăreau licăririle diamantelor. Canapelele erau dintr-o piele moale, probabil de cămilă. Mesele erau din lemn masiv, iar podeaua era acoperită de un imens covor negru în care simțeam că mă cufund atunci când călcăm. 

           Am înaintat hotărâtă spre bar, sperând că barmanul să vorbească engleză. Dar am fost oprită de un individ de o înălțime dar mai ales lățime surprinzătoare, îmbrăcat într-un costum negru, care mi-a spus ceva, cam ofensat, în turcă. Întrebându-l în engleză ce spunea, mi-a zâmbit îngăduitor și a răspuns că: “În acest loc femeile nu au voie să între. Cel puțin pe ușă pe care ai intrat tu. Doar bărbații au acest drept. ” . Șocată, l-am întrebat la ce se referea când spunea că nu pe ușă pe care am intrat eu. Individul mi-a zâmbit din nou și mi-a explicat că doar angajatele (care, mai încolo, voi află că se referă la stripteuze) au dreptul să pătrundă în acel spațiu.

           Neștiind ce să fac, căci trebuia să-mi continui misiunea, i-am răspuns că doream să vorbesc cu managerul. Tipul dădu un telefon după care mă conduse pe câteva holuri înguste, ajungând în față unei uși mari. Apoi s-a uitat lung la mine, m-a rugat să scot tot ce aveam prin buzunare, m-a analizat din nou și, în final, a deschis ușă. 

           Tipul care stătea la birou era de vârstă medie, cu părul încărunțit și inspiră un aer sobru și plin de viclenie. Individul care mă condusese până acolo i-a spus ceva în turcă, iar șeful sau îi răspunsese încruntându-se ușor. Gorila părăsi în grabă încăperea, închizând ușă în spatele lui.

          — Deci, ce dorești? m-a întrebat într-o engleză perfectă managerul.

          — Căutam un loc de muncă și sperăm să pot găsii aici. Îmi pare rău că am greșit întrarea, nu știam…

          — Ești nouă în oraș? a răspuns zâmbind într-o parte.

          — Da. Fac niște studii la o facultate. Sunt aici de două-trei luni.

           — Și de ce vrei acest loc de muncă?

          — Banii au început să nu-mi mai ajungă, iar părinții mei nu fac față studiilor.

          — Realizezi că te supui unor riscuri? Ai vreun fel de experiență în acest “domeniu” ?

          — Nu, dar învăț repede. Credeți-mă, am nevoie disperată de acest loc de muncă…

          — Ești absolut sigură? Vezi tu, fetele de aici semnează un contract pe cel puțin trei ani. Sunt extrem de puține cazuri în care contractul semnat poate fi anulat mai devreme. Plus de asta, trebuie să păstrezi pentru tine faptul că lucrezi aici. Pe scenă, fetele apăr cu măști ce le acoperă complet fața. Te întreb din nou, ești sigură?

          — Da. Voi păstra secretul. Nimeni nu va află ce se întâmplă aici. 

           — Bine… Nu fac prea des angajări, dar având în vedere că avem lipsă de “personal” cred că aș putea face o excepție… Uite, vin-o diseară la repetiții și vezi dacă îți place. Apoi, dacă rămâi, semănăm contractul. Bine?

          — Da.Va mulțumesc din suflet! am spus zâmbind larg.

          — Te aștept diseară, la zece pm. La revedere!

          — La revedere!

          Am luat din nou un taxi, mergând spre hotel. Nu eram sigură de ce fac, dar era cert că lucrurile au început să capete un sens. 

           Ajungând în cameră, m-am așezat la birou și am început să recitesc dosarul. Din fericire, aveam și câteva poze cu suspecții pentru a-i identifică mai ușor. Am încercat să-mi întipăresc în minte profilele lor, concentrându-mă pe fiecare detaliu. Părul, ochii, forma nasului, înălțimea, statura, toate contau extrem de mult.

          După ce am terminat, am luat micul ghid de conversații în turcă pentru a învață câteva expresii elementare. Nu mă puteam duce acolo neștiind nici măcar cum se spune “Bună ziua! ” . Aveam destul timp la dispoziție, căci era oră șapte pm, iar până la zece mai era timp. 

           Dar timpul trecu repede. Când m-am uitat din nou la ceas, am văzut că era deja oră nouă jumate’ . În scurt timp eram din nou în taxi, mergând spre club. Am intrat pe ușa pe care mi-o arătase bodyguard-ul când am ieșit de la manager.

          Ușa dădea într-un hol lat și foarte lung. Am înaintat timidă, întreptându-mă spre vocile și râsetele ce veneau din capătul holului. Ajungând acolo, am observat câteva uși, dintre care doar una era întredeschisă. Am bătut ușor și am împins-o. În cameră erau cinci-șase fete cu vârste cuprinse între douăzeci și douăzeci șinouă de ani care, atunci când m-au văzut, au tăcut, uimite. Le-am salutat în engleză și le-am explicat că eram nouă și că managerul mă trimisese la ele. Din grup s-a desprins o fată, probabil de vreo douăzeci și patru-douăzeci și cinci de ani, cu un păr lung roșcat. Era îmbrăcată într-o rochie scurtă și extrem de mulată care îi lasă celulită să se vadă. După aerul ei, părea să fi fost “șefa” , dacă s-ar putea numi așa. 

           A zâmbit politicos, întinzându-mi mâna. O chema Haifa. Apoi mi le prezentă și pe celelalte fete. Arzu era o fată blondă, foarte înaltă și slabă, cu niște picioare infinit de lungi. Șalul aruncat neglijent încerca să-i acopere corpul perfect. Lângă ea era Didem. Didem avea aceași culoare la păr că și Haifa, dar era mai înaltă și mai plinuță. Nici ea nu era foarte îmbrăcată, purtând și ea un șal la fel de roșu că și părul ei. Hayal își întindea pe picioare o soluție ce conținea sclipici, făcându-le să strălucească în lumina puternică din încăpere. Când am ajuns în față ei, m-a privit cu ochi bănuitori, de un verde-smarald. Apoi expresia ei se transformă într-un zâmbet binevoitor, de o căldură uimitoare. Așezată pe o canapea, aranjându-și atentă părul, era Dilek. Părea a fi cea mai tânără dintre toate. Pielea nu-i era la fel de îmbătrânită, iar ridurile abia dacă se vedeau. 

           — Acum că am făcut cunoștință toate, haide să-ți arăt ce trebuie să faci. Vino după mine! a spus Haifa ieșind în hol.

          După doar câțiva păși, s-a oprit și a deschis altă ușă. M-am trezit pe o scenă uriașă, pe care o văzusem neclar în prima mea “vizita” . Haifa a pornit muzică și mi-a arătat câțiva păși. După ce a terminat, m-a rugat să repet după ea. Din fericire, sala era goală, astfel încât nimeni nu putea să vadă cât de rău mă mișcăm. După zece minute simțeam deja că mă lasă picioarele. “Mâine voi avea o febră musculară îngrozitoare. Și asta doar pentru că am vrut eu să mă angajez aici. ” mi-am spus nervoasă în gând. 

           — E din ce în ce mai bine. spus managerul, apropindu-se de scenă. Deci, rămâi?

          — Da. Nu prea îmi iese, dar voi învața…

          — Foarte bine. Ai o grămadă de timp la dispoziție. Te aștept să vii să semnăm.

          După plecarea managerului, am întrebat-o pe Haifa dacă era nevoie să dansez în acea seară. Mi-a răspuns că, dacă simțeam că nu stăpânesc bine pașii, pot să sta deoparte și să privesc. În schimb, de mâine seară puteam intra și eu. I-am mulțumit pentru ajutor și am mers să semnez acel contract. 

           Managerul îl avea deja pe birou și mi-l întinse relaxat. Eram perfect conștientă că nu va dura în niciun caz trei ani, maxim trei luni, căci misiunea mea nu putea dura mai mult. Salariul era mediu, dar acceptabil pentru o simplă studentă. Programul de “munca” era de la zece pm la patru am, fără excepție. I-am spus că nu voi intra în acea seară pe scenă căci nu doream să mă încurc și să fac clubul de râs. Managerul fu mulțumit de atitudinea mea și îmi spusese să mă grăbesc deoarece clienții trebuiau să apară.

           Am așezat un scaun în culise, astfel încât să pot vedea ce se petrecere pe scenă, dar, în același timp, și publicul. Eram în poziția ideală. Nu era nevoie să întru pe scenă dar, în același timp, aveam oportunitatea de-ai identifică pe cei doi suspecți. Nici dacă planificam asta nu ieșea mai bine. 

           După jumătate de oră eram deja plictisită. Luminile de pe scenă lăsau publicul în întuneric iar eu nu puteam vedea nimic. Sala era plină, asta denotând din vocile ce se auzeau. Eram atât de obosită, încât, contrar zgomotului și muzicii din jur, era să adorm acolo, pe scaunul meu din culise. Dar lumina refelectoarelor m-a trezit brutal. Se plimba prin toată sală, acoperindu-mă și pe mine pentru câteva secunde. Dar important este că mi-a dat prilejul că în sfârșit să pot privi publicul. M-am ridicat agitată de pe scaun, căutându-i pe Peter și Martin. 

           Stăteau în picioare lângă o canapea pe care era așezat un individ cu un pahar de șampanie în mână. Amândoi erau îmbrăcați la fel și erau extrem de serioși. Peter era blond, și, în lumina din club, avea ochii albaștri. Nu era nici înalt, nici scund. Martin, în schimb, era scund și grăsuț iar părul îi era castaniu.

          I-am privit mirată, neînțelegând ce fac. Apoi tipul de pe canapea le-a făcut un semn discret, iar Martin a pornit grăbit spre bar. În scurt timp, se întorsese cu o sticlă mică, așezând-o cu grijă pe masă. 

           Melodia tocmai se termina și fețele se întorceau în culise pentru o pauză. Haifa se îndreptă spre mine, zâmbind relaxat.

          — Dacă ești obosită, poți pleca acasă. Bănuiesc că ai înțeles ce trebuie să faci. Nu are rost să rămâi până la final.

          — Da, cred că e o idee bună… am spus ridicându-mă de pe scaun.

          — Mâine vino tot la nouă pm ca să-ți poți alege hainele pentru spectacol. Noapte bună!

          — Haifa, voiam să te întreb ceva… am spus repede.

          — Da, spune. 

           — Tipul de la masă din față scenei, îmbrăcat într-un costum albastru și cu doi tipi care stau în picioare lângă el. Cine e?

          — Ah, e un client mai vechi. Vine în fiecare seară. Cei doi indivizi sunt mereu cu el. Îl păzesc.

          — Deci va fi și mâine seară aici?

          — Da. Dar de ce?

          — Eram doar curioasă… Mi se părea foarte familiarizat cu localul, am mințit. Noapte bună!

          — Noapte bună!

          Nu mai avea rost să o întreb de ce îl păzeau.Eram mult prea obosită pentru astfel de informații. Am urcat în primul taxi pe care l-am găsit. Am urcat direct în cameră și m-am îmbrăcat în pijamale. Am adormit în câteva minute. 

           A doua zi timpul se scurse repede. Am luat micul dejun în hotel apoi am mers în bazar. Când m-am urcat înapoi în taxi, soarele deja apunea.

          În grabă, am mâncat un iaurt, pe post de cină. Atunci când am ajuns în cameră, era deja ora opt pm. Am coborât și am plecat spre club. Eram obosită, deși băusem până atunci trei cafele. Simțeam că nu mai pot merge dacă nu mă odihnesc puțin, iar drumul cu taxi-ul a venit la fix. Mi-am întins picioarele pe banchetă, uitând de bunele maniere. Dar fericirea mea nu a durat mult fiindcă ajungeam la destinație. 

           Ca și în seară precedentă, am intrat pe ușă din spate și am mers pe holul lung până la garderobă. Animatoarele m-au întâmpinat zâmbind, pline de energia care contrasta cu oboseala mea. Observând acest lucru, Arzu mi-a indicat locul în care se află cafeaua. Am luat o ceașca și m-am așezat pe canapea. Tocmai atunci intră și Haifa în încăpere.

          — Bună! Mă bucur că ai venit, chiar te așteptam. Poți sta acolo dacă vrei. Alege-ți de aici ținuta, a spus deschizând un dulap plin de haine.

          Nu sunt sigură că se puteau numi haine. Erau mai multe șal-uri, de diferite culori, materiale, mărimi și modele. Uimită de varietatea de “ținute” , am ales un șal roz-pal, asemănător floriilor de cireș, din voal gros. Marginile erau brodate cu dantelă neagră și nu avea niciun model pe el. 

           — Haideți fetelor! În câteva minute trebuie să fim gata! a spus Haifa din ușă.

          Am fugit la baie cu șalul în mână. După ce m-am schimbat, am rămas doar în lenjeria de corp și acel șal. M-am îndreptat spre culise, iar atunci când m-a văzut Haifa, s-a îndreptat spre mine și mi-a dat câteva explicații despre ce ar trebuii să fac. În scurt timp, muzica începea să cânte, iar fetele intrau una câte una pe scenă. Eu am intrat penultima, în spatele meu rămânând Haifa. Ochind masa la care stăteau “subiectele” mele, m-am așezat exact în față lor, dar încercând totuși să stau cât mai în spate. Norocul meu era că aveam masca, astfel încât ei nu puteau să vadă că-i privesc. Pe tot parcursul dansului am fost încurcată. Nu eram sigură de ce trebuie să fac, doar că puteam să las șalul să fluture în jurul meu și, poate, să fac câteva piruiete. Și asta am și făcut. Mă jucăm cu șalul în ritmul muzicii și la momentele pe care le considerăm potrivite, mă învârteam. Știam că arătăm groaznic, dar nu pentru asta eram acolo. 

           Când m-am uitat la masă “urmarita” , Peter căsca plictisit, iar Martin stătea semi-adormit în picioare. Când am privit spre cel care stătea jos, la masă, aproape că mi s-a tăiat respirația. Acea persoană se uită la mine cu niște ochi galbeni care îmi aminteau de leii din junglele africane. Mi-am continuat dansul, încercând ca totul să pară în regulă. Dar privirea aceea continuă să mă urmărească. Din instinct, am încercat să mă îndepărtez de scenă, îndreptându-mă spre culise. Dar mi-am adus aminte de ce sunt acolo și ce trebuie să fac. Așa că am rămas pe scenă.

          Din fericire, dimineața se apropia, așa că a trebuit să încheiem. Am băut niște apa, căci îmi simțeam gâtul foarte uscat. Haifa a venit și m-a felicitat, spunând că a fost bine pentru început. 

           A apărut și managerul din spate.

          — Felicitări, a fost foarte bine! Mișcările au fost ok și, spre mirarea mea, nu ai căzut jos. a spus râzând. Apropo, cineva vrea să vorbească cu tine. a spus pe un ton mai serios. Te așteaptă în club.

          Nu eram sigură de ce ar trebui să fac. Nu aveam incontro, știam că trebuie să merg, dar în același timp consideram că mă aflu într-o situație periculoasă. Cine ar vrea să vorbească cu mine? Și, mai important, de ce? 

           Cu emoțiile simțindu-le în stomac, am ajuns înapoi în clubul gol. Agitația infernală de odinioară se transformase în liniște, susținută de semi-întunericul din încăpere. La prima vedere, părea că nu e nimeni înăuntru. Apoi, la o masă, am zărit o siluetă. M-am apropiat, dar încă stătea cu spatele la mine.

          Apoi, brusc, s-a întors. Ochii aceia galbeni mă priveau din nou. Mă cuprindea senzația că am în față mea un leu. Rânjetul i-a acaparat întreagă expresie și m-a invitat, cu un semn al maini, să iau loc. M-am așezat ușor, pe margine. 

           — Bună! Am înțeles că ești nouă. Și că vorbești doar engleza… mi-a spus într-o engleză perfectă.

          — Da. Dar de ce m-ați chemat? am întrebat, încercând să păr speriată și timidă.

          — O iei prea repede… Prea bine! Dansul tău mi-a plăcut mult. Venind în fiecare seară la club, am început să mă plictisesc de aceleași dansatoare. Dar tu ai ceva nou. Însăși prezența ta mi-a plăcut. Timiditatea care duce spre inocență. ..

          — Mulțumesc. Dar poate că exagerați… am spus coborând ochii în jos.

          — Nu exagerez. Așa este. Am înțeles că ești studentă, nu?

          — Da, așa este.

          — Eu am o stare financiară bună. Consider că nu ar trebuii să te irosești în clubul asta… Nu ai vrea să-ți plătesc eu studiile? Să trăiești în lux, nesimțind grijă banilor?

          — Sună foarte bine, dar… 

           — Te rog, lasă-mă să termin. Să ai tot ce-ți dorești, oricând. Să faci ce vrei, când vrei. Și toate astea gratis! Ai fi de acord?

          — E minunat. Dar totul are o condiție, nu-i așa? m-am scăpat eu.

          — Așa este. Ești o fată deștepta, după câte se pare… Toate astea se pot întâmplă în Moscova, aceasta este clauza.

          — În Moscova?

          — Da, fiindcă acolo îți pot oferi eu toate acestea. Știu că poate fi greu pentru tine și îți trebuie timp de gândire, dar ai încredere în mine, căci este puțin timp. Toate se pot întâmplă doar dacă tu accepți.

          — Nu știu ce să spun… 

          — Este greu, înțeleg. Dar promit că voi avea grijă de tine. Voi face tot ce-mi stă în putință pentru a te proteja și să te simți bine. Numai acceptă.

          Tonul lui creștea.  Analizindu-i fața, am observat că nu minte, spre uimirea mea. Era una din cele mai periculoase propuneri din viața mea, dar studiul trebuia să continuie, iar eu nu puteam renunța când chiar subiectul îmi spunea să vin cu el.

          Discuția a continuat, refuzurile mele diminundu-se. În niciun caz nu trebuia să se vadă că eu acceptasem deja, în mintea mea.

          — Crede-mă, am nevoie de tine… 

          — Cred ca aș putea renunța la studile de aici.

          — Oh, minunat! Mă voi ocupă de asta imediat. Acum trebuie să mergi acolo unde stai și să-ți iei lucrurile. În noaptea asta poți dormi la mine în hotel, iar dimineață vine avionul. Binențeles, vei avea cameră separată.

          — În seara asta?

          — E în pripă… Dacă și tu ai apărut atât de neașteptat… Mașina ne așteaptă afară, haide.

          — Dar nu e nevoie. Merg singură să-mi iau lucrurile și ne putem întâlnii înapoi aici.

          — Ești sigură? Nu e mare lucru. Insist.

          – Nu, nu. Colegele mele vor vedea și apoi vor ieșii vorbe… Dacă plec singură nu voi da de bănuit. Va rog.

          — Bine, dar ai grijă. Ne întâlnim aici într-o oră. Este bine?

          — Da. Va mulțumesc…

          — Nu ai pentru ce… Eu îți mulțumesc.

          Ajunsă în camera de hotel, mi-am împachetat în grabă lucrurile și mi-am scos telefonul. Apoi l-am pus înapoi. Nu avea rost să-l sun pe Hinrik sau pe oricine altcineva. Era misiunea mea și îmi luasem angajamentul de a mă ocupă în totalitate de ea. Totuși, am pornit GPS-ul, astfel încât cei de la agenție să mă poată localiza oricând.

           După ce am terminat, m-am îmbrăcat într-o rochie neagră, evazată, și am pus pistolul în portjartier.

         

           În față clubului era parcat un Rolls-Royce Phantom negru. Am coborât din taxi și m-am îndreptat spre portbagaj când, din mașină, a ieșit șoferul care mi-a luat bagajul și a deschis portieră din spate, făcându-mi semn să urc. 

           — Haide, nu-ți fie frică. am auzit vocea aceea caldă.

           Am urcat, ezitând oarecum. Șoferul a urcat și el și a pornit mașina, îndepărtându-ne.

          — Îmi cer scuze, nu cred că am avut timp să mă prezint: mă numesc Frederick Bernand.

          — Încântată. Eu sunt Antonia Edwards.

          — Situația este atât de ciudată, a spus Frederick cu un surâs. Nici măcar nu știam cum te cheamă, dar am senzația că te cunosc de o viață… Este fascinant.

          — Da, și eu am fost surprinsă de propunere dvs.

          — Te rog, nu-mi spune “dumneavoastra” . Poți să mă numești Frederick.

          — Bine. Am fost uimită de propunere ta, Frederick. 

           — Așa sună mai bine. Recunosc, nu o pot numi o “practică”  zilnică, a spus râzând. Uite, am ajuns la aeroport.

          Afară încă era întuneric, dar pista de decolare era puternic luminată. Mașina a oprit în apropierea avionului, iar în jurul nostru s-a adunat un grup de bărbați îmbrăcați în costume negre.

          Frederick a coborât din mașină, iar grupul l-a salutat respectuos. Șoferul a deschis portieră din dreptul meu și am coborât. Frederick mi-a zâmbit cald și mi-a întins brațul. L-am acceptat, timidă, și am înaintat spre avion sub privirile uimite ale celorlați.

           În față scărilor era un alt grup care aștepta. Când am ajuns la ei ne-au fost oferite o serie de zâmbete respectuoase. 

           Dar unul dintre ele îmi era cunoscut. Ca o ceață care se ridica, amintirea zâmbetului atât de recentă și totuși atât de îndepărtată se apropia din ce în ce mai tare. Era zâmbetul pe care-l văzusem de mii de ori, fiind mult prea obișnuită cu el. Doar o singură persoană putea avea acel zâmbet. Iar atunci când am privit-o în ochi am simțit cum pământul se cutremură sub picioarele mele, simțind că la cea mai ușoară adiere de vânt voi cădea. Dar nu-mi perminteam asta, căci în fața mea stătea Edan. 

 

 

          Capitoul paisprezece

         

         

           Ochii lui Edan m-au fixat câteva secunde, că apoi să treacă mai departe. Am privit în jos, încercând să păr cât mai timidă. Din fericire, puteam urca în avion.

          Era un avion mic, cu doar zece locuri împărțite în două compartimente. Eu, Frederick și cele două gărzi de corp stăteam în primul, iar restul în celălalt. În scurt timp am decolat.

          Primul impuls a fost să mă duc la baie și să mă spăl pe față. Dar baia era în cealaltă parte a avionului, iar asta însemna că trebuia să trec pe lângă Edan. L-am întrebat pe Frederick cât dură zborul. El mi-a răspuns că în trei ore vom fi în Moscova. 

           Deveneam din ce în ce mai agitată și nu știam ce puteam să fac. Așa că, profitând de neatenția lui Fredeick, am deschis geantă și am luat o pastilă pentru somn. Eram destul de conștientă de faptul că, până la urmă, mă aflăm în misiune, dar “șocul” pe care îl suferisem îmi putea strică misiunea. Frederick privea pe geam și mă întreba din când în când dacă am nevoie de ceva. Atunci când a văzut că încep să adorm, a rugat pe cineva să-mi dea o pătură și o pernă. Am adormit simțind cum Frederick îmi strecoară pernă sub cap și mă învelește. 

           Vuietul motoarelor m-a trezit din somn. Se pare că aterizăm.

          — Bună dimineață, mi-a spus Frederick zâmbind. Sper că nu ți-a fost frig…

          — Nu. Nu am dormit așa de bine de mult timp, am spus căscând fals. Am ajuns?

          — Da, am ajuns, în sfârșit.

          Pe pistă ne așteptau trei mașini asemănătoare cu cea din Istanbul .Apropindu-mă de una dintre ele, am observant (cu ajutorul anilor de studiu) că era blindată.

          — Urcă, dacă vrei, mi-a spus Frederick. 

           Am urcat. Geamurile erau fumurii iar eu puteam privi în voie ce se întâmplă afară: Frederick era înconjurat de același grup din aeroportul precedent: Peter și Martin, trei tipi blonzi, asemănători cu luptătorii de K1, un tip roșcat care butona non-stop telefonul și Edan. Frederick vorbea fără oprire, gesticulând. Pe față se citea fericirea, poate chiar extazul .Ceilați zâmbeau și îl aprobau. Privindu-l pe Edan, am observat că afișa unul dintre cele mai false zâmbete ale sale. Am tresărit, căci în puține situații mai văzusem acel zâmbet. Edan îl aprobă și el pe Frederick și atunci când era cazul, izbucnea într-un râs ironic. 

           Puțin mai încolo, Frederick era lângă mine și porneam pe drumul spre locul numit de el cu atâta căldură “casă” . Drumul era înconjurat de pădure, de parcă am fi fost teleportați în altă parte. Oriunde priveai, în față, în spate, vedeai doar copaci, copaci înalți de zeci de metrii.

          Drumul era asfaltat și simțeam că zburăm cu mașină peste el. Eram inconjurați de liniștea pădurii tulburată de motoarele mașiniilor. În schimb, nimic în jurul nostru nu mai mișcă.

          Drumul a durat o jumătate de oră până am ajuns în față unei porți mari, din fier forjat. Aleea care ducea la casă era înconjurată de sălcii bătrâne. Gazonul era proaspăt tuns. 

           Casă ascunsă printre sălcii era acoperită complet de piatră, iar scările din marmură străluceau în lumina blândă a dimineții. Casa era lată (în jur de patru sute m) și avea două etaje. Ușa era și ea din fier forjat. Arăta ca o fortăreață, dar învăluită de o eleganță aparte.

          Porțile s-au deschis în față noastră, și am înaintat lin pe aleea pietruită. Când am ajuns în fața casei, ușa s-a deschis și ne-a întâmpinat un băiat zâmbitor care s-a grăbit să ne ia bagajele.

          Frederick a coborât din mașină, ajutându-mă apoi să cobor și eu.

          — În sfârșit, acasă. a spus întinzându-se. Antonia, trebuie să-ți fac un tur al casei.

          Nu am apucat să mai răspund, căci din spatele nostru au apărut restul mașinilor. Edan și ceilalți au zâmbit mulțumiți și și-au luat bagajele, ducându-le în casă. 

           — Dimtri, este gata mâncarea?

          — Da, în scurt timp.

          — Presupun că la toți ne este foame, așa că o masă este chiar binevenită.

          Dimtri a dus bagajele în casă și a dispărut.Casa era uimitor de strălucitoare. Holul era puternic luminat de candelabru, iar podeaua strălucea în lumina.

          Băiatul a apărut și a indicat cameră în care să intrăm.

          Încăperea era la fel de strălucitoare și foarte spațioasă. În mijlocul încăperii era o masă înconjurată de douăsprezece scaune din catifea neagră. Pe masă erau așezate două sfeșnice cu câte șapte lumânări aprinse. 

           Lângă masă ne aștepta o fată îmbrăcată într-un costum de bucătăreasă care ne-a indicat locurile la masă.

          — Unde sunt băieții? a întrebat Frederick, așezându-se în capul mesei.

          — Probabil vin imediat, a răspuns fata uitându-se pe hol.

          Frederick mi-a făcut semn să mă așez lângă el. Nu au trecut nici zece secunde că în cameră au intrat “băieții” . Edan s-a așezat în fața mea, în stânga lui Frederick. Martin și Peter s-au așezat lângă el, iar lângă mine cei trei luptători de K1. Tipul roșcat era destul de bulversat și până la urmă, conform indicațiilor subtile a le lui Frederick, s-a așezat lângă Peter. 

           În scurt timp mâncarea era așezată pe masă. Fiecare a primit câte o bucată de friptură de vită și un pahar de vin roșu. Înainte de a începe oficial masa, Frederick s-a ridicat cu un pahar în mână.

          — Aș vrea să țin un toast în cinstea întoarcerii noastre acasă sănătoși și fericiți! După atâtea drumuri și muncă, ne-am întors înapoi în culcușul nostru, dacă l-aș putea numii așa. Știu că a fost greu pentru fiecare, toți am depus foarte multă muncă dar din câte știm cu toții a meritat. Va felicit și sunt mândru de voi! 

            A izbucnit un ropot de aplauze, iar Frederick a zâmbit mulțumit. Apoi a venit la fiecare și i-a îmbrățișat.

          Masă a durat în jur de jumătate de oră. Am mâncat greu, având în vedere tot din jurul meu.

          După ce am terminat, Frederick a spus că urmează să-mi prezinte cameră în care voi locui și câteva obiecte personale. Fata a venit și a strâns farfuriile, iar restul s-au ridicat și au ieșit afară, în grădină. Oboseala deja mă dobora. Frederick a luat-o înainte pe scări.

          Holul de la primul etaj susținea frumusețea întregii case. Pereții erau acoperiți de tablouri, iar podeaua era doar din marmură albă, proaspăt lustruită.  

           Frederick a urcat mai departe pe scări. Etajul al doilea era identic cu primul, diferența fiind faptul că în mijlocul lui era așezată o măsuță de cafea înconjurată de două scaune din catifea. Camera mea era în partea dreaptă a holului. Când am ajuns în față ușii, Frederick a deschis-o și mi-a făcut semn. Patul era imens, acoperit de o lenjerie albă din bumbac satinat. Suprafața camerei era de cincizeci de metrii pătrați. În capătul opus era așezată o canapea de două locuri. În fața ei era o masă cu o vază plină de trandafiri roz.

          — Sper să-ți placă… a spus Fredrick.

          — Da, sunt impresionată cu adevărat… am spus zâmbind într-o parte.

          — Mă bucur. Trebuie să plec, Antonia, ne vedem la cină de la nouăsprezece… Dacă ai nevoie de ceva doar sună, bine?

          — Da. Încă o data, vă mulțumesc pentru generozitatea dumneavoastră…

          — De câte ori să te rog să nu-mi mai spui “dumneavoastră ” ?a zis Frederick râzând.

          — Mi se pare foarte greu, am spus râzând și eu la rândul meu. Dar va promit că voi încerca.

          — Sper să și reușești! Ne vedem mai încolo, draga mea, a spus închizând ușă. 

           Bagajele erau lăsate lângă masă. M-am aruncat în pat, obosită de drum. “Voi scoate hainele din valiză mai încolo. ” mi-am spus în gând. Am încuiat ușă camerei cu cheia. M-am pus din nou în pat, iar doar în câteva secunde am adormit.

          Am deschis ochii încet, încercând să-mi amintesc unde sunt. Simțeam cum sunt cuprinsă de avalanșa întamplărilor petrecute în ultimele ore. Am încercat să pun totul cap la cap, prinzând, până la urmă, o formă și un sens. După ce am realizat unde și în ce moment mă aflam, m-am ridicat din pat, m-am dus la baie, m-am spălat pe ochi și m-am întors înapoi să mă uit la ceas. Era oră șapte p.m. .

          În grabă am luat o rochie lungă, roz din dulap și am îmbrăcat niște pantofi cu toc din catifea neagră. M-am uitat la reflexia mea din oglindă, apoi mi-am trecut rapid peria prin păr, am încercat să șterg urmele de machiaj rămase și am aplicat unul nou, mai subtil de data asta. 

           Am ieșit din cameră și am coborât încet scările. Nu dură mult și am ajuns în cameră în care mâncasem cu câteva ore în urmă. Din nou, totul era pregătit, mâncarea era pusă pe masă, de data asta, iar fiecare era așezat la locul sau.

          M-am pus la locul meu, în dreaptă lui Frederick care mi-a zâmbit. Apoi cina a început într-o liniște deplină, dar relaxată.

          După ce am terminat, fata din casă a strâns farfuriile. Primul care s-a ridicat a fost Frederick, scuzându-se și întreptându-se spre baie

          Apoi m-am ridicat și eu. Am ieșit afară, în noaptea caldă. Am mers pe o alee ce ducea spre grădină. Era o grădină imensă, plină de flori. Apoi aleea continuă. Am mers și eu mai departe, cuprinzându-mă curiozitatea. În foarte puțin timp eram la marginea unei păduri. În jurul meu nu mai era nimic. Am mers mai departe, fiind absorbită de dorință de a mă gândi la ce trebuia să fac mai departe. 

           Cum înaintam în pădure, simțeam cum pot lasa, chiar și pentru puțin timp, totul în spate.

          Întâlnirea cu Edan a fost covărșitoare. Ce caută el aici? Ce legătură avea defapt cu acest “Frederick” ?

          Mă îndepărtăm din ce în ce mai repede. Brusc, m-am oprit. Simțeam că sunt privită de undeva din spate. Aproape instinctiv am dus mână la pistol. Dar nu era nimeni. Simțindu-mă că cea mai mare fricoasă din lume, am fost “lovită” de un râs isteric. De ce să reacționez așa? Nu avea cine să fie în pădure la ora asta.

          M-am oprit și am privit pădurea și copacii ei în toată splendoarea lor. Era uimitor cum acei copaci pot supraviețuii atâtea sute de ani, trecând pe lângă ei zeci de generații de oameni. Iarba era moale, atât de moale încât îmi doream să mă pot așeza pe ea, să o ating și să rămân acolo, în mijlocul naturii. Din depărtare se auzea sunetul unui izvor. Natura copleșește în totalitate orașele și falsă frumusețe a lor. 

          — E minunat… am spus.

           — Știu, mai vin aici uneori, am auzit o voce atât de cunoscută din spatele meu.

          Simțeam cum îmi vâjâie capul. Dar nu trebuia să mă las. Mi-am îndreptat spatele, luându-mi cea mai amabilă și în același timp aroganta atitudine de care puteam să dau dovadă, înăbușindu-mi orice resentiment, și m-am întors.

          — Trebuie să fie foarte frumos vara, am spus privindu-l pe Edan fix în ochi.

          — E. Iarba e mai moale, iar afară e mai cald.

          — Dar poate fi destul de cald încât nu poți ieșii din casă în timpul zilei.

          — Să nu exagerăm… Poți ieșii, nu e chiar așa de cald.

          — Poate, am spus începând să merg încet pe alee, dar susținându-i în continuare privirea.

          Până la urmă a cedat și a privit în altă parte. Dar apoi a revenit, înfruntându-mă. Și eu îl puteam înfrunta, nu aveam niciun motiv să nu o fac. 

          — Ar fi bine să mergem în casă. Cred că se va răcii.

          — Nu cred. E destul de cald, iar eu nu văd niciun nor. Dar probabil că e destul de târziu.

           Am mers din nou pe aleea din piatră.

          — Probabil și mâine va fi cald… Cel puțin așa pare, având în vedere vremea de acum.

          — Poate. Nu m-am uitat la prognoză.

          În scurt timp am ajuns în casă, încuind ușa în urmă.

          — Noapte bună! am spus urcând scările.

          — Noapte bună! a răspuns Edan.

          Când am ajuns la al doilea etaj, Frederick tocmai venea alene spre scări.

          — Nu mai stai?

          — Nu, sunt destul de obosită din cauza drumului…

          — Bine, odihnește-te. Somn ușor! a spus zâmbindu-mi.

          — Mulțumesc, la fel, am spus la rândul meu cu o tentativă de zâmbet. 

           Ajunsă în cameră, m-am trântit în pat, simțindu-mă cu adevărat obosită. Am câștigat ceva, totuși: vorbisem cu Edan. Trebuia să o fac, iar dacă întârziam momentul nu făcea decât să intensifice tensiunea. Mă simțeam mai bine știind că trecusem de această etapă. Încă nu știam ce trebuia să fac mai departe, dar acum puteam începe misunea cu adevărat, fără niciun obstacol. Binențeles, Edan era în continuare un obstacol, fiindcă oricând mă putea da de gol și nu aveam încredere în el deloc, dar măcar puteam mânca în liniște, fără că să ne mai privim dușmănos.

          Între noi intervenise o amabilitate ce ne obligă să ne suportăm reciproc. 

          – va urma -

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts