GSF61-banner1-650

          

          Chiar dacă Victor Benga suferea de polidactilie – adică avea câte şase degete la fiecare mână – asta nu înseamnă că nu avea un succes nebun la fete. Noi, prietenii lui, mai făceam uneori haz de el, spunându-i că, de fapt, succesul lui se datora în întregime contului bancar al lui taică-său. Nu ştiu precis cu ce se ocupa bătrânul lui, dar în mod sigur avea o grămadă indecent de mare de bani, astfel că în vila lui de vânătoare, aflată în apropierea oraşului, s-au ţinut cele mai grozave chefuri din câte am pomenit. Din pricina asta nici unul dintre noi nu prea aveam chef să-l contrazicem sau să-l supărăm cu ceva, ca nu cumva să ne taie de pe lista următoarei orgii din vila de la marginea pădurii.

          Oricum, petrecerea pe care Vasile o pregătea pentru majoratul lui se pare că depăşea tot ceea ce ne putem închipui vreunul din noi. Ştiu asta pentru că sunt singurul care l-am ajutat personal, pe ultima sută de metri, cu numai o zi înainte de marele chef. Am cărat la sticle şi la pachete cu surprize până m-am cocoşat. Iar surpriza surprizelor a fost atunci când bătrânul Benga şi-a făcut apariţia în mijlocul pregătirilor pentru petrecere şi ne-a pus să descărcăm în garaj cel mai nou gadget apărut pe piaţă: o superbă armă cu lunetă temporală! Probabil că toată lumea ştie cum arată şi a văzut filmele 3D care îi prezentau performanţele. Era o armă cu lunetă ca oricare alta, atât doar că în vizor se puteau vedea, în funcţie de performanţele şi costul armei, scene de acum câteva zeci de milioane de ani. Funcţiona simplu, deşi puţină lume îşi putea explica cum: vizai prin lunetă dinozaurul dorit – pentru că dinozaurii erau ţintele preferate – ocheai cu grijă şi trăgeai. Locul ţintit din dinozaur erupea într-o explozie de sânge şi oase. Gloanţele folosite, chiar dacă nu erau Dum-Dum, erau totuşi de mare calibru, iar dinozaurul se prăbuşea spectaculos dacă era atins într-o zonă vitală, iar dacă nu, pornea şchiopătând mai departe. Era deranjant faptul că după bubuitura asurzitoare a armei totul se petrecea într-o tăcere absolută, însoţită cel mult de încurajările prietenilor. Dar se vorbea că în curând vor apărea şi arme mai sofisticate, care vor putea surprinde şi sunetul de la locul unde ajungea glonţul.

          Şi mai deranjant era faptul că după ce luai ţinta în vizor, trebuia să aştepţi un timp de ordinul secundelor până când softul ataşat armei verifica dacă ţinta vizată nu era cumva „sensibilă”. ”Sensibilă” în cazul de faţă însemna faptul că se verifica dacă ceea ce împuşcai nu constituia cumva o piesă indispensabilă în viitorul omenirii, astfel ca prezentul să nu fie cumva afectat. Nu ştiu cum anume se făcea asta, dar uneori, din cauza softului care bâzâia enervant, dinozaurul ales îşi punea coada pe spinare, ca să zic aşa, şi-o tăia urgent în tufişuri, de parcă ar fi presimţit ce-l aşteaptă. Acelaşi soft împiedica pe trăgător să-şi aleagă o ţintă mai apropiată de zece milioane de ani. Se presupunea că această durată este suficientă pentru ca Timpul, răbdătorul Timp, să repare  prostiile făcute de oameni. Lucru bun era că la cele mai noi modele de cronopuşti imaginea vizată prin lunetă putea fi vizionată de mai mulţi participanţi, pe un ecran imens, de mare rezoluţie. Iar cum puşca cumpărată de tatăl lui Victor era ultimul model, bineînţeles că avea un astfel de ecran, care ocupa aproape tot peretele din spate al garajului.

          Am instalat arma cu lunetă pe un trepied solid în garajul vilei, care era mare cât un hangar de avioane, pentru că era necesară o distanţă de cel puţin şapte metri între ţeava armei şi primul obstacol, distanţă pe care generatorul temporal încorporat în armă transfera glonţul din prezent în timpul ales de lunetist.

          Am şi testat-o, funcţiona de minune, şi chiar după al treilea dinozaur ucis l-am întrebat pe Victor:

          ― Îl mai ţii minte pe Trică?

          ― Îl ţin, cum să nu. Nu cumva este iar „ascuns”?

          Am rânjit gândindu-mă că am aflat o dată ceva înaintea atotştiutorului Vasile:

          ― I-au dat drumul săptămâna trecută. Acum lucrează pentru guvern.

          Vasile începu să râdă:

          ― Înseamnă că, după cum îl ştiu, săptămâna viitoare o să cadă guvernul.

          Am încuviinţat serios din cap:

          ― Poţi să fii sigur de asta…

          Trică ăsta fusese coleg de clasă cu noi, până când începuse să-şi pună talentele în valoare, hăcuind la modul cel mai serios cam toate severele care i se păreau demne de luat în seamă. A ţinut-o aşa mai bine de doi ani până când a fost prins în cele din urmă. Pentru că n-avea 18 ani împliniţi, a fost închis într-un centru pentru minori, de unde era scos zilnic pentru a rezolva diferite probleme sensibile ale Poliţiei şi ale guvernului.

          Vasile mă privi curios:

          ― Şi totuşi… de ce m-ai întrebat chiar acum de el?

          Am privit în jur, dar eram numai noi doi în hangarul care-i ţinea loc de garaj bătrânului Benga.

          ― M-am întâlnit cu el săptămâna trecută. E liber ca pasărea cerului. Şi ştii cu ce-şi bătea capul?

          ― Hai, zii o dată! Nu mă mai fierbe atâta!

          Vasile Benga era un tip de treabă, dar uneori îşi aducea aminte că era un băiat de bani gata şi simţea nevoia să se poarte ca atare. Şi atunci îşi imagina că băieţii de bani gata aflau totul dintr-o dată şi nu aveau chef de divagaţii, care constituiau în fond  sarea şi piperul unei discuţii.

          ― Am înţeles, să trăiţi! am dat-o eu pe glumă şi i-am spus totul dintr-o suflare: vroia să anuleze softul de limitare al armelor cu lunetă.

          ― Mamă, ce tare! s-a mirat sincer Vasile. Şi are ceva succes sau este doar o fumigenă de-a lui?

          Trică mai aruncase de câteva ori fumigene spre noi, lăudându-se ba cu una, ba cu alta şi în cele din urmă s-au dovedit a fi simple laude.

          ― De data asta spune că-i mai lipsea o singură piesă ca să termine.

          — Păi, ce mai stai? întrebă Vasile nerăbdător. Dă-i iute telefon şi întreabă dacă a rezolvat… iar dacă a rezolvat, zii să vină aici să facă treaba.

          Am ezitat:

          — Nu l-aş întreba aşa ceva chiar prin telefon. Precis îl are ascultat…

          Vasile nu se gândi mai mult de-o clipă şi găsi soluţia:

          — Atunci cheamă-l doar până aici  şi explică-i ce cadou mişto mi-a luat bătrânu’. Explică-i doar că nu merge prea bine şi-o să priceapă el despre ce-i vorba.

          Zis şi făcut şi, în mai puţin de-o oră, Trică a ajuns la noi cu nelipsita lui trusă de scule după el.

          După ce-a privit admirativ spre armă, s-a apucat de treabă în timp ce ne lămurea ce meşterea, deşi nici pe mine, nici pe Vasile, nu ne interesa decât rezultatul:

          — În primul rând trebuie să-ţi spun, se adresă el lui Vasile, că după intervenţia mea arma iese din garanţie, aşa că, dacă…

          Vasile dădu nepăsător din mână, ca unul căruia nu i-au lipsit niciodată banii:

          — Mă piş pe ea de garanţie. Tu fă-ţi numai treaba, că dacă se strică îmi cumpără babacu’ alta.

          Între timp Trică scoase placa electronică a puştii şi fluieră admirativ după ce-o studie cu atenţie:

          — Mamă, ce noroc pe noi! Arma este modelul Super T. Am auzit că există, dar n-am mai întâlnit aşa ceva.

          — Ce înseamnă asta mai exact? întrebă curios Vasile, în mod vădit mândru de calitatea puştii, deşi n-avea nici un merit în asta, pentru că tatăl lui nici măcar nu-i spusese ce are de gând.

          — Înseamnă că este modelul la care tocmai a renunţat armata, dar a rămas cu toate dotările aici, pe placă, atâta doar că sunt blocate. Numai că vine Trică şi, cu un mic efort şi puţin soft, anulăm limitările.

          În timp ce vorbea manevra cu dexteritate un pistol de lipit şi, după ce adăugă un cip pe care îl scoase din geanta lui, se dădu la o parte satisfăcut.

          — Gata! De-acum putem vâna tot ce ne pofteşte inima. Si pe deasupra limita de timp este de numai o sută de mii de ani, în loc de zece milioane de ani. Plus că softul de căutare este acum mult îmbunătăţit şi permite identificarea ţintei după mai multe caracteristici decât la modelul de bază.

          Îşi mai admiră puţin opera, apoi închise capacul armei şi ne chemă lângă el:

          — Veniţi să vă arăt cum funcţionează… e simplu  de utilizat, dar trebuie totuşi să vă arăt.

          Vasile dădu din umeri nepăsător şi arătă spre mine:

          — Arată-i lui, că eu am puţină treabă. Trebui să-mi aranjez şi să-mi dozez prafurile pentru petrecerea de mâine… N-aş vrea să mă prindă babacu cu ele…

          — Ce prafuri ai? întrebă dintr-o dată curios Trică şi tot curios m-am întors şi eu spre el, pentru că-l ştiam cu multe metehne, dar nu şi amator de prafuri.

          Trică a ridicat a scuză din umeri şi-a spus:

          — Chiar dacă cei de la poliţie nu mi-au pus nici un dispozitiv de urmărire, sunt sigur că din când în când „prietenii” mei mă filează. Ei bine, atunci când vreau să fiu sigur că nu sunt urmărit, tare bine mi-ar prinde să am la mine o doză, două, dintr-un praf care să-i facă să doarmă şi să nu-şi mai amintească nimic din ceea ce s-a întâmplat.

          Vasile începu să râdă şi-l întrebă:

          — De Vidoxin ai auzit?

          Trică ridică vinovat din umeri şi se scuză:

          — După cum ţi-am spus, nu prea este domeniul meu.

          Vasile râse mânzeşte:

          — Este exact ce ai tu nevoie. A apărut de curând pe piaţă şi este considerat cel mai bun drog al violului. Când se trezeşte, cea care a ia drogul nu-şi aminteşte nimic. Şi fii atent, spre deosebire de alte prostii, nu dă dureri de cap, ameţeli sau gură uscată. Nimic, nimic, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…

          Întinse spre Trică trei pliculeţe şi i le dădu, apoi spuse:

          — Ce-i drept, pe bărbaţi nu le-am încercat niciodată, dar în mod sigur acţionează la fel. Atât doar, să ai grijă cu ele. Dacă te prinde cu ele, nu le ai de la mine. Spune şi tu că le-ai cumpărat de la cineva din Bazar.

          Am ciulit urechea, dar am făcut pe nepăsătorul şi m-am aplecat asupra puştii, iar după ce-a ascuns plicurile în buzunar, Trică a venit lângă mine şi mi-a explicat în câteva minute cum funcţionează noile dotări ale armei.

          Era simplu şi-am învăţat cu atât mai repede cu cât, de când mă ştiu, mi-a plăcut să aflu cum funcţionează fiecare gadget care-mi pică-n mână.

          În timp ce-mi exersam noile cunoştinţe, iar Trică îşi punea sculele în trusa lui, l-am întrebat pe Vasile cu o voce pe care o voiam cât mai nepăsătoare:

          — Acum, nu că aş fi curios, dar la ce naiba ai nevoie de drogul violului? Până acum nu l-ai folosit la nici o petrecere. De obicei foloseai portofelul sau, în cel mai rău caz, câteva bijuterii.

          Vasile oftă greu şi ridică dezolat din mâini.

          — Este o vorbă că, până la urmă, orice naş îşi are naşul. Ei bine, aşa s-a întâmplat şi cu mine.

          — Cum aşa? am întrebat eu şi, de parcă aş fi ghicit răspunsul, am început să modific setările de căutare ale puştii.

          — Bănuiesc că o ştii pe Elena, bunăciunea aia din a unşpea?

          Am setat vechimea de căutare la minimum, adică la o sută de mii de ani, iar la tip animal am scris „hominide”. După ce a ezitat câteva secunde, pentru că probabil că în softul iniţial nu existau hominizi, puşca a acceptat căutarea şi-a cerut alte detalii.

          — Da, o ştiu… am spus cu ochii pe ecranul de setări.

          — Ei bine, imaginează-ţi că am convins-o pe mironosiţa aia să vină la majoratul meu.

          Am privit spre părul roşu ca focul al lui Vasile şi-am adăugat la setările de căutare: păr roşu, iar lui i-am răspuns:

          — Mişto… Dar cum de-ai convins-o?

          Vasile ridică din umeri şi spuse:

          — Naiba ştie cum. O invit de luni întregi la petreceri şi m-a refuzat de fiecare dată. Iar ieri, dintr-o dată, am primit telefon de la ea şi mi-a spus că vine…

          Eu ştiam ceva mai mult, dar nu aveam de gând să-i dau amănunte. Ieşeam cu Elena de câteva săptămâni şi mi se părea o fată minunată, dar am hotărât să păstrăm deocamdată secretă relaţia noastră. Când mi-a spus că a fost invitată la majoratul lui Vasile, la început, ştiind ce se întâmpla la chefurile organizate de el, i-am spus că ar fi mai bine să-l refuze. Apoi mi-am zis că, din moment ce o să fiu prezent, voi putea, la urma urmei, să am grijă de ea, aşa că i-am spus să accepte. Şi prostovanul ăsta polidactil se pregătea s-o violeze mâine! Am trecut în criteriile de căutare şi ”polidactil”. Speram ca softul că ştie ce înseamnă asta… Da, ştia şi după ce-a zumzăit câteva secunde, mi-a afişat pe ecran două opţiuni: doi hominizi, dintre care unul semăna perfect cu babacul lui Vasile, iar celălalt era un tip masiv, brunet şi-mi părea complet necunoscut.

          Am setat arma pe cel care semăna cu tatăl lui Vasile şi l-am comutat pe ecran ca să-l văd mai bine. Omul avea o ghioagă în mână şi în mod sigur pornise la vânătoare. La un moment dat s-a aplecat în faţă ca să privească mai bine şi s-a sprijinit cu mâna de-un copac, iar eu i-am putut vedea perfect mâna: avea şase degete.

          Am ales un glonţ trasor. Aş fi vrut să am unul făcut din argint, ca cele folosite pentru vârcolaci, şi-am armat puşca.

          Trică, după ce terminase de pus mărunţişurile lui în trusă, a ridicat ochii spre ecran şi m-a întrebat încet:

          — Ce naiba faci?

          Vocea lui şoptită i-a atras atenţia şi lui Vasile, care şi-a ridicat privirea dintre plicurile lui şi s-a uitat la monitor. A recunoscut imediat imaginea şi-a dat să se repeadă spre mine, dar cum aveam deja ţinta fixată, am apăsat pe trăgaci. De obicei durează trei secunde până când glonţul este transferat de generatorul temporal al puştii în trecut, dar de data asta mi s-a părut c-a trecut o întreagă veşnicie.

          — Ce naiba faci? a întrebat şi Vasile, iar am eu reuşit să-i răspund doar:

          — Vânez monştri, Vasile…doar vânez monştri.

          Apoi, dintr-o dată, pe ecran a apărut dâra verzuie a trasorului care s-a înfipt în spatele hominidului roşcat sprijinit de copac. O explozie sângerie a fost tot ce-am mai putut vedea, apoi, spre mirarea mea, ecranul s-a făcut nevăzut împreună cu puşca de mânerul căruia încă mă ţineam.

          — Ce naiba ai făcut? întrebă tot cu voce şoptită Trică, de lângă trusa lui de scule.

          Am întors capul spre raftul unde Vasile îşi împacheta prafurile, dar nici el, nici prafurile lui, nu mai erau acolo. Am privit în jur şi, de data asta, garajul părea un garaj normal şi nu un hangar de avioane.

          — Ce mama dracului ai făcut? întrebă tot şoptit Trică, dar cred că între timp se lămurise şi-acum întreba doar aşa, să se afle în treabă, conştient de faptul că eu nu aveam de gând să-i răspund.

          De afară se auzi lătratul gros al unui câine de talie mare şi Trică m-a întrebat:

          — Tatăl lui Vasile avea cumva vre-un câine mare? Când am venit n-am văzut nici unul.

          Uşa garajului s-a deschis brusc şi în ea s-a ivit un bărbat între două vârste, care ţinea în lesă un buldog imens:

          — Ce faceţi voi aici? a întrebat o voce care părea sosită de pe plaiurile Iadului şi în prima clipă n-am fost sigur dacă a vorbit buldogul sau stăpânul lui.

          Se vede treaba că erau adevărate zvonurile despre talentele de phishing ale lui Trică, pentru că l-am văzut instantaneu transformându-se într-un puşti umil, cu umerii căzuţi, care i-a răspuns celui din faţa noastră cu o vocea plângăreaţă:

          — Doar îmi căutam câinele, domnule. Am un pechinez mic, care mereu fuge când îl las fără zgardă. Piki al meu este tare neastâmpărat.

          Omul privi bănuitor prin garajul care era în construcţie, pentru că într-un colţ erau doar câţiva saci cu ciment, iar în altul o grămadă de scânduri. Cum nu părea să lipsească nimic, îşi continuă interogatoriul ceva mai liniştit, dar tot bănuitor:

          — Îţi cauţi pechinezul la mine în garaj? De ce tocmai aici?

          Trică ridică neajutorat din umeri, iar ochelarii rotunzi îl făceau să-şi intre şi mai bine în rol.

          — Mi s-a părut că-l aud scâncind aici, în garaj, şi-am intrat să-l caut… N-am vrut să vă supăr…

          Bărbatul ridică din umeri şi se dădu la o parte din uşă mormăind:

          — Nu mă supăr, numai că nu-mi place să-mi umble cine, cum are chef, prin garajul meu.

          Am ieşit afară şi ne-am îndreptat spre poartă, sub privirile atente ale omului şi însoţiţi mârâielile suspicioase ale buldogului.

          — Şi ai grijă, mai strigă omul în urma noastră, că dacă ţi-l găseşte Max al meu primul pe Piki al tău, s-ar putea să-l auzi scâncind pentru ultima dată.

          — Am înţeles, domnule, a spus Trică şi, după ce-am mai privit încă o dată la vila ce ni se părea mai mică decât cea pe care o avea bătrânul Benga, am ieşit în stradă.

          Am privit în stânga, am privit în dreapta, dar nu era nici urmă de maşina mea.

          — Asta ce naiba mai e? am întrebat eu fără să-mi vină să cred.

          Trică m-a privit pieziş şi-a început să râdă:

          — Nu te-ai lăudat tu acum două luni că ai cerut bani împrumut de la Vasile, pe un termen nedefinit… parcă aşa ziceai… ca să-ţi cumperi o maşinuţă super?

          — Şi ce-i cu asta? am întrebat eu, dar chiar în timp ce-l întrebam am găsit şi răspunsul.

          Trică a confirmat bănuielile mele:

          — Dacă nu-i Vasile, nu sunt nici bani de la el şi nu e nici maşina cumpărată cu banii lui.

          Am pornit pe jos spre oraş, care nu era decât la vreo doi kilometri.

          Pe la jumătatea drumului Trică se opri şi spuse gânditor:

          — Când eram mic am citit odată o povestire SF despre un tip care se duce în trecut şi-a călcat pe-o frunză… sau parcă a adus-o în prezent… Nu mai ţin minte exact detaliile.

          Nu citisem povestirea, deşi fusesem fan al acestui gen de literatură în copilărie, aşa că am întrebat:

          — Unde vrei să ajungi?

          — Păi, autorul specula faptul că o schimbare atât de mică din trecut a avut modificări enorme în prezent. Când a revenit, a găsit schimbat nu numai alfabetul, dar a găsit şi alt preşedinte decât cel pe care-l ştia el.

          — Treaba cu preşedintele nu mă deranjează prea mult, am spus eu nepăsător, dar varianta cu alfabetul schimbat ar fi mortală pentru mine.

          La privirea lui întrebătoare, am răspuns:

          — Mâine dau teză la Limba Română şi când naiba crezi că mai am timp s-învăţ un nou alfabet?

          — Poate nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta, spuse Trică liniştitor şi şi-a reluat drumul spre oraş.

          Am ajuns în mai puţin de zece minute şi primul lucru a fost să ne uităm după inscripţiile de la reclame, dar totul părea aşa cum ştiam.

          Tot cu ochii pe sus, aproape m-am izbit de-o roşcată care aştepta sprijinită de-o Maserati aurie:

          — Pardon, am spus eu şi-am ocolit-o în ultima clipă, dar după câţiva paşi m-am întors siderat: roşcata sprijinită de maşină era Elena.

          M-am întors şi-am privit lung la ea, dar nu părea să dea vreun semn că m-ar recunoaşte.

          — Elena, am spus eu, dar ea doar m-a privit uimită înainte de-a răspunde.

          — Elena mă cheamă, dar nu cred că ne cunoaştem…

          Am vrut să-i explic despre ce e vorba dar din banca în faţa căreia era parcată maşina a ieşit un tânăr brunet cu alură de atlet şi care m-a privit urât în timp ce s-a apropiat de noi:

          — Elena, e vreo problemă? a întrebat-o el şi-a cuprins-o protector de după umeri.

          Elena ridică nepăsătoare din umeri:

          — Nici o problemă, răspunse ea cu vocea dulce cu care îmi spunea, cu numai două zile mai înainte, că mă iubeşte. Tipului de aici i s-a părut că mă cunoaşte…

          — Ar vrea el, rânji el indecent spre mine şi îi deschise portiera să urce.

          Poate aş fi încercat să-i răspund ceva, dar privirea mi s-a oprit pe mâna de pe umărul ei: omul avea fără îndoială şase degete. Iar mutra mi se părea ciudat de asemănătoare cu a brunetului pe care-l văzusem prin vizor alături de strămoşul lui Benga.

          Târziu, mult după ce maşina aurie se pierduse în depărtare, Trică mă scutură de umăr ca să mă facă să-mi revin.

          — Hai să mergem… după cum vezi, totul s-a terminat…

          M-am scuturat de mâna lui şi-am spus răstit:

          — S-a terminat pe naiba! Nu s-a terminat nimic…

          Cuprins de bănuieli, Trică m-a întrebat:

          — Eşti nebun? Ce vrei să faci?

          L-am privit zâmbind:

          — Mai întâi trebuie să fac rost de bani. Apoi trebuie să cumpăr o puşcă cu lunetă temporală. Pe urmă tu va trebui să-i reglezi setările.

          Am privit spre colţul după care dispăruse maşina aurie cu Elena mea în ea.

          — De-acolo, mai departe, fii sigur c-am să mă descurc eu…

          

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts