GSF72 banner01-650

          Capitolul unu

          Am înaintat cu nebunul. Edan mă amenința cu tura. Aveam două opțiuni: ori îi mânanc tura, ca mai apoi să mă mânance el cu pionul, ori mă retrag si aștept să-i pot mânca regina.

           M-am retras cuminte, iar el a zâmbit mulțumit. A mai trecut ceva timp, au mai dispărut niște pioni de pe tablă, rămând doar regina, regele și tura lui, și nebunul, regina si regele meu.

           Într-un moment de neatenție, Edan mi-a mâncat regina. Jocul era clar pierdut.

          — Și, ca de obicei, ai câștigat, i-am spus, încercând să par ironică.

          — Ba nu, jocul nu e încă terminat.

          — Hai lasă, oricum mor de oboseală, nu mai are rost… Cred că ar fi cazul să mă duc in camera mea.

          — Nu mai jucăm o tura? mă intreabă el, cu un zâmbet aproape inocent.

          — Lasă, altă dată. Vrei sa ma mai bați și nu știi cum? îi răspund eu cu același zâmbet inocent, îndreptandu-mă spre fereastră.

           Afară ploua, iar strada era puternic luminată de o mulțime de felinare (o încercare de a le imita pe cele din secoulul nouăsprezece, dar în variantă modernă) . Defapt, era și normal ca strada să fie așa luminată, doar eram în mijlocul Londrei, la un hotel destul de bun…

          — Crezi că am obținut destule informații? l-am întrebat eu privind o mașină care trecea pe stradă.

          — Probabil că da. Ce ar vrea mai mult? Am facut tot ce am putut, stai linștită…

          — Sper… eu mă duc la culcare, mâine avem un drum lung de făcut… Noapte bună, i-am spus eu, deschizând ușa camerei.

          — Stai în camera de alături, nu?

          — Da. De ce întrebi?

          — Voiam să văd daca iți mai amintești… Hai nu fă fața asta, știi că glumesc.

          — Foarte amuzant. Noapte bună! și am închis ușa, scoțand cheia și îndreptându-mă spre camera mea.

           Am facut un duș cald, m-am imbrăcat in pijamalele mele pufoase, m-am așezat în mijolcul patului și am luat meniul de la room-service, întrebându-mă dacă pot mânca o prajitură cu ciocolată, că doar e ultima noapte în Londra, trebuie să mă rasfaț și eu cumva… După ce am consultat cu atenție meniul, am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să-mi iau doar o apă cu lamâie, deoarece pot mânca și în cafeneaua din aeroport un „Vulcan de ciocolată”, la un preț mult mai redus.

           După jumătate de oră a venit și apa mea cu scuzele de rigoare din partea unui chelner foarte stresat dar care, în același timp, încerca să aiba un zâmbet cât mai amabil. După ce a plecat, m-am trânit în patul uriaș. În sfarșit, am ajuns la momentul meu preferat: să stau cu ochii inchiși, recapituland tot ce se întamplase în acea zi, și, dacă nu adormeam, gândidu-ma la ce se întâmplă în viața mea.

           Probabil că am adormit atunci când „recapitulam” , dar știu sigur că m-am trezit cu lumina soarelui blând de noiembrie acoperindu-mi patul și cu telefonul sunând insistent. Am sărit speriată din pat, răspunzând încă adormită.

          — Bună dimineața! Probabil că te-am trezit, dar te sun de cincisprezece minute. Haide, îmbrăcarea, micul-dejun e servit de ceva timp, iar noi trebuie să prindem un avion.

          — Cât e ceasul?

          — Nouă jumătate. Avionul e la unsprezece, deci grăbește-te.

          — Bine, acum mă îmbrac. Și, apropo, las-o mai încet cu milităria.

          — O las, dar grăbește-te, te rog, mi-a spus Edan râzând.

          — Știi ce? Nu cred că mai avem timp de micul-dejun . Putem să ne luam ceva din aeroport…

          — E o idee bună. Vezi să nu-ți uiți nimic prin cameră. Ne vedem in 15 minute pe hol, bine?

          — Da. Pa.

          — Pa.

           Și uite așa mi-am pus planul în aplicare. Cu cât ajungeam mai repede la aeroport, cu atât puteam să savurez mai mult prăjitura mea. Plus că puteam să-mi iau și niște cafea pentru drum. Era perfect.

           După o ora am ajuns în aeroport. Ne-am luat biletele spre Islanda și am început să căutam o cafenea care să pară ,,de încredere” .

           Când, în sfarșit, m-am văzut cu prajitura mult ,,dorită”  și o cafea cu migdale in față, am putut să mă relaxez. Avionul urma să aterizeze într-o oră iar noi aveam timp din plin.

          — La cât ajungem? l-am întrebat pe Edan.

          — Stai să mă uit pe bilet… La paișpe’ și ceva.

          – Oare ne așteaptă cineva?

          — Cred că da. Sper să nu facă cine știe ce coloană ,,oficială” .

          — Nu vor face… nu au niciun motiv, ideea e să ajungem cât mai repede să discutăm despre subiecte, nu să ne dăm în spectacol.

          — Ai dreptate… Cred că e cazul să plecam. Mai vrei să ne luam o cafea?

          — Da. Vreau să fiu în stare să vorbesc, nu să mă uit la ei cu gura căscată, moartă de somn.

          — Dacă ți-e somn poți dormi în avion. Dar cred că vreau și eu o cafea… Pe care mi-o recomanzi?

          — Cred că cea cu condimente e foarte bună. Am mai băut într-o gară și a fost destul de reușită.

          Ne-am luat cafelele și bagajele și am urcat în avion.

          În sfarșit, mergeam acasă.

 

          Capitolul doi

         

           Zborul a fost destul de linștit, în afara unor nori negrii care mi-au dat fiori si datorită lor am mâncat tot ce era aproape de mine, dar, până la urmă, pilotul a reușit să-i ocolească.

           Când am aterizat, Reykjavík-ul era acoperit de aceeași nori negrii, care se pare că au ajuns odată cu noi.

           Tunetele erau din ce în ce mai aproape, așa că ne-am urcat rapid în mașina neagră care ne aștepta în fața aeroportului.

          — Bun venit! Cum a fost vremea în Anglia?

          Hinrik era imbrăcat într-un costum albastru cu o cravată roșie, încercând să fie cât mai serios posibil, deși știam cu toții că așa ceva e imposibil.

          — A plouat incontinuu…. Dar așa e de obicei la Londra, nu? i-a raspuns plictisit Edan.

          — Cam așa e, dar de aia v-am trimis pe voi: să confirmați mitul. Sper că mi-ați adus și mie o pelerină de ploaie cu steagul Angliei. S-ar putea să am nevoie, a spus Hinrik râzând.

          — Vai, Hinrik, am uitat de tine… Mai trimite-ne o data și ne revanșăm. Dar acum alegem noi destinția… Ce spui de Caraibe? i-am spus eu ironică.

          — Hmm,Caraibe… Sunt de acord, dar cu o singură condiție: mă luați cu voi și rămânem acolo, am izbucnit toți în râs, inclusiv șoferul, care, din câte se pare, era foarte atent la conversația noastră. Sinceră să fiu, îl ințeleg. Drumul era drept, neaglomert și ploaia cădea încet pe parbriz. Timpul perfect pentru somn.

          Nu a mai durat mult și am ajuns la destinație. În câteva minute eram așezați în jurul unei mese rotunde, în biroul lui Anellise.

          Anellise era comandanta întregii organizații. Deci un fel de șefă. Avea în jur de șaizeci de ani, dar se menținea  „bine” pentru vârsta ei. Deși era (și a fost dintotdeuna)  foarte frumoasă, nu avea niciun copil și nici nu a fost casatorită vreodată. Toată viața și-a dedicat-o organizației, ajungând să aibă momente în care să doarmă la serviciu. Defapt, noi știam că nu doarme pentru că dimineață avea ochii umflați și țipa la oricine trece pe langa ea pentru a-i aduce o cafea tare.

          În ciuda implicării ei exagerate, avea un suflet foarte bun. Avea momente în care se poarta cu noi ca o mama, deși sunt destul de rare. Pe scurt, își exprima sentimentele doar in situați grave.

          Anellise conducea ședinta. În dreapta ei era așezat Hinrik, iar în stânga Willem, care tocmai își deschidea laptopul. Willem era unul din ,,informaticienii”  noștri. Mai pe scurt, cel care se ocupa cu munca de ,,hacker” .

          Lângă Willem era Joep, cel de-al doilea ,,hacker” al nostru. Joep avea în jur de treizeci de ani și seamăna cu Willem. Amandoi erau slăbuți, blonzi și înalți.

          Alaturi de Joep era Ella, cea de-a treia ,,informaticiană” a nostră. Ella era mai nouă, dar s-a integrat destul de repede. Învața ușor, nu pune prea multe întrebări și pare la locul ei. Deși, odată, la o petrecere organizată de noi, am reușit să-i vedem si partea ,,cealaltă” . A baut bine și s-a urcat pe mese, cântând ,,I’m a single lady”  de câteva ori. Cu greu au reușit sa o dea jos de acolo. Noroc de Joep si Willem că au dus-o acasă, că altfel rămâneam cu un minus în personal…

          Lânga Ella, era Sara. Sara era una din noile ,,agente” . A venit de aproximativ două luni și era prima ședință mai importantă pentru ea. Până acum Anellise a tot pus-o să-i facă cafele, dar, între noi fie vorba, cu toții știam că trimite cafeaua la laborator pentru a vedea dacă are sau nu otravă. Sinceră să fiu, Sara nu părea deloc periculoasă, aduce mai mult a ,,premianta clasei” ,  dar nu se știe ce se ascunde în ea, am tras concluzia asta dupa ce am vazut-o pe Ella…

          Lângă Sara eram eu. Iar lânga mine, Edan.

          În stânga lui Edan era Collin. Collin era de cam la fel de mult timp ca mine în organizație. El se ocupa de zona Africii, deoarece stăpânea foarte bine limbiile. Defapt, s-a și născut acolo. Numai că mama lui era americancă, așa că imediat dupa naștere s-au mutat în America. Era foarte înalt și, contrar originilor, era alb. Numai ochii îl dau de gol, în schimb părea ,,perfect” american.

          Langa Collin, era Spark. Spark avea puțin mai multă vechime decât mine. Se ocupa de zona Americii și era foarte mândru de asta. Mereu ne spunea că: ,,înca de la început a știut că va ajunge în asemenea funcție” .

          Lângă Spark era Hinrik. Și aici e capătul mesei noastre rotunde.

          Ședința a decurs normal. Eu și Edan am prezentat tot ce am aflat despre Gietell și, după multă muncă, aveam toate probele necesare pentru a-l aresta.

          De aici totul rămânea în seama lui Joep, Ella și Willem. Trebuia să-i găsească locația actuală și să-i trimită pe cei de la ,,capturări”  (așa le spunea Anellise celor de la arestări) .

          Dupa terminarea ședintei, Anellise ne-a felicitat și ne-a trimis acasă, ca să ne odihnim.

          — Vrei să te duc acasă? m-a întrebat Edan când ieșeam.

          — Dacă poți… Sunt prea obosită pentru a merge pe jos până acasa.

           După cincisprezece minute am ajuns în sfârșit acasă. Nu cred ca am mai călcat pe acolo de două – trei săptămâni.

           Mi-am trântit geanta pe masa din bucătărie, mi-am dus bagajele în camera mea și m-am pornit spre frigider, să vad ce aș putea să-mi fac de mâncare.

           Dar când eram în mijlocul sufrageriei, am observat pe masă un buchet de trandafiri roz. Uimită, l-am luat și am văzut că în el era un bilețel.

          ,,Bun venit acasă! Te iubesc la fel de mult ca la plecare. Aștept cu nerăbdare să ne revedem. ”

           Clar, ăsta era Roger. Pur și simplu nu pot să-l înțeleg. De ce tot insistă, îmi ,,declară”  tot felul de aberații și îmi trimite flori, pe cand eu i-am arătat de la început că nu e ceva între noi?

           La început, am crezut că e un pariu prostesc și am reacționat ca atare. Dar insistă din ce în ce mai tare, deși eu îi explic non-stop, sub toate formele, că nu se poate… Își dorește o relație forțată, în care eu să joc teatru și să-l mint?

           De ce nu putem fi doar prieteni și atât? Nu are rost să ne complicam în mod inutil. Îmi pare rau de el, dar de la o vreme încoace am vaga senzație că a început să facă o obsesie. Lucru destul de deranjant pentru mine…

           Am pus buchetul în vaza și i-am dat un mesaj prin care îi mulțumeam pentru flori.

           Mi-am facut niște bruschete cu cașcaval la cuptor, mi-am luat păturica și am dat drumul la știri. După trei săptămâni, eram din nou acasă, pe canapeaua mea, cu păturica mea și în casa mea.

           Am sunat-o pe mama să-i spun că am ajuns cu bine acasă. Vocea mamei avea un efect linștitor asupra mea.

           Puteam, în sfarșit, să dorm. Nu cred că am mai dormit bine de când am plecat de acasă, așa că, dupa ce am terminat de mâncat, m-am dus și am luat niște ulei de lavanda. Cum era ora opt seara și nu aveam nimic de făcut, m-am întins în pat și am adormit.

           Senazația de liniște îmi pătrundea în tot corpul. Așteptam momentul ăsta de mult prea mult timp.

           Dimineață, mi-am facut o cafea cu lapte, am deschis geamul și m-am așezat, ca în seara precedentă, pe canapea. Ce aveam de făcut azi? În mare parte, nimic. Puteam să stau și să lenevesc toata ziua. Să mă gândesc la mine, să recapitulez tot ce se întâmplase și să văd ce voi face în viitor.

           Momentam, situația mea era urmatoarea: stăteam cu motanul meu, Fapi, într-un apartament din centrul capitalei Islandei, aveam un job stabil (pentru care am muncit mult) , familia mea era acasă, într-o casuță cochetă încadrată într-un peisaj idilic. Ieșeam destul de des și rareori refuzam o ieșire în oraș. În principal, am o viață destul de linștită, aproape perfectă.

           După ce mi-am terminat cafeaua, am luat o carte bună și m-am întins. Nici n-am apucat să termin de citit prima pagină, că mi-a și sunat telefonul. Era Roger.

          — Bună dimineața, Antonia! Ce mai faci? Am vrut să te sun aseară, dar era prea târziu.

          — Bună dimineața, Roger! Într-adevar, m-am dus la culcare destul de devreme. Eram foarte obosită…

          — Probabil că drumul a fost foarte obositor. Mă bucur că ai ajuns cu bine acasă. Ce faci azi, ai treabă?

          — Da, am puțină treabă… De ce?

          — Mă gândeam că poate ieșim undeva…

          — Azi sunt ocupată… Poate altă data.

          – Ah… păcat.Vedem pe mâine…

          — Da, Roger. Mă sună cineva. Mai vorbim. Pa.

          — Pa.

           Pe cealaltă linie era Edan.

          — Bună dimineața! Ai dormit bine?

          — Bună dimineața! Da, foarte bine. Tu?

          — Cam așa și eu. Ce faci azi? Nu ai vrea să mergem la un film, ca să ne mai desprindem de grijile zilnice?

          — Ba da. Oricum nu aveam prea multe de făcut.

           La ora trei p.m. , Edan a venit să mă ia. Am mers la ,,Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de războ” . Apoi ne-am dus să mâncăm ceva la un fast-food. Eram sătui de mâncatul la restaurante de lux care aveau în meniu doar creveți, caracatiță și alte fructe de mare. De parcă nu am ști toți ca acei ,,creveți din Oceanul Atlantic” sunt defapt cumpărați dintr-un en-gros, la un sfert din prețul din meniu. Nici măcar nu sunt din Oceanul Atlantic, ci sunt crescuți într-un ,,acvariu” .

           Mâncarea de la fast-food e de o sută de ori mai bună decât oricare alta. Nu zic, și mâncarea de acasă are un gust special. Acasă e acasă.

           Păcat că mâncarea de la fast-food nu e deloc sănătoasă. Dar, din moment ce o mânânc destul de rar, cred că nu mă afecteaza.

          — Hamburger sau cheeseburger? m-a întrebat Edan

          — Chessburg.

           Edan a izbuncit în ras.

          — Ce e? am întrebat eu.

          — Se spune ,,cheeseburger” …

          — Ei naa, ce să-ți spun … am zis eu supărată.

          — Hai măi, glumeam. Pronunția ta e amuzantă…

           În timp ce mergeam spre masă, i-am pus o piedică lui Edan. S-a dezichilibrat puțin.

          — Uofff, nu mi-a ieșit…

          — Nici nu aveai cum. Numai mie îmi iese.

          — Asta crezi tu. Reușesc eu data viitoare, i-am spus râzând.

           Dupa ce am terminat de mâncat, era destul de devreme așa ca ne-am gândit să facem o plimbare prin oraș.

           Seara, Reykjavik-ul este unul din cele mai frumoase orașe. Luminiile cladiriilor devin orbitoare, iar străziile atât de aglomerate, încat dacă nu ești atent, poți fi luat de valul de oameni care se grăbesc în locuri total diferite.

           Abia atunci, când ești în mijlocul unei strazi aglomerate, cu oamenii care se împing în tine, realizezi cât de neîsemnat ești. Fiecare om are filmul lui, considerand că este în rolul prinicipal și că totul se ,,învarte” în jurul său.

           Dar, atunci când stăm în mijlocul unei mulțimi realizăm că, defapt nu numai noi suntem în rolul principal, ci toți din jurul nostru joacă un rol prinicipal, dar pentru sine.

           Sentimentul ciudat este că, deși arătam diferit, suntem, defapt, la fel. În mare parte, toți avem același mod de gândire, realizat dupa niște clișee bine puse la punct.

           Dupa ce am oprit mașina în fața blocului meu, Edan mi-a spus:

          — Vezi să dormi bine în noaptea asta. Trebuie să ne pregătim pentru muncă.

          — Ei, de parcă ar fi ceva nou… Vezi să te culci și tu devreme, i-am spus eu dându-i un ghiont. Noapte bună!

          — Noapte bună!

           Am rămas singură în strada goală, uitandu-mă după mașina ce demara în trombă.

           Somnul nu a fost, din nou, o problemă în acea seară. Fapi a dormit toată noaptea la picioarele mele, iar dimineață, când m-am trezit, s-a trezit și el odată cu mine.

           Am mers împreună în bucătărie, iar în timp ce pregăteam mâncarea, el iși aștepta cuminte porția pe scaunul lui. Când eram aproape gata, mi-a sunat telefonul. Mi s-a părut destul de ciudat să mă sune cineva la ora șase dimineața, dar, m-am gândit eu, poate nu sunt singura așa de matinală și cineva avea nevoie de ceva urgent.

          — Alo, te-am trezit? Am o veste destul de gravă, am auzit vocea speriată a lui Edan.

          — Nu, nu m-ai trezit. Ce s-a întamplat? l-am întrebat eu căscând.

          — Spark a murit. A fost găsit în apartamentul lui spânzurat.

-va urma-

Andra Antonia Mihăilescu

Andra Antonia Mihăilescu

Mă numesc Andra Antonia Mihăilescu și am șaptesprezece ani. Locuiesc în Suceava, oraș care mi-a alimentat imaginația atunci când lucram la ,,Cazul 17” . Învăț la Colegiul Național „Petru Rareș” și fac parte din clubul de poezie „Alecart” . Lucru destul de ironic, căci de când am învățat să citesc am fost îndrăgostită numai și numai de proză, evitând orice avea legătură cu genul liric. După cum spuneam, încă de mic copil lectura a fost una dintre pasiunile mele. La vârsta de 12 ani petreceam ore în șir cufundată într-o carte, uitând cu desăvârșire de lumea înconjurătoare. Însă atunci când terminam cartea care mă furase o zi întreagă, căci nu lăsam cartea până nu o terminam, durerile de cap mă aduceau înapoi la realitatea neînțelegătoare. Atunci, asemenea unui copil cuminte, îmi promiteam că nu voi mai face asemenea escapade în lumea cărților. Însă acest angajament ținea până la următoarea intrare în bibliotecă. Rafturile de cărți erau sălașul meu în care îmi găseam liniștea. Într-o seară, după un weekend în care nu citisem nimic, m-am îndreptat curioasă spre biblioteca părințiilor mei. O carte verde cu scris auriu mi-a zâmbit misterioasă, iar eu, un copil curios și însetat de lectură, m-am ridicat pe vârfurile ciorapilor pufoși și am întins mâna spre ea. După o scurtă luptă cu micul meu corp, am ajuns la comoară. Un zâmbet îmi invadă fața iar ochii îmi sclipiră când citii titlul: „Aventurile lui Sherlock Holmes” . Nu cred că mai are rost să o mai lungesc, căci probabil aticipați deja ce s-a întâmplat mai departe: mi-am petrecut toată seara cu acea carte, următoarea zi și următoarele luni cu alte cărți scrise de Sir Arthur Conan Doyle. Cu trecerea timpului, am descoperit-o pe Agatha Christie. Povestea s-a repetat. „Cazul 17” este rodul scriitorilor de romane polițiste a căror cărți am avut onoarea de a le citi. Atunci când s-a ivit ocazia a avea un subiect, poate chiar o muză care să mă inspire, nu m-am putut abține din a așterne pe foaie faptele. Binețeles, elementele neverosimile își fac simțită prezența în mod vizibil, însă cursul faptelor este inspirat din realitate. Pentru mine, apariția în „Gazeta SF” a primului meu roman a fost o onoare.

More Posts