GSF 41 ban01          

          „Night is dark and full of terrors.” ( G. R. R. Martin)

         

         

          Urăsc oglinzile. Și ele se pare că mă urăsc pe mine.

          Le urăsc încă de când eram copil. A murit bunica mea și… le urăsc.

          Ploua în noapte aceea, după ce am îngropat-o.

          Era o femeie frumoasă, cu toate că trecerea anilor își pusese amprenta asupra chipului și părului ei cândva bălai. Ce tare o mai iubisem!

          Stăteam și plângeam, când orologiul a început să sune. Era ceasul ei favorit, primit în dar de la o mătușă… Era o piesă atât de veche și frumoasă!

          Și a început să cânte. Nu la oră fixă, așa cum eram obișnuită, ci pe la două jumate, adânc în noaptea întunecată.

          M-am speriat și mi-am scos capul plin de lacrimi de sub pătură. Tremuram, pentru că începuse să cânte acel cuc înainte de vremea lui.

          – Mami? am întrebat încet, suspinând.

          Eram în camera mea din casa bunicilor, alături de câinele pe care îl primisem în dar de la bunica la aniversarea de cinci ani. În urmă cu un an și ceva.

          Am așteptat să mi se răspundă, dar mămica mea nu a făcut-o. Nu îi stătea în fire.

          Nu vedeam nimic pe hol, deși trebuia să fie o lumină foarte slabă, de la o veioză mică.

          Am auzit un ciocănit și am tresărit, uimită. Am prins cu mâna urechea lungă și maro a câinelui de pluș.

          – Mămico, tu ești?!

          Nici de această dată nu mi-a răspuns nimeni. Deși tremuram și o transpirație rece îmi curgea pe spate, mi-am dat pătura jos de pe mine și am pornit încet către marginea patului, târându-mă.

          Picioarele mele goale au simțit răceala cimentului din casa bătrânească, de țară. A fost ca o confirmare a realității pentru mine – nu visam.

          De obicei, dormeam cu draperiile trase. Mi-era teamă să privesc pe fereastră în toiul nopții.

          M-am îndreptat către întrerupător și l-am apăsat, dar rămânând cu ochii pe draperii. Apoi, când camera a fost scăldată în lumină, am avut curajul să mă îndrept spre geam și să apuc materialul catifelat, trăgându-l brusc la o parte.

          Nu știu ce m-am așteptat să găsesc acolo… Dar cert e că nu era nimic. Vedeam clar felinarul de pe stradă, care lumina curtea și ajungea până la fereastra camerei mele. Nici urmă de nimic altceva. Nici măcar Lexi nu era acolo, cățelușa mea care avea obiceiul să doarmă pe leagănul mare, de lemn, din fața casei.

          Am zâmbit.

          „Mi s-a părut”, mi-am spus. Am vrut să mă așez în pat, înapoi, dar am auzit o bătaie.

          Fereastra la care tocmai ce mă uitasem era singura din cameră. Mi s-a zbârlit pielea pe mine și m-am întors brusc, încă ținând în mâna stângă câinele, de o ureche.

          – Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiii! am urlat cât m-au ținut puterile, apoi am izbucnit în lacrimi.

          În oglindă era!

          Vedeam doar o siluetă vagă, acoperită de o ceață densă. Tot ce puteam vedea bine era o mână puțin zbârcită, lipită de partea cealaltă a oglinzii. În rest, un chip apropiat de sticlă, care respira, aburind-o.

          Am strigat și-a doua oară. Mama mea a intrat în cameră, alarmată, înnodându-și cordonul unui halat albastru în jurul trupului.

          – Ally, ai pățit ceva? îmi spuse căzând în genunchi.

          Mi-am pus mâinile în jurul gâtului ei și am strâns-o.

          – E cineva aici.

          Am arătat înspre oglindă, dar mama nu păru să înțeleagă.

          – Iubito, nu e nimeni aici, îmi spuse. Se ridică în genunchi și îmi luă mâna într-a ei… Dar când s-a întors, a rămas și ea în stare de șoc.

          Oglinda din fața noastră purta pe ea o palmă. Era atât de clară…

          – Johnatan! urlă femeia cu o disperare vădită.

          Tata veni și el într-un suflet. Se uită la fețele noastre îngrozite, apoi se întoarse și el. Abia atunci am observat că ținea o bâtă micuță în mână. „Pentru orice eventualitate”, spunea mereu.

          Se apropie de oglindă și analiză. Apucă de marginea tricoului, o ridică și se chinui să șteargă. L-am văzut apoi cum se lasă în genunchi și suflă aer, apoi insistă să șteargă.

          – Ginny… spuse înghițind în sec. Vino aici.

          N-am vrut să-i dau drumul mâinii, dar îmi spuse că e în regulă, apoi se apropie de tata.

          – Ce? îl întrebă în șoaptă.

          Cu vocea și mai joasă ca a ei, tata spuse:

          – E… de cealaltă parte a oglinzii.

          Nu voiau să îi aud eu, dar am făcut-o. Am izbucnit în plâns și am început să tremur de frică, sughițând și înecându-mă cu lacrimi.

          În noaptea aceea am dormi cu ei.

         

          De atunci urăsc oglinzile. Și invers.

          Nu știu ce a fost. Bănuiesc că bunica, luându-și adio de la noi… Chiar nu știu. Și nici nu mă interesează, pentru că de atunci nu am avut oglinzi mari în casă. Doar micuțe, pentru a mă vedea eu, din când în când.

          În baie nu e oglindă nici măcar acum, la douăzeci de ani diferență.

         

         

          Stăteam în pat, alături de prietenul meu, în camera lui.

          El avea un șifonier proaspăt cumpărat, cu o oglindă uriașă, încântătoare. Îmi plăcea piesa de mobilier, cu excepția porcăriei ăleia uriaşe, rău prevestitoare.

          – Nu înțeleg cum te descurci fără ele, îmi spuse mângâindu-mă pe burtă.

          Am zâmbit.

          – Simplu, mă spăl, mă pregătesc și abia apoi mă uit în oglindă. Dacă îmi convine, e perfect. Plus că nu mă împopoţonez ca altele.

          Michael îmi zâmbi. Știam după cum i-am simțit buzele pe obrazul meu. Apoi mă trase de cap și mă sărută și pe buze.

          Abia după câteva momente, m-am tras puțin pe pernă și l-am întrebat:

          – Ai obosit deja? Sau ți-e cald?

          – De ce? mă întrebă cu vocea liniștită.

          – Pentru că…  Respiri așa greu, i-am răspuns, făcându-mă covrig în brațele sale.

          A deschis gura să îmi spună ceva, dar s-a auzit o bătaie puternică în fereastră.

          Pielea mi s-a făcut de găină. La dracu’, ne aflam la etajul nouă din toate cele zece și nu avea cum să ajungă altcineva în balcon sau în casă.

          M-am ridicat în șezut, tremurând.

          – Ally… îmi șopti prinzându-mă de mână. Stai aici, ok?

          S-a ridicat și a pășit încet către ieșirea din cameră, fără să facă vreun zgomot. Doar că aveam o presimțire urâtă.

         

          Am auzit din nou o bătaie. Nu m-am chinuit să mă feresc, ci m-am apropiat cu un curaj pe care nu știam că îl am.

          M-am așezat în genunchi în fața oglinzii și mi-am apropiat fața de ea, până ce nasul meu atingea sticla. Am ascultat, apoi am mirosit, am văzut totul cu o atenție uriașă.

          Ceața a jucat diferite jocuri în oglindă, s-a răsucit și preschimbat, până când a luat o formă și am putut vedea un băiat căzut la pământ, într-o baltă de sânge.

          – Ajută-mă… îmi ceru, iar eu mi-am lipit palmele de oglindă, privind și ascultând.

          Din câte îmi puteam da seama, era un accident de mașină. Erau flăcări pe fundal, iar băiatul respectiv era plin de sânge.

          – Încerc, dar cine ești?

          A bubuit mașina, s-au spart niște vitrine în jur – deci era undeva în oraș… sau într-un oraș. Dar unde?! Și despre cine era vorba?!

          Mi se zbârlise pielea pe mine. Oroarea din oglindă a dispărut, înlocuită doar de o privire de un albastru intens, cu o căutătură îngrozită.

          – Te rog…

          – Te ajut! Cine ești?!

          – Cu cine vorbești? întrebă prietenul meu, intrând în cameră și privindu-mă suspicios, cu ochii lui mari și curioși.

          – Cu nimeni, i-am spus întorcându-mă cu spatele în mod instinctiv. Acopeream oglinda ca un copil care ascunde un animal găsit pe stradă.

          Când m-am întors, imaginea dispăruse. M-am speriat, știind că cineva avea să pățească ceva rău, așa că m-am grăbit să plec. Mi-am tras hainele pe mine în mare goană, apoi am ieșit pe ușă fără nicio explicație.

          Am trecut pe lângă toate vitrinele din drumul meu, dar niciuna nu îmi părea cunoscută. Am oftat. Înainte să intru în casă, am deschis debaraua de pe scara blocului și am scos de acolo o oglindă mare și veche.

          Oricine m-a căutat într-o piesă de decor nouă și străină, avea să mă caute și în propria mea oglindă, pe care am sprijinit-o de peretele din fața patului meu. M-am întins apoi și am așteptat.

          Cred că ațipisem când am auzit bătăi în sticlă. Fără să vreau, m-am uitat la ferestrele pustii. Apoi mi-am adus aminte că am adus oglinda în cameră și m-am întors.

          Mă priveau doi ochi albaștri, dar nu vedeam alte detalii.

          – Ajută-mă, Ally!

          Cunoșteam așa de bine vocea aceea… Dar n-am știut cine e. Am rămas privind oglinda, răscolindu-mi mintea. Începusem să plâng din cauza a ceva ce nu se întâmplase încă.

          Cineva pățea ceva groaznic, iar eu eram neputincioasă.

          Am adormit până la urmă, cu lacrimi curgându-mi șiroaie pe obraji, supărată pe faptul că nu puteam face nimic.

          La trezire, un gând mi-a trecut prin minte – oamenii nu vorbesc din oglinzi. Deci o luam razna. Nu aveam pe cine să ajut sau pentru care să plâng, pentru că eram nebună.

          Râdeam, stând pe marginea patului și uitându-mă în gol. Ce idioată fusesem!

          Bun, asta trecuse. Trebuia apoi să-i explic prietenului meu de ce m-am comportat așa ciudat, fără să înțeleagă că m-am țăcănit.

          M-am ridicat și am mers să fac un duș. Doar ce terminasem de spălat părul, când telefonul începu să-mi sune în disperare. M-am grăbit să ies, cu apa târâș în urma mea, și am răspuns:

          – Da?

          – Ally, e adevărat ce se spune despre Brandon? mă întrebă Lilly.

          – Ce se spune?

          – Păi cică e la spital, grav bolnav… Sau ceva de genul ăsta, îmi spuse. Apoi am înțeles și eu și am început să termin.

          Brandon era cel din oglindă, cu ochii cei albaștri și vocea puțin hârâită.

          – Nu știu nimic..

          – Sună la spital, doar mătușă-ta lucrează acolo!

          Și am sunat. Brandon murise, într-adevăr, într-un accident de mașină. Apoi toate ițele s-au legat și mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, băiatul îmi ceruse ajutorul înainte să moară.

          Mi s-a zbârlit pielea pe mine și m-a cuprins o senzație cumplită de vină. Apoi mi-a venit să vomit.

          M-am îmbrăcat și am mers la spital cât de repede am putut, sperând că, totuși, s-a produs o minune între timp.

          – Domnișoară, îmi spuse o asistentă, îmi pare rău. L-am resuscitat timp de o oră, dar nu s-a mai trezit. Îmi pare rău… Decesul a fost…

          Dar cine naiba o mai auzea?!

          Am început să plâng și mi-am întins mâna pentru a mă prinde de perete. Simțeam că am să cad și m-am speriat. La fel și femeia, fiindcă mie mi s-a întunecat privirea. Când am reușit să mă trezesc, eram întinsă pe o targă și o perfuzie picura liniștită deasupra capului meu.

          – Domnișoară, ești bine? mă întrebă un tânăr.

          – Brandon e bine? Brandon Halloway?

          Mi se aruncă o privire tristă și mi-am întors capul în partea cealaltă, ca să nu-l mai văd.

          – E la morgă, domnișoară.

          – Du-mă să-l văd.

          Bărbatul se schimbă la față, iar eu i-am zâmbit încurajator, deși gestul îmi rupsese o bucată uriașă din mine.

          – D… Dar, domnișoară, n-nu p-pot să…

          – Doamna Tracy Walkman îți e cunoscută? îl întreb și schimbarea de pe chip mi-a confirmat bănuiala. Dădu din cap, apoi am spus: O pot ruga să mă ducă, așa că vă e tot una. Vreau să-l văd.

          De ce eram așa dornică să-l văd? Brandon fusese primul meu prieten adevărat, totul pentru mine. Îmi fusese aproape când îmi fusese cel mai greu, când părinții mi se despărțiseră sau când îmi murise bunicul. Brandon fusese acolo chiar și când murise bunica mea, să-mi fie aproape. La orice oră din zi și din noapte l-aș fi sunat, s-ar fi trezit și ar fi venit la mine, să mă ajute.

          Am regretat despărțirea noastră, dar era de prisos. Mama lui considerase că el merită ceva mai bun decât mine, așa că se certase cu el și-i făcuse zile fripte până ce, împreună, am hotărât să punem punct.

          Șirul gândurilor s-a rupt atunci când asistentul mă postă în fața unui cadavru acoperit cu un cearșaf. Mi s-a înfiorat pielea.

          Și totuși, am apucat cearșaful și l-am tras, pentru a-l privi pe Bran: ochii îi erau închiși, dar gura rămăsese deschisă într-un mod ciudat; îi cursese sânge din nas. Am tras mai departe cearșaful, pentru a vedea că avea abdomenul perforat. Nu am îndrăznit să întreb care a fost cauza morții – bănuiam că hemoragia. Probabil îi fusese atinsă vreo venă importantă. Ceva trecuse prin el. Probabil o ţeavă.

          Am rămas privindu-l și plângând mult timp.

          Timp de două zile, până l-au îngropat, am rămas acolo, bând cafea după cafea și jelindu-l. Eram extenuată atunci când am aruncat un strop de pământ pe coșciugul lui coborât în groapă. Pentru un moment, am simțit nevoia să mă arunc alături de el și să mor sufocată, în acelaşi mormânt.

          Mi s-a făcut rău. Câțiva oameni m-au prins atunci când am simțit cum îmi cedau picioarele… Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat.

          M-am trezit acasă, în patul meu, alături de Michael.

          – Hei… șopti încet și mă pupă.

          – Mike, mi-aduci puțină apă, te rog?

          Se ridică repede și închise ușa dormitorului în urma lui. Eu cred că am adormit, nu știu…

          Apoi am început să visez. Brandon stătea așezat lângă mine, în pat. M-am întors pentru a-mi așeza capul pe pieptul lui, crezând că e Mike.

          M-am ridicat pentru a-l săruta pe buze, când mi-am dat seama că e Brandon. Și totuși, nu m-am oprit. Mă sărută înapoi și mă strânse tare în brațe.

          – Știi, Ally, mi-a fost foarte dor de tine!

          Modul cum o spuse mă făcu să mi se zbârlească pielea pe mine. I-am zâmbit încurcată şi în acelaşi timp speriată. Sunase de parcă trecuse aşa de mult timp de când nu mă ţinuse în braţe… Deşi, în ciuda relaţiei mele cu Michael, îl vedeam ocazional pe Bran.

          – Adevărul e că și mie… Și-mi pare rău că ne-am certat, i-am spus.

          Avea rana pe burtă, dar cusută, iar chipul său purta semnele – curățate de doctori – ale accidentului în care decedase. Iar eu știam că e mort.

          L-am strâns mai tare în brațe, cuibărindu-mă la pieptul lui.

          – E real?

          Brandon se uită la mine cu ochii lui mari și frumoși.

          – Nu știu. Dar e frumos, oricum ar fi. Ține-mă în brațe, îmi ceru.

          – De ce nu ai avut grijă? Ți-am spus că nu știu ce m-aș face fără tine. Ce fac eu acum…? l-am întrebat cu lacrimi în ochi.

          – Mergi mai departe… Sau rămâi cu mine. Ce vrei să faci?

          Nici nu a trebuit să mă gândesc.

          – Rămân cu tine, Bran, pentru totdeauna!

         

          Când Michael intră în cameră, Ally dispăruse, fără nicio urmă că ar fi ieșit din apartamentul aflat la etajul nouă. Doar oglinda mai purta urme de palme pe partea din interior.

          Patru, e această dată. Amprentele suprapuse a două perechi de palme, de mărimi diferite.

          

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts