Episodul 1: Străinul

 

 

Plouă cu găleata, ca și când bolta dorește să aducă al doilea potop asupra muritorilor.

Max aleargă cu urechile pleoștite, adulmecând aerul îmbibat de apă, lătrând scurt ori de câte ori se dezlănțuie un tunet. Picioarele mi se încurcă în vegetația abundentă, cizmele galbene taie razant ferigile, iar gândurile mele sunt departe. Este aproape sfârșitul lui august.

Un fulger despică bolta în două, făcându-mă să simt un fior electric pe limbă, concomitent cu o senzație de arsură pe șira spinării. Max fuge ca un bezmetic printre tufele de mure, speriat de zgomotele cerești. Suntem prea aproape de frontul atmosferic, expuși volților divini, lucru care mă pune pe gânduri. Nu am nici cea mai mică dorință să mor, de aceea mă grăbesc spre casă.

Suflând cu greu, împing ușa de lemn, forțând intrarea, de parcă mi-aș invada propria locuință. De îndată ce am pășit pe coridor, m-am liniștit. Prietenul meu blănos se scutură de apă, dând vesel din coadă, făcându-mă să zâmbesc îngăduitor.

Prognoza meteo anunța zi senină. Cât de tare s-au înșelat! Aprind zgribulită un chibrit, făcând pentru prima oară focul în șemineul nefolosit de luni de zile. Max s-a culcat cuminte pe blana de urs, mulțumit de căldura ce iradia încet spre spinarea lui. Mi-am schimbat hainele cu altele uscate, cu gândurile aiurea, privind șiroaiele de apă cum spală ferestrele.

Stau pe canapeaua roșie aflată lângă șemineu, cu o pătură de lână pusă peste picioare, alături de o ceașcă fierbinte de ceai. Lampa de veghe produce o lumină chioară, stranie.

Mă gândesc la Daniel. Oftez, amintindu-mi de ziua în care a plecat într-un oraș îndepărtat. S-a dedicat studiilor, mă vizitează tot mai rar, dar nu sunt supărată. Odată cu moartea părinților și plecarea fratelui meu, casa bătrânească a rămas pustie, ascunsă printre copacii înalți.

Nu am vecini, dar îmi satisfac nevoia de companie umană în fiecare zi, fiindcă lucrez la magazinul de porțelanuri al bunicului meu. Poate ar trebui să-l vând, să plec undeva… De câte ori primesc oferte, simt o strângere de inimă. Afacerea aparține familiei mele de peste o sută de ani. Casa noastră a fost ridicată cam în aceeași perioadă.

Alteori, mă gândesc că acestea sunt scuze. Poate singură mă țin legată de amintiri prăfuite, fiindcă nu pot să las trecutul la locul său, închis într-un cufăr.

Cântecul ploii îmi îngreunează genele, făcându-mă să visez la tărâmuri îndepărtate, acolo unde nu mai există moarte, suspin sau pierdere… Literele îmi dansează prin fața ochilor, mâinile îmi alunecă, capul se lasă moale pe pernă… Alunec.

Nu știu cât am ațipit, fiind trezită mult prea brusc de bubuituri puternice în ușă. Tresar, cu inima zvâcnind speriată în piept. Max ridică urechile, mârâind amenințător. Pendula suspendată de perete indică ora șapte și cincisprezece minute. Mă apropii de coridor bâjbâind.

— Cine este? strig cutezător.

Nu se aude vreun răspuns, așa că deschid scârțâitor ușa. Preț de o clipă, uit să respir.

Privirea lui întunecată mă lovește în miezul sufletului. Privesc fascinată dâra de sânge care i se prelinge nestingherit pe tâmplă. Oare a fost prins în vreo încăierare? Sesizându-mi nedumerirea, tânărul își drege vocea, adoptând un ton pașnic.

— Bună seara… Îmi pare rău că vă deranjez, e atât de târziu… Ei bine, dacă vă vine să credeți, am fost lovit de trăsnet. Mai precis, fiind cam unicul punct aflat în mișcare, fulgerul mi-a atins caroseria mașinii. Am pierdut controlul vehiculului, dupa care m-am lovit de un copac.

Îmi amintesc brusc de fiorul electric de pe limbă, urmat de lumina fulgerului aflat deasupra pădurii, care a spintecat bolta în jumătate. E posibil să spună adevărul.

— Sunteți rănit… murmur anemic, privind îngrijorată spre străin.

— O nimica toată, zice el răgușit, dând nepăsător din mână.

— Turist?

— S-ar putea spune și așa, zâmbește tânărul.

Accentul lui mă duce cu gândul la oamenii din nord. Calcă pe cuvinte într-un fel greoi, aproape arhaic, amintindu-mi de dialecte demult ieșite din uz.

Fără să vreau, mă trezesc studiindu-i vestimentația. Un combinezon negru format din două piese i se mulează armonios pe trupul vânjos. Pantalonii, geaca, încălțămintea, mă duc cu gândul la un motociclist. E atât de înalt, încât capul lui aproape că iese din cadrul ușii.

Pletele drepte, lungi până la umăr, sunt îmbibate de apă. Pielea îi este puțin palidă, cel mai sigur, din cauza traumatismului suferit. Câinele flutură vesel din coadă.

— Iertați-mă, vă supun la interogatoriu, în vreme ce sângerați… Intrați!

Max îi dă târcoale, iar bărbatul îl freacă prietenește după urechi. Am mare încredere în instinctele animăluțului meu, fiindcă Max simte imediat oamenii falși.

Îi fac semn omului să se așeze pe canapea, apoi mă duc în camera de alături, cotrobăind după medicamente. Victima ciudatului accident mă așteaptă stingheră. Bărbatul se uită precaut în toate părțile.

— O să usture! zic cu responsabilitate, intrând în rolul de asistentă medicală.

— Voi supraviețui, surâde străinul.

Privesc sângele, rana de la tâmplă, degetele mele grăbite, simțindu-mă lovită de o senzație stranie. Sunt convinsă că această scenă s-a mai petrecut cândva… exact la fel.

M-am retras îngândurată, evitând ochii scormonitori ai vizitatorului.

— Mulțumesc, zice el recunoscător, atingându-mă familiar pe braț.

Fulgerul ce tocmai m-a străbătut cand m-a atins nu se compară cu cel de afară, neplăcut, înspăimântător. E mai degrabă un fior al recunoașterii.

M-am apropiat de ceea ce numesc bucătărie, căutând ibricul. Tânărul se ridică de pe canapea, pășind pe urmele mele, făcându-mă să mă simt inconfortabil, nelalocul meu, de parcă aș vrea să o iau la fugă din fața unui pericol iminent.

— Cunoașteți vreo pensiune unde aș putea să-mi petrec noaptea? V-am deranjat destul, așa că aș vrea să-mi văd cât mai repede de drumul meu.

— Îmi pare rău, ne aflăm într-un biet sat de munte, zic eu glumeț. Nu avem pensiuni.

— Ce pot face?

— De regulă, turiștii sunt cazați în casa învățătorului. Totuși, satul se află la peste un kilometru distanță, iar dumneata ai mașina avariată, ești rănit… Vă recomand să rămâneți aici.

— Sunteți prea drăguță, zice el descumpănit. Pot să aflu numele salvatoarei mele?

— Irina, zic eu rușinată, simțindu-mi obrajii cum se încălzesc brusc.

— Eu sunt Toder. Îmi pare bine să vă cunosc, zice el ceremonios.

— Toder? Ciudat nume!

— Vin din nord, mă lămurește bărbatul. Acolo suntem pasionați de nume ciudate.

— Îmi pare rău, nu e treaba mea, mă scuz rapid, stânjenită de lipsa mea de tact.

— Eu sunt cel care a dat buzna în casa ta după apusul soarelui, așa că ai dreptul să mă întrebi orice, zâmbește Toder, renunțând la izul protocolar.

— Orice? ridic eu sprânceana, punând ibricul pe sobă.

— Desigur.

— Dacă te voi întreba cu ce te ocupi, ce-mi vei răspunde?

— Îți voi răspunde că repar lucruri și uneori… suflete.

Acum pupilele lui mă fixează la fel ca în pragul ușii, de parcă ar ști durerea mea. M-am fâstâcit. Mi-am îndoit genunchii, căutând ceva în raftul de jos. Am găsit în cele din urmă frunzele de tei cu miros amețitor, pe care le-am cules în urmă cu două săptămâni, stând strivite în ziarul împăturit.

Străinul își apropie nările, inspirând cu nesaț, extrem de curios.

— Ce fel de flori sunt acestea? exclamă cu sinceră uimire.

— De pe ce planetă vii? E tei!

Ne-am privit în ochi, apoi am început să râdem. Vag, ca o mică revelație, am realizat că n-am mai râs de la funeraliile părinților mei. Oare atât de mult mi s-a amărât sufletul?

*

Furtuna s-a mai potolit puțin, fulgerele s-au pitit îndărătul muntelui, lăsând în urmă întuneric dens. Singura sursă de lumină este jarul din șemineu ce pâlpâie anemic, pe cale de a se stinge. Max e plecat în lumea viselor, fiindcă mișcă ritmic din picior, de parcă s-ar lupta cu cineva.

Fără să vreau, gândurile mi se duc spre bărbatul care se odihnește în odaia fratelui meu. Nu am schimbat prea multe vorbe, pentru că nu simțeam nevoia. Singurătatea m-a învățat să nu deschid gura inutil, afară doar dacă nu am ceva interesant de spus. Nu-mi amintesc când am avut ultima oară o discuție cu un bărbat atrăgător. Ceva diferit de vecinii mei burtoși, chelioși, cât se poate de însurați, care vin deseori la prăvălie să cumpere nimicuri pentru neveste.

Toder, Toder… Nu pot scăpa de senzația că lipsește o literă din acest nume. Apoi îmi dau seama. Aproape îmi vine să râd de lipsa mea de atenție. Numele său este aproape identic cu cel al bunicului meu: Toader, cel mai mare meșter din sat, care repara orice mașinărie stricată. Microbul a cruțat o generație, fiindcă tata nu a avut niciodată înclinații tehnice, dar i s-a transmis lui Daniel, care a moștenit talentul și magazia bunicului.

M-am sucit și învârtit, încercând să-mi scot din cap silueta înaltă, îmbrăcată în negru, a străinului adus de fulger. Apoi am căzut în somn adânc, agitat, tulburată de un vis repetitiv. Dar ca un făcut, nu reușeam să-mi amintesc deloc elementele coșmarului meu.

*

Judecând după bolta senină, sătenii ar spune că Dumnezeu s-a milostivit de viețile noastre, lăsându-ne să mai trăim o vreme pe Pământ. Cum au putut să se înșele în asemenea hal cei de la centrul meteorologic? Ar fi putut muri oameni din cauza incompetenței lor!

Dau drumul la radio, ascultând știrile dimineții. Pe toate posturile se vorbește despre același lucru: furtuna de azi noapte, considerată una dintre cele mai puternice din ultimii 50 de ani. Pădurea a fost arsă de fulger, copacii doborâți, drumurile blocate. Satul Farfuria este acum izolat de restul lumii.

Sorb o gură de ceai, așteptând cu nerăbdare ca străinul să se deștepte. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, acesta se ivește timid în pragul ușii, așteptând parcă o invitație. Mi-am amintit că sunt gazdă și am făcut un semn sugestiv spre masă.

— Ai dormit bine?

El se așază molcom, apoi își ferește cu un gest obosit șuvița neagră de pe ochi, privindu-mă încurcat. Poartă același costum cu care sosise, de data asta, uscat.

— Nu am închis un ochi…

— Te-au tulburat și pe tine fulgerele?

Toder mă privește cât se poate de serios. Acum, cercetându-l în lumina zilei, pot să-i observ în voie trăsăturile. Ieri, fiind încă prinsă de ciudatul eveniment, obișnuiam să-l asociez cu un motociclist rebel, abia trecut de zilele adolescenței. Constat că este cu mult mai în vârstă decât pare, deși nu întrezăresc niciun rid. Ciudat lucru, parcă ar fi un moș încătușat într-un corp tânăr.

— Sunt obișnuit cu furtuna, zice el într-un târziu.

Pe când căzuse pe gânduri, cuprins fiind de cine știe ce amintiri, i-am pus dinainte bucate de-ale noastre: pâine, brânză, tocană de legume la borcan, dulceață, fructe uscate și ceai. Musafirul a mâncat cu o poftă nemaipomenită, de ziceai că nu a gustat nicicând ceva asemănător.

— Voi pleca curând în sat. Ai nevoie de ceva anume?

Toder își șterge neîndemânatic mâinile de ștergar, privindu-mă circumspect.

— Da. Am nevoie de metal.

Fraza concisă, aproape scuipată, îmi ridică sprânceana fără să vreau.

— Ce fel de metal?

— Aluminiu, mult aluminiu. Și niște unelte.

— Dar nu spuneai că mașina ta a fost distrusă?

— Caroseria e oarecum turtită, dar o pot repara. Până la urmă, e meseria mea.

— Fratele meu ar fi fost tare încântat să te cunoască!

— De ce spui asta?

— Fiindcă este obsedat de reparații. Repara orice. A moștenit apucăturile bunicului, care a dosit în magazie tot felul de materiale. Nu mă pricep, dar sunt destul de sigură că vei găsi acolo tot ceea ce ai nevoie.

O lumină aparte invadează trăsăturile lui Toder.

— Minunat. Cum aș putea să-ți mulțumesc pentru generozitatea oferită?

Am chicotit, lăsând pe masă ceșcuța cu ceai.

— Obișnuiește-te. Acesta e modul în care tratăm străinii în Farfuria.

El zâmbește larg, apoi se ridică de la masă, urmându-mă docil în magazie.

Iarba din fața casei este îmbibată de apă, iar drumul este plin de mocirlă.

— Tăbliile de aluminiu se află în capăt, indic eu cu degetul. Scule vei găsi în geanta neagră.

El cercetează curios locul, admirând fiecare unealtă în parte, pipăind materialele cu mare interes, de parcă ar fi un explorator ajuns pentru prima oară într-un loc fascinant

Îi fac un semn de salut, apoi îl leg pe Max, ca nu cumva să o zbughească prin pădure, umblând aiurea prin terenul accidentat. De îndată ce am făcut-o și pe asta, îmi trag cizmele galbene, pornind cu avânt muncitoresc spre sat, scurtând cu fiecare pas distanța care mă separă de prăvălia bunicului.

*

A trecut aproape o săptămână de când îl găzduiesc pe străin, care s-a dovedit o companie cât se poate de plăcută, chiar dacă vorbește puțin. Jumătate din zi este plecat, fiindcă meșterește la vehiculul său. Am încercat în zadar să-l conving că mașina ar trebui tractată. Toder vrea să o lase lângă pădure, fiindcă nu dorește să mă deranjeze. Este absurd.

Se apropie amurgul, așa că el înșfacă geanta cu scule, pornind agale spre pădurea de mesteceni. Fie ce o fi, nu mai pot sta cu mâinile în sân! Într-un fel sau altul, voi afla imediat ce ascunde!

Abandonez prispa, luând urma pașilor săi, așa cum fac de obicei hăitașii în timpul unei vânători. Mă pitesc pe lângă tufe, văzându-l cum se duce hotărât spre Poiana Țapului.

Din ceea ce se vede, mașina lui nu se găsește pe marginea drumului de țară, ci într-un loc mai greu accesibil, pe unde se perindă tăietorii de lemne. Mintea mi-e inundată degrabă de o teorie sumbră. Dacă este un ucigaș care a căutat refugiu în Farfuria, vrând să scape de lege?

Cuprinsă de fierbințeală, ajung în cele din urmă în punctul terminus. Nu pot desluși bine ce se întâmplă, fiindcă sunt ascunsă printre copaci. Mijesc ochii, mă cocoșez ca să-mi reduc înălțimea,  împrumut mersul piticului și câștig teren. Îmi vine să râd. Privind din afară, sunt tare caraghioasă, deși am intenții cât se poate de serioase.

Imaginea devine mai clară: acum îl pot zări pe Toder, ce apare ca o pată neagră în peisajul verde.

O secundă mai târziu, peisajul care mi se revelează în fața ochilor mă paralizează complet. Rămân nemișcată, cu inima bubuind sălbatic, simțind cum îmi țâșnește sudoarea pe frunte.

Corzile vocale îmi sunt înțepenite de groază. Tot ce pot face este să urmăresc scena halucinantă… Toder se retrage la câțiva pași distanță de discul zburător, apoi activează un fel de telecomandă. Instantaneu, un câmp de energie albastră, electrică, înconjoară farfuria zburătoare desprinsă din filme science-fiction, convingându-mă de faptul că nu visez. E cât se poate de real!

Ochii mei sunt hipnotizați de lucirea argintie a obiectului ce staționează în poiană. Ca un făcut, Toder întoarce capul. Se uită fix la mine, lucru care-mi trezește instinctele primare, punând adrenalina în mișcare. Mușchii trepidează: trebuie să fug, sunt în pericol!

De îndată ce pricepe intenția mea, extraterestrul abandonează nava, venind după mine. Nu-i cunosc planurile, dar figura lui încruntată spune multe. Pare nemulțumit de faptul că a fost surprins, pe alocuri mirat. Oare se întreabă dacă îl voi da de gol în fața autorităților Pământului?

Picioarele mi se împleticesc în vegetație, dar fug cu toată viteza de care sunt capabilă. Sar peste crengi, brusturi, urzici, fără să țin cont de nimic, strigând necontenit după ajutorul care nu vine.

— Irina! Așteaptă!

Glasul lui mi se pare deodată sinistru. Ocolesc vitejește un buștean, dar nu apuc să văd groapa de mică adâncime din fața mea. Piciorul mi se sucește dureros, apoi mă prăbușesc la pământ. Aud o răsuflare sacadată, lătratul unui câine și observ un stol de păsări cum se rotesc amețite pe deasupra pădurii. Am început să gem, ținându-mă de gleznă.

— Ești rănită?! strigă Toder.

— Stai departe! mugesc cu disperare.

El pare a lua avertismentul în serios, rămânând la distanța de aproximativ doi metri. Încearcă să spună ceva, dar cuvintele trec pe lângă mine. Sunt pe jumătate leșinată și foarte speriată.

— Lasă-mă să te ajut!

— Nu mă atinge! Ești un… Dumnezeule, un extraterestru!

Un fior îmi traversează șira spinării. Brusc, îmi amintesc de revistele cu subiect ozenistic pe care le citea Daniel. Invadatorii din spațiu nu urmăresc întotdeauna să-și ucidă victimele, fiindcă pământenii sunt prea valoroși pentru ei. Cam atât de valoroși precum sunt vacile pentru pământeni… După ce va face experimente pe trupul meu, o să mă arunce într-un șanț.

Îl privesc direct în ochi, mirându-mă de faptul că irișii lui și-au schimbat culoarea. Sunt aurii!

— Vrei să uiți?

Am clipit des, strâmbându-mă din cauza durerii. Nu înțeleg întrebarea.

— Adică?

El se lasă pe vine în fața mea, apoi scoate din buzunarul salopetei un fel de creion metalizat.

— Acest dispozitiv este conceput pentru a șterge memoria. Analizorii mei indică faptul că ai suferit un șoc. Această situație este insuportabilă pentru psihicul tău fragil.

— Crezi?!

El se preface că n-a sesizat nuanța ironică.

— Dacă te fac să uiți, va fi ca și când nimic nu s-a întâmplat…

O întrebare îngrozitoare îmi sondează fulgerător mintea. Trebuie să știu.

— Mi-ai mai făcut asta, nu-i așa?

Expresia feței lui indică mirare.

— Ești plină de surprize. Îți amintești ce s-a întâmplat?

— Ce să-mi amintesc? îngaim, cu răsuflarea agitată.

— Tu ești persoana care a dat peste mine în pădure. Îl căutai pe Max. Am încercat să discut cu tine, dar erai cuprinsă de isterie. Nu am avut altă soluție, deci ți-am șters amintirea acelui episod.

— Atunci când ai sosit la ușa mea, nu era pentru prima oară când ne vedeam?

— Nu, nu era prima oară…

— M-ai urmărit până acasă, prefăcându-te a fi un turist accidentat?

— Chiar eram accidentat, zâmbește el subțire.

— Ai spus că vii din nord!

Vocea mea acuzatoare nu-l intimidează deloc.

— Ți-am spus adevărul. Am intrat în lumea ta printr-un portal aflat în nordul continentului.

— Care este numele tău?

— E mult prea greu de pronunțat în limba voastră, așa că am improvizat. Căutând o sursă de inspirație, am găsit acest nume ciudat în mintea ta: Toder.

— Toader, zic eu răspicat. E numele bunicului meu.

— Chiar? L-am recepționat cam stâlcit…

— E mai bine că nu l-ai recepționat corect, probabil aș fi făcut infarct.

— Nici acum nu ești prea departe. Inima ta este pe punctul să cedeze. Știu ce gândești.

— Poate poți scana mințile, dar nu poți să-mi ghicești fiecare gând!

El începe să râdă mânzește, stârnindu-mi și mai tare frica.

— Te gândești cum să ajungi la bucata aceea de lemn. Vrei să mă lovești?

Am înghițit în sec.

— Irina! Nu sunt un criminal. Până în clipa de față, unica mea crimă este faptul că nu sunt… de prin partea locului. Mă judeci cam aspru, nu crezi?

— Ciudat mod de a-ți anunța originile nepământene! De unde vii?

— Aceasta e o poveste pentru altădată, rânjește el.

Apoi se apropie de mine, știind că gândurile răzbunătoare au fost înlocuite de altele, mult mai acceptabile. Îmi trage cizma din picior, pipăind cu mâna în jurul gleznei. Icnesc.

— Pot rezolva imediat, cu puțină tehnologie de acasă.

— Nu vreau să mai folosești drăciile tale pe pielea mea!

— Bine. Atunci voi folosi metoda terestră, dar nu-ți va plăcea deloc.

Pe când mă pregăteam să întreb la ce se referă, degetele lui puternice mi-au repus glezna la loc. Am urlat ascuțit. Îmi simt obrajii inundați de lacrimi, atât de durere, cât și de neputință.

— Gata, gata…  O să fii bine!

Spre mirarea mea, durerea se reduce considerabil.

— Agață-te de gâtul meu, mormăie bărbatul.

Nu am de ales, așa că risc. Execut docilă comanda, pe când Toder își petrece brațele sub genunchii mei, ridicându-mă în aer, ținându-mă ca pe un copil. Îl strâng cam tare de gât, dar nu dă semne de protest. Mintea mea aproape implodează. Da, este un extraterestru. Cât de absurd!

Oare mi-am pierdut mințile din cauza morții premature a părinților mei? Poate mi-am petrecut ultimii trei ani într-un sanatoriu, treaba cu invadatorul din stele fiind o deviație convenabilă pentru psihicul meu suferind.

Câmpia este străbătută din loc în loc de puncte negre. Ridic mirată capul.

— Toder? Ce s-a întâmplat cu păsările?!

Fără să vreau, îmi aduc aminte de plăgile biblice. Ciori, zeci de ciori moarte, peste tot!

— E vina mea, zice el cu glas scăzut. Câmpul de energie pe care l-ai văzut interferează negativ cu păsările.

Bărbatul urcă scările cu mine în brațe, fără să dea vreun semn de oboseală, pe când eu împing ușa cu piciorul. Max latră scurt, stând ca un majordom lângă cotețul său, privind cu mare curiozitate spre ciorile sacrificate. Toder mă așază ușor pe canapea, apoi mă descalță.

— Am uitat cealaltă cizmă în pădure, șoptesc eu naiv.

— O recuperăm mâine. Acum ai nevoie de odihnă.

Priveliștea de afară mă înspăimântă. Mă foiesc nerăbdătoare în pat.

— O să le lași așa?

Ochii mei se ridică cu speranța spre el. Gândul că aș putea călca pe ciorile moarte îmi revoltă stomacul.

— Ai saci?

— Există o grămadă în magazie. Te rog, nu vreau să le mai văd.

Peste ceva timp îl văd apucându-se de muncă, fără a da semne de scârbă, culegând păsările din fața casei mele, de parcă culege porumb. I-am urmărit pe furiș silueta neagră. Pare atât de uman!

Ar trebui să am încredere în el? Nu mi-a făcut niciun rău, exceptând treaba cu ștersul memoriei.

Oare cum arată nava spațială pe dinăuntru? Câți dintre muritori au șansa nesperată de a investiga asemenea fenomen? Momentele de entuziasm alternează amețitor cu clipe de panică, în care mă vizualizez fugind până în sat. Mă imaginez convocând bărbații, organizând o vânătoare de extratereștri. Pe când nutream aceste gânduri nebune, m-a copleșit o stare vecină cu somnul.

Singura sursă de lumină e lampa desenată cu model de girafă, pe care mi-o cumpărase mama când eram mică, de la un târg de vechituri. Îmi dezlipesc cu greu pleoapele.

Se aud pocnete familiare, pereții sunt plini de umbre desenate de flăcări. Observ silueta prelungă a ciudatului musafir, care stă ghemuit, punând din când în când, lemne pe foc.

— Toder?

El se întoarce lent, șocându-mă cu acea pereche de ochii aurii, care strălucesc mai tare ca oricând. Îmi duc mâna la gură și țip scurt.

— Iartă-mă. Te-am speriat?

Se ridică în picioare, ferindu-și ochii, prefăcându-se că se uită pe geam.

— M-aș simți mai bine dacă ar fi mai multă lumină.

— O să aduc lampa de pe coridor, zice el îndatoritor.

Odată ce se întoarce, am rămas tăcuți. El se relaxează privind focul, eu citesc din cartea de ieri.

Cine este acest Toder, prăbușit într-o lume străină, într-un decor necunoscut? Uneori, pare mai speriat decât mine. Trăiește cu teama de a fi descoperit, reparând la navă noapte de noapte.

Cu toate acestea, își păstrează calmul, spre deosebire de mine: o ființă umană paralizată de frică, care trăiește numai în trecut.

*

Dușumeaua de lemn scârțâie, lucru care mă poate da lesne de gol. Ușa este întredeschisă.

Pășesc în vârful picioarelor. Lumina timidă a dimineții se întrevede prin storurile trase, desenând umbre pe figura lui Toder. Acesta respiră lent, regulat, semn că doarme profund.

Ochii îmi sunt captați de dispozitivul care se află pe noptieră. Seamănă cu o potcoavă din metal, presărată cu butoane, marcată cu instrucțiuni scrise într-un alfabet necunoscut. Mintea mea le compară oarecum cu hieroglifele. Vrând să explorez, am întins degetele… Se aude un piuit.

Camera s-a colorat în albastru, pereții fiind invadați de o proiecție. Am rămas cu gura căscată.

Se aude un mormăit, iar Toder deschide ochii, privindu-mă amuzat.

— L-am atins din greșeală, mă scuz eu. Nu am vrut să-mi bag nasul în treburile tale.

Dar el știe ce gândesc, deci minciuna este destul de vizibilă. Îmi simt obrajii explodând în roșu.

— Curioasă?

Înghit în sec. El zâmbește ușor, puțin superior, pedepsindu-mă cu ochii.

Evit privirile lui intense, întorcându-mă cu spatele. Părăsesc stânjenită odaia, cu gândul la holograma pe care o văzusem. Categoric vreau să aflu mai multe. Nu… Vreau să știu totul!

 

Mirela Moise

Mirela Moise

CINE ESTE MIRELA MOISE? ( Pseudonim literar format din prenumele real și numele de familie pe care mi-aș dori să îl am. Asta o scoatem din descriere). Îndrăgostită de Science fiction încă din copilărie, obsedată de deșert și mai ales de Dune, râvnind la rolul de Prințesă Marțiană, prizonieră deocamdată pe o rocă, O piatră pe cer, simțind câteodată că această Planetă ieftină nu mi se potrivește deloc și așteptând Căderea Nopții. Sunt bătrânul ce stă martor la Sfârșitul Copilăriei rasei umane. Dragostea pentru pictură mi-a purtat pașii spre Liceul de Artă din Sibiu, chiar dacă între timp am abandonat nava și am revenit la o pasiune mai veche: scrisul. Scriu despre trandafiri, mai ales dacă sunt în număr de Nouăsprezece, scriu despre negru și ascult cântecul corbului în Amurg. Atunci când se stârnește furtuna, cercetez melancolică tabloul elementelor, căutând Plumb. De meserie sunt visător și evadez destul de des în Edenuri interne. Și uneori îmi place să captez sclipiri efemere de viață într-o fotografie și să le salvez în cronica Akașha.

More Posts