GSF 79 banner01-650

          Capitolul cincisprezece

         

         

         

          Am avut o noapte destul de liniștită, dar cu vagi crâmpeie de vise.

          Eram brusc cuprinsă de o nouă forță. Acum puteam duce misiunea până la capăt.

          Cu ideea rămasă în minte, am coborât la micul-dejun. Din nou, toată lumea era așezată la masă. 

          — Ai dormit bine, draga mea? m-a întrebat Frederick încă de când m-a văzut intrând.

          — Da, destul de bine, am spus întinzându-mă. Voi?

          — Și eu parcă am dormit mai bine că în alte nopți, a răspuns Frederick făcându-mi cu ochiul. Haide, pe tine te așteptăm. Nu puteam începe fără.

          Micul dejun era compus din platouri cu delicatese așezate pe masă. Astfel, își putea luă fiecare ce voia.

          Frederick insistă pe tot parcursul mesei să gust din toate felurile de brânză, indicându-mi-le pe cele mai bune. După ce am scăpat, terminând toate tipurile, m-am lăsat obosită pe scaun.

          — Ce facem astăzi? întreba Martin după ce termină. 

           — Mă gândeam să-i prezint Antoniei Moscova. Nu cred că a mai fost și i-am putea arată câteva obiective interesante, spuse Frederick uitându-se întrebător la mine.

          — Da, ar fi o idee bună, am răspuns.

          — Perfect. Putem pleca în scurt timp, nu-i așa? a întrebat Frederick ridicându-se. Edan, în cât timp crezi că mașină poate fi gata de plecare?

          Edan ridica capul uimit din farfurie, uitându-se consternat la Frederick. Dar în câteva secunde, uimirea i se ștersese de pe față, de parcă nu a fost niciodată acolo.

          — Trebuie doar să o scot din garaj, a răspuns Edan.

          — Perfect. Mergem noi trei în oraș și restul rămân acasă. Bine?

          — E perfect, Frederick, a spus Martin căscând. De când îmi doream așa o zi…

          — Deci cobor în zece minute, da? am spus uitându-mă la Frederick.

          — Da, în zece minute e perfect. 

           Am ieșit din cameră, încercând să stau cât mai dreaptă și în pas cât mai alert. Încă nu mă obișnuisem total cu prezența lui Edan iar faptul că trebuia să petrecem timp împreună mă speria. Eram sigură că voi putea vorbi normal cu el până la urmă și voi putea face abstracție de trecut. Așa că m-am îmbrăcat, mi-am luat telefonul și eram pregătită de acțiune.

          Din nou pe același drum din pădure, arătând de parcă nimeni nu trecuse pe acolo de mult prea multă vreme. Am mers așa jumătate de oră în care Frederick mi-a povestit despre Moscova și locurile pe care voia să mi le arate.

          În depărtare se vedeau turnurile strălucitoare ale catedralelor strecurate printre blocurile cenușii.

          Primul punct vizitat a fost Catedrală Sf. Vasile, care, încă de când ne-am apropiat de ea, am rămas impresionată de măreția și frumusețea pe care o emană. 

          Apoi am vazut Kremlin-ul si muzeul lui.

           Că ultim “punct” am vizitat metroul. Frederick era destul de obosit, așa că ne-am oprit să mâncăm ceva. Ne-am așezat la masă, iar chelnerul ne-a adus meniul. În timp ce Edan și Frederick discutau, m-am ridicat, îndreptându-mă spre baie.

          Când mergeam spre restaurant văzusem o cabină de telefon. Am mers rapid la ea și am format numărul companiei. O voce veselă mi-a răspuns:

          — Bună ziua! Cu ce va putem ajută?

          — 033337, Hinrik, te rog.

          — Imediat, mi-a răspuns vocea pe un ton mult mai serios, veselia anterioară dispărând.

          Am așteptat câteva secunde, privind non-stop în jur în caz că apărea cineva.

          — Da? am auzit vocea calmă a lui Hinrik. 

           — Sunt Antonia. Te sun din Moscova.

          — Moscova? ! Cum ai ajuns acolo?

          — Peter și Martin lucrează pentru cineva, iar eu locuiesc cu ei. Vreau să-mi pui un program pe gps prin care să pot vorbii cu voi.

          — În momentul de față nu îți pot face transmisiunea directă cu mine, dar îl pot pune pe Roger să se ocupe.

          — Foarte bine. Mulțumesc. Îți pot da un nou nume: Frederick Bernand. În casă lui stau iar el îi conduce pe aia doi.

          — Am notat. Altceva de comunicat?

          Am luat o scurtă pauză și am privit în jur. Din depărtare se auzeau hohotele de râs a le lui Frederick și Edan.

          – Nu, nimic. am spus oftând. Trebuie să închid. La revedere!

          — La revedere! Să ai grijă de tine! 

           Am închis. Știam că dacă i-aș fi cerut ajutorul, în maxim jumătate de oră Hinrik și alți agenți aveau să fie acolo. Dar încă nu eram sigură de ce e Edan aici. Poate că preluase pe cont propriu cazul și strângea probe. Poate că pentru asta nu a vrut să vin cu el și a creeat o diversiune, sperând că nu voi ajunge atât de departe singură sau poate voi renunța. Trebuia să aflu de ce e acolo.

           M-am întors la masă zâmbitoare, întrebându-l pe Frederick dacă mai voia să vizităm ceva. Mi-a răspuns că nu, fiindcă e mult prea obosit. Poate în altă zi. Uitându-mă în meniu, căutam specialități rusești pe care le-aș fi putut încerca. L-am întrebat pe Frederick ce îmi recomanda și, în timp ce-mi explică fiecare fel ce conține și cum se prepară, Edan se amesteca cu mici amănunte. În final am ales vită Stroganov. 

            Edan se uită continuu la ceas și la cerul plin de nori, spunându-ne din când în când că ar trebui să ne grăbim pentru că se apropie furtuna. Frederick îi răspundea că mai este timp și că furtună nu vine așa ușor. Eu îi priveam amuzantă și bucuroasă pentru că, atunci când e furtună, mă cuprinde o senzație de libertate și fericire simultană. Așa că mâncam mai departe liniștită, cu înghițituri cât mai mici și mai rare.

          A două zi dimineață, după micul dejun, Frederick i-a anunțat pe Martin, Peter și ceilalți, în afară de Edan, că îi așteaptă în biroul lui. Apoi a întors capul spre mine zâmbind și a spus:

          — Ai ceva în plan pentru astăzi? Vrei să mergem undeva?

          — Nu, azi vreau să stau în grădină și să citesc, am spus întorcându-i zâmbetul.

          — Foarte bine. Nu vei fi deranjată de nimeni, a spus Frederick aruncând o privire spre ceilalți aflați în cameră, iar apoi ieși urmat de ceilalți.  

           Edan rămase singur la masă, privind în farfuria goală. Am aruncat o privire fugară spre el și am văzut că avea față palidă și supta, iar piele de sub ochi era acoperită de cearcăne. Părea mult mai slab. Părea că pielea îi atârnă de oasele lipsite de carne. Am oftat ușor și am ieșit din cameră.

         

         

         

          Fusese o zi călduroasă de mai. Razele soarelui încălzeau ușor pământul iar vântul foșnea frunzele copacilor întineriți. Întreaga zi stătusem pe o bancă, captivată de o carte în engleză. Încercam de ceva timp să-mi perfecționez engleză și ajunsesem la concluzia că cel mai ușor mijloc prin care puteam face asta era cititul. 

           După cină am mers din nou să mă plimb prin pădure. Vântul se întețise și se anunța o ploaie, așa că mi-am luat un palton gros. Felinarele luminau puternic aleea din grădină. Brusc se auziseră niște sunetele unor păși grăbiți iar pe lângă mine a trecut Edan, neobservându-mă. “Și acum ce-ar trebui să fac? ” m-am întrebat în gând. Aproape instinctual, cu lejeritate (pe care nu o simțeam cu o adevărat, fiind mai degrabă forțată) am grăbit pasul și l-am strigat, întrebându-l râzând unde merge. El s-a întors tot râzând, oprindu-se. În scurt timp am fost lângă el, mergând pe aleea din piatră.

          — Nu e cam târziu pentru plimbări singuratice în pădure? m-a întrebat Edan râzând.

          — Oricum nu aveam somn… Dar tu… ? Ce cauți aici? Nu ar trebui să fii de mult în pat?

          — Știi că eu nu dorm prea mult… a spus Edan serios. Și nici nu aș avea cum să dorm. 

          — De ce nu?

          — Pentru ca nu pot…

          Câteva momente am mers învăluiți de tăcere. Vântul se întețea din ce în ce mai tare, iar frunzele foșneau din ce în ce mai zgomotos.

           — Uite o veveriță! a spus Edan arătând spre o “ceva” care se urca într-un copac.

          — Oare sunt multe aici? am spus privind în direcția indicată.

          — Probabil. E aproape de pădure.

          — Poate vom fi invadați de veverițe! am spus râzând.

          — Da, da. În mod sigur, a răspuns Edan râzând și el.

          —  “Invazia veverițelor ” ! Am fi pe prima pagină!

          — “Știre bombă: o locuință invadată peste noapte de veverițe! ” .

          —  „Veverițele malefice ataca din nou! ” , am spus râzând din ce în ce mai tare.

          — Malefice? Chiar așa? Cel mai probabil ar veni după mâncare.

          — Nu contează. Dacă sunt și malefice știrea ar fi mai pompoasă.

           Conversația continuă, amândoi râzând continuu.

          Brusc, mi-am adus aminte de ce se întâmplase în acea dimineață. Așa că l-am întrebat despre ce e vorba. Edan se încruntă ușor, părând că nu știe despre ce vorbesc. Apoi îmi spuse că era o mică neînțelegere între el și Frederick și nimic mai mult. Curioasă, am insistat, dorindu-mi să-l ajut. Edan susținea în continuare că nu era nimic grav și că nu e nevoie să-mi povestească, atâta timp cât nu conta.

          — Edan, era clar că ești supărat.

          — Nu e nimic grav… 

          — Atunci de ce nu vrei să-mi povestești.

          Edan făcu o pauză și trase aer în piept.

          — Bine, îți spun. Haide mai întâi să ne așezăm undeva jos.

          Chiar în apropierea noastră era o bancă, acoperită de un copac. Ne-am așezat acolo.

          — Antonia, mai întâi trebuie să-mi promiți că nu vei spune la nimeni și că mă vei ajută. Promiți?mi-a spus Edan privindu-mă direct în ochi.

          — Promit. Spune. 

           – Bine, trase din nou aer adânc în piept și a început să vorbească repede: Atunci când am plecat de la companie am venit la Frederick. Cu timpul am început să ne împrietenim și să-l ajut în mai multe probleme. El avea deplină încredere în mine. Planificam totul împreună, puneam la punct fiecare detaliu. În fine, ideea e că eram nedespărțiți. Și probabil ți-ai dat seamă de ce nu am vrut să mă implic în cazul lui.

          Privirea mea devenea din ce în ce mai batjocoritaore și, cu fiecare cuvânt, mă simțeam din ce în ce mai cuprinsă de o senzație de greață. El a observat asta și s-a oprit. Eu am dat din ușor și din mână și am spus: 

          — Continuă.

          — Ei bine, la un moment dat a început să devină din ce în ce mai rece. Vorbeam mai rar, nu mai planificăm aproape nimic, înțelegi tu ideea… Ca atare, în ultima perioadă aproape că nici nu vorbește cu mine. Din “partenerul” lui am devenit doar un simplu angajat. Lucru pe care nu-l pot accepta.

          În timp ce vorbea, Edan se ridicase în picioare, foindu-se de pe un picior pe altul și frământându-și continuu mâinile. Acum, luând o pauză, se așeză jos.

          — Bine, și eu ce vrei să fac? i-am răspuns plictisită. 

           — Vreau să mă ajuți, mă privea fix în ochi, neslăbindu-și privirea. Vreau să mă ajuți să mă răzbun. 

          — Nu cred că e problemă mea, am răspuns râzând în hohote false și forțate.

          M-a privit uimit, cu o față de cățeluș abandonat. Am întors privirea în altă parte. A dat să spună ceva, dar se bâlbâia.

          — Antonia… ai promis! a spus în final.

          — Da, am promis. Dar nu înțeleg ce aș putea face eu. Nu am cum să te ajut.

          — Ba ai cum, a spus privindu-mă din ce în ce mai disperat.

          — Ba nu. Și poate nici nu vreau. Haide să ne mai plimbăm. 

           Ne-am ridicat de pe bancă și am pornit pe alee. Simțeam cum totul în minte clocotește de furie. Eram conștientă că îi promisesem că-l voi ajuta, dar acum pur și simplu nu mă puteam ține de promisiune. Eram mult prea revoltată și scârbita.

          — Știam că ai făcut asta…

          — Ba nu știai. Nu aveai de unde să știi, mi-a spus zâmbind sfidător.

          — Ba da, știam. Era clar, am spus cu un zâmbet ironic. Era chiar vizibil! am spus zâmbind din ce în ce mai tare.

          — Nu aveai cum. Nu știai nimic!

          — Știam… am spus mergând din ce în ce mai repede. Dar m-ai mințit… De ce m-ai mințit? Aveam încredere în tine…. Aveam.

          Nu a răspuns nimic. Eu mergeam din ce în ce mai repede. 

           – Edan, mă scârbești, i-am spus uitându-mă în față.

          Aproape alerga după mine, căci eu eram cu mult mai în față.

          — Acum? m-a întrebat uimit.

          — Da, acum.

          S-a lăsat liniștea. Doar foșnetul frunzelor se mai auzea.

          — De ce te-ai purtat așa cu mine? De ce ai plecat așa? l-am întrebat după un timp.

          — Trebuia să scap de tine. Nu puteam să vin la Frederick așa.

          L-am privit uimită, negăsindu-mi cuvintele. 

           După un timp, Edan încercase să mai schimbe subiectul, vorbind despre copaci, vreme, orice altceva. Dar eu nu-l puteam asculta, căci capul îmi clocotea de atâtea întrebări fără răspuns.

          Am mers în tăcere spre casă. După ce am intrat în hol, ne-am lăsat hainele și ne-am urat “noapte bună” sobru. El a mers în salon, iar eu am urcat scările, spre camera mea.

          Ajunsă în întunericul camerei mele mă simțeam cuprinsă de remușcări… Mânia de mai devreme trecuse și tot ce-mi rămăsese în cap era că Edan îmi ceruse ajutorul și chiar dacă i-am promis că-l ajut îi spusesem că nu o voi face. 

           Am început să mă plimb prin cameră, încercând să-mi dau seamă ce ar trebui să fac. Mă rănise în mod clar și o recunoștea fără nicio rușine. Dar acum avea nevoie de mine. Avusese încredere în mine.

          M-am îndreptat spre geamul care dădea spre grădină scăldată în lumina lunii. Am văzut aleea pe care mersesem cu Edan…

          “Trebuie să-mi cer scuze…” mi-am spus în gând.

          Așa că am coborât jos, în salonul în care văzusem că intrase adineauri.

          Edan era așezat pe un fotoliu și se uită spre geamul din stânga lui. M-am așezat în tăcere în fotoliul din față lui și i-am spus dintr-o singură suflare: 

           — Îmi pare rău că m-am comportat așa. Pur și simplu nu știam cum să reacționez. Poți să nu spui nimic, dar tot ce vreau să știi e că nu mă scârbești acum.

          A întors capul încet, oftând.

          — Bine, am înțeles. Sunt obosit acum…

          — Edan, nu vreau să fii supărat pe mine. Înțelge-mă… Nu am cum să te ajut.

          — Cum adică nu ai cum?

          — Nu am. Pur și simplu. Îmi e imposibil. 

           — Ba ai cum. Tot ce trebuie să faci e să cauți o cale prin care să mă răzbun.

          — Nu o pot cauta… Trebuie să o cauți singur. Înțelege-mă.

          Edan a oftat din nou și a spus cu o oarecare malițiozitate în glas:

          — Dacă nu vrei…

          — Nu că nu vreau. Nu pot. Înțelege.

          S-a lăsat din nou tăcerea aceea îngrozitoare. Mi-am făcut din nou vânt și am spus:

          — Apreciez foarte mult că mi-ai spus adevărul.

          — Da, s-a văzut cât de mult apreciezi…

          — Nu, chiar apreciez, crede-mă. Doar că nu am cum să te ajut. 

           — Foarte bine. Voi cauta singur. Poate voi întreba pe altcineva. Acum vreau să rămân singur. Noapte bună!

          — Edan, te rog… nu fii supărat pe mine.

          — Nu sunt. Sunt supărat pe situația creeata.

          — Of… Ar trebuii să mergi la culcare…

          — Acum vreau să rămân singur.

          — Bine, noapte bună! am spus ridicându-mă de pe fotoliu.

          — Noapte bună. 

           Ajunsă în dreptul ușii, m-am oprit și m-am întors. Edan stătea nemișcat în fotoliu, privind pe geam.

          Am mers mai departe, urcând scările spre camera mea. 

 

 

         

          Capitolul șaisprezece

         

         

         

          După o lună.

          Stăteam pe bancă cu Edan, râzând zgomotos. Era ora cinci p.m. iar vremea era frumoasă. Vorbeam despre băiatul “din casa” . Edan tocmai spusese că se uită cam lung la mine, iar îi răspunsesem plictisită “Ei, și ce dacă? ” . Atunci Edan răspunse râzând: “Ahaaa… Să înțeleg că-ți place. ”

          Ne-am întors veseli în casă. Voiam să citesc ceva, așa că ne-am luat fiecare câte o cartea și am mers în salon.

          Nici nu ne-am dat seamă cum trecuse timpul, căci clopoțelul care anunța cină suna deja.

          În timpul cinei nu ne priveam deloc, făcându-ne că nici măcar nu ne-am cunoaștem. Fiecare vorbea cu altcineva. 

           După cină, rămăși singuri în cameră, Edan mi-a propus să ne plimbăm puțin prin grădină.

          Am stat puțin afară, căci era frig (deși era iunie) . În capătul scarilor ne-am îmbrățișat și fiecare a mers spre camera sa.

          Trecuse de oră unu când se auzise bubuitura. Trezită brusc din somn, am pus mâna instinctual pe pistolul de sub pernă. Am privit în întunericul din jurul meu, încercând să-mi dau seamă unde mă aflu.

          Pe hol se auzeau oameni care fugeau. M-am ridicat din pat, cu pistolul într-o mână și m-am apropiat încet de ușă, încercând să deslușesc vocile.

          Frederick a izbit ușa camerei mele de perete.

          — Antonia, stai aici, a spus agitat.

          — Dar ce se întâmplă? am spus ascunzând pistolul la spate. 

           — Cineva a l-a împușcat pe Martin. Era cineva din exterior, căci glontele a venit prin geamul din sala de mese. Te rog, stai aici până când zonă e sigură. Și nu te apropia de geamuri.

          Frederick a închis ușă în spatele lui. Se auzeau vocile speriate de la parter. M-am așezat pe pat, așteptând.

          După zec minute, Frederick a intrat din nou în camera mea.

          — Îmbrăca-te și împachetează strictul necesar. Trebuie să plecăm. Avionul e pe drum.

          — Unde plecăm? am spus ridicându-mă de pe pat.

          — În Las Vegas. Este singurul loc unde nu ne-ar cauta.

          — Cine să ne caute?

          — Oamenii care ne vor răul. Nu e nevoie să-ți încarci tu mintea cu asta. Îmbrăca-te și în zece minute te rog să fii jos, a spus Frederick zâmbind ușor. 

           Mi-am împachetat hainele rapid, m-am îmbrăcat cu niște pantaloni negri și o capă și am coborât.

          În scurt timp eram în avion, în drum spre Las Vegas.

          Frederick vorbea încontinuu la telefon. Din păcate nu puteam înțelege nimic, căci vorbea în rusă. La un moment dat m-am întors spre Edan care stătea pe partea cealaltă. Mi-a făcut un semn subtil spre baie. Am dat din cap ca și răspuns.

          Edan s-a ridicat primul și a pornit. Am așteptat câteva minute și am mers și eu.

          Edan mă aștepta în hol.

          — De ce mergem în Las Vegas? l-am întrebat.

          — Probabil că acolo are cunoștințe…

          — Oare cine a fost? De ce să-l împuște pe Martin?

          — Nu știu… Probabil se așteptau să fie Frederick acolo. Chiar nu știu.

          — Dar ce cauta Martin în sufragerie în toiul nopții?

          — De unde vrei să știu? a răspuns Edan, apoi a scos un oftat prelung. Vreau să plec de aici…

          — Și eu. 

           — M-am săturat de toată frica constantă, de toate problemele care nu țin de mine, de tot. Dacă aș putea, aș pleca oriunde.

          — Știu…

          — Cred că ăștia se întreabă unde suntem. Ar trebui să mergem.

          — Mergi tu în față și apoi vin și eu, i-am spus.

          Eram prea agitată că să pot adormi.

          Recunosc că împăcarea cu Edan îmi făcea bine, îmi dădea siguranță, o liniște interioară și speram să rămână așa pentru totdeauna.

          Am ajuns la “The Bellagio”  pe la unu p.m. . Frederick ne-a spus încă din avion că fiecare trebuie să doarmă câteva ore și apoi, pe la opt p.m. să ne vedem în recepție pentru că merge la un casino. “Că doar dacă am ajuns în Las Vegas trebuie să profităm de asta, nu-i așa? ” spunea Frederick râzând. “Simțiți-va ca în vacanță! ” . 

           Spre marea mea surprindere, nu mi-a fost deloc greu să adorm.

          Atunci când m-am trezit cred că era deja șapte p.m. . M-am întins leneșă, zâmbind. Totul mergea destul de bine. Trebuia doar să obțin câteva informații și puteam termina misiunea, întorcăndu-ne acasă și revenind la viața noastră.

          M-am îmbrăcat într-o rochie neagră lungă. În timp ce mă machiam, telefonul sună.

          — Antonia, ești gata? am auzit vocea lui Frederick în telefon.

          — Da, acum cobor.

          — Bine, te așteptăm în recepție.

          Când am coborât toți erau deja adunați. Toți erau îmbrăcați în frac, iar Frederick zâmbea binedispus.

          Încă de la intrare am fost loviți de luminile puternice care făceau să strălucească în jurul lor totul. M-am uitat uimită la Edan, dar el se uită în altă parte. 

           La fel că și ceilalți, Frederick cunoștea bine clădiriile. Îmi propusese să-mi arate grădina botanică. Restul au plecat să joace poker.

          Eram în perioadă “Spring Celebration” . Ne-am plimbat prin grădină timp de aproape jumătate de oră. Apoi lui Frederick îi sună telefon. În grabă, îmi spuse cum să ajung la ceilalți și se îndepărtă.

          Inițial, am fost tentată să-l urmăresc. Dar mi-am dat seamă că dacă o făceam realiză că ceva nu e în regulă. Așa că m-am îndreptat spre o sală de poker.

          Era o sală destul de mare, mediu luminată. La masă erau așezați toți.

          Spre surprinderea mea, lângă Edan era o femeie blondă care râdea zgomotos. Edan, de asemenea, râdea și el cu un pahar aproape gol de vin într-o mână. 

           L-am fixat cu privirea din ușă. A ridicat capul, pierindu-i zâmbetul. Am ridicat din sprâncene. El a întors capul la loc. Și-a afișat pe față un zâmbet larg, destul de forțat.

          Am ieșit din cameră fulgerător și m-am îndreptat spre bar. Am comandat un pahar de apa cu mult lămâie.

          — V-aș putea plăti eu apa? am auzit o vocea lângă mine.

          Am întors capul. Lângă mine era un băiat de vreo douăzeci de ani, șaten, cu niște ochi mari căprui.

          — Știu că poate e ciudat ca un străin să va plătească apa, a spus acesta zâmbind. Așa că să nu mai fiu un străin. Eu sunt Vilan. Iar tu ești…?

          — Antonia. Încântată de cunoștință, am spus zâmbind larg. Dar nu e nevoie să-mi plătești apa.

          — Te rog, plăcerea e de partea mea, a spus punând o bancnotă de zece dolari pe tejghea. De când ești aici?

          — Astăzi am ajuns.

          — Și îți place?

          — Da, destul de mult…a m spus sorbind din apa acră. 

          — Eu sunt aici de câteva săptămâni și eram curios să văd și ce părere au alte persoane. Dar din păcate majoritatea femeilor de aici sunt… ușuratice. Până te-am văzut pe tine. Apropo, ai pățit ceva? Am văzut că ai ieșit nervoasă din cameră de poker și pari destul de neliniștită.

          — Nu, mă simt bine… Sunt puțin obosită. Atât.

          Discuția continuă până pe la douăsprezece a.m. . Atunci m-am ridicat de pe scaun, scuzându-mă și îndreptându-mă spre baie. De acolo l-am sunat pe Hinrik cu ajutorul dispozitivului. Dar a răspuns Roger.

          — Antonia, tu ești? a spus Roger surprins.

          — Da, sunt în Las Vegas. Poți să activezi dispozitivul de indicare a locației?

          — Da, imediat. Îmi era așa dor de tine…

          — Și mie de tine, am răspuns destul de sec.

          — Cum merge misiunea? Ești bine?

          — Oarecum. Misiunea merge bine. L-ai activat, da?

          — Da. 

           — Perfect. Numai pot vorbii. Pa, pa!

          – Pa!

          Am închis și am ieșit din baie. Vilan era în același loc, așteptându-mă.

          Întreagă seară mi-am petrecut-o cu Vilan, vorbind despre orice subiect ne venea în minte. Abia pe la oră cinci a.m. ne-am despărțit, conducându-mă până la ușa camerei.

          Razele soarelui se strecurau ușor prin peredea. Pe pat am găsit o hârtie: “Micul dejun este la 8 a.m. în restaurant, în separeu. ”

          Tot ce-mi doream era să dorm, uitând complet de cele întâmplate.

          M-am schimbat fugar în pijamale și am adormit sub lumina slabă a soarelui care răsărea.

          A două zi dimineață m-am trezit cu o senzație de greață. M-am ridicat din pat și, stând așa, am văzut din nou bilețelul cu micul dejun. Așa că m-am îmbrăcat și am coborât la restaurant.

          Neștiind unde sunt separeurile, am întrebat un chelner. Acesta m-a condus până în dreptul unei uși mari, din sticlă fumurie. 

           Înăuntru erau toți, așezați pe scaune. Masa era plină de mâncare, iar Frederick, ca de obicei, mi-a zâmbit și mi-a indicat locul de lângă el. Toată lumea își păstrase locurile că și cele de acasă. După ce m-am așezat, Frederick și-a dres glasul și a spus:

          — Acum că ne-am adunat toți pot să fac un anunț. Ei bine, dragii mei, mergem la Monaco, a două mea casă, a spus el mândru. După ce terminăm masă ne așteptă avionul.

          Ca și data trecută, a izbucnit un ropot de apaluze. De această data am început și eu să aplaud, zâmbind. M-am uitat înspre Edan. Și el aplaudă, cu un zâmbet oarecum chinuit. Am întors capul în altă parte.

            Era în jurul orei patru a.m. când am ajuns în casă lui Frederick din Monaco. Nu-i puteam deslușii clar exteriorul, căci afară încă era întuneric. Tot ceea ce puteam vedea era o imensă clădire cu terase largi. Atunci când am coborât din mașină am simțit mirosul mării și auzeam, în tăcerea nopții, valurile indepărtate.

          Am fost întâmpinați de cinci servitori care ne-au luat bagajele și le-au dus în camere. Frederick ne-a spus să ne odihnim, căci diseară vom avea o petrecere data în cinstea întoarcerii lui.

          Plictisită de vanitatea sa, le-am urât “noapte buna” și am mers în cameră care îmi era alocată.

          Nu vorbisem deloc cu Edan și, de câte ori era cazul, ne evitam privirile. Oricum nu prea îmi doream să vorbesc cu el, așa că nu aveam de ce să-mi fac griji.

          Înainte de culcare am verificat dacă merge dispozitivul. Mergea. Cei de la agenție știau exact unde sunt. 

-va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts