- fragment -


PROLOG

Acela doar lumină vede

Ce-n Domnul şi în oameni crede

Căci luciul alb şi-a dobândit.

-Wolfram von Eschenbach,

Parsifal

Cândva, într-un trecut îndepărtat, când universul încă nu exista, tăcerea stăpânea peste un tărâm al neştirii.

La început a fost lumina. O explozie orbitoare a străfulgerat imensitatea spaţiului. Dintr-un ocean de energie pură s-au ivit primele stele şi constelaţii ale lumii noastre.

Stelele, martori ai veşniciei, au condus dintotdeauna destinele oamenilor. Ele amintesc acel moment de început când Lumina a învins Întunericul, care se repetă din nou şi din nou în istoria lumii. Eroi din toate timpurile şi de toate neamurile sunt puşi în situaţia să demonstreze mereu prin fapte de curaj puterea nemărginită a Luminii şi a Vieţii. Dintotdeauna, pentru a învinge Întunericul au existat câteva arme, câteva haruri. Fiecare erou dobândeşte aceste comori după noi călătorii şi aventuri miraculoase. Să ne îndreptăm undeva departe, la capătul universului, unde de fapt începe povestea noastră…

Să descindem în vârtejul infernal al unei galaxii necunoscute, printre ale cărei spirale se ascunde misterioasa Constelaţie Arc. Este alcătuită din şapte sisteme solare, aliniate în forma unui arc încordat, din al cărui vârf îşi răspândeşte lumina mica stea albă cunoscută sub numele de Aube.

La cealaltă extremitate a constelaţiei, dincolo de sistemele Kronos şi Argon, luminează steaua albastră a sistemului Arcadia.

În jurul soarelui arcadian gravitează trei planete. Nu are niciun rost să amintim aici de Agni, care nu este decât o masă de rocă vulcanică lipsită de viaţă. Urmează Serenia, o planetă nepopulată, acoperită de vegetaţie luxuriantă, unde animalele sălbatice mişună în libertate. Legenda spune că strămoşii arcadienilor ar fi abandonat Serenia într-un gest de smerenie în faţa naturii, pentru ca fiarele pădurene, păsările cerului şi vieţuitoarele apelor să-şi poată duce zilele în pace, nestânjenite de prezenţa omului, aşa cum a fost în vremuri de demult, înainte ca omul să fi apărut pe lume. Se mai zice că desişurile de pe Serenia ascund licorni ce se adapă din râuleţe de cristal şi phoenicşi cântători şi fluturi de obsidian zburând printre flori de o rară frumuseţe, pe care nu le poţi vedea nici în vise.

Destinaţia noastră este însă planeta Arcadia, cu cele două luni ale ei, Io şi Memnon. Acolo ne vom considera pentru un timp acasă.

Capitolul 1. Planeta Arcadia

Planeta Arcadia

Continente: Tonis, Naaga şi Goa

Centre urbane: Heliopolis – capitală, Teba – centru al ştiinţelor şi artelor (continentul Tonis); Uruk – centru de instruire militară (continentul Naaga); Angkor – oraş-templu, centru spiritual, Ephyra – cel mai important port maritim (continentul Goa)

Munţi: Munţii Orc (continentul Tonis); Munţii Dragonului (continentul Naaga); Munţii Albaştri (continentul Goa)

Dimensiuni (diametru): 6.792 km

Temperatura medie: 14 grade Celsius

Gravitaţia: 0,376 G

Populaţia: 120 milioane

Formă de guvernământ: monarhie parlamentară

Harta planetei Arcadia

Harta planetei Arcadia

Planeta Arcadia văzută din spaţiu. Un soare albastru de turcoază luminează suprafaţa ei, brăzdată de fâşii verzi şi albastre, pentru păduri şi mări. Să plonjăm în atmosfera planetei şi să plutim purtaţi de curenţii de aer peste munţi şi câmpii….

Blând şi paşnic, poporul ei trăieşte fără de lipsuri şi griji. Natura luxuriantă face viaţa de aici plăcută şi uşoară. Sub conducerea regelui Şankar, un monarh onest şi înţelept, civilizaţia arcadiană este în plină înflorire. Prin tehnologii avansate armonizate cu forţele naturii şi printr-o atitudine grijulie faţă de popor, regele Şankar a condus Arcadia spre un nivel înalt de bunăstare.

În acest moment Arcadia e cuprinsă de febra unei sărbători la scară planetară. Să ne transpunem în capitala planetei, minunatul oraş Heliopolis, unde festivităţile iau amploare. Să planăm printre clădiri construite din metale şi pietre preţioase, peste zone dense de vegetaţie ce răspândesc arome de flori, printre turnuri şi arcade, spre centrul oraşului unde se înalţă palatul regal.

În piaţa din faţa palatului mulţimea jubilează, dansând pe ritmuri amestecate. Răpăit de tobe de argint răsună din toate direcţiile. Generatoare de plasmă proiectează în spaţiu mase fluorescente multicolore. O ploaie de petale de crini albi învăluie cu parfumul lor ameţitor lumea strânsă laolaltă. Se aud strigăte de bucurie.

Pe marele balcon al palatului întreaga familie regală îşi salută supuşii: regele Şankar, regina Flavia mai frumoasă ca oricând, prinţul moştenitor Indra cu zâmbetul său cald, de fiu iubitor, şi prinţesa Andra, aleasa inimii prinţului Indra, veselă şi ea.

Regele Şankar contempla mulţimea. Expresia de pe chipul său era gravă, dar calmă şi mulţumită. Chipul său era reflectat în dimensiuni mari de proiectoare holografice. Apoi îşi începu discursul ce se transmitea prin reţeaua de comunicaţii pe întreaga planetă:

– Popor al Arcadiei! S-au împlinit 1000 de ani de la victoria noastră în războiul împotriva invadatorilor Asura. Să ne amintim de curajul excepţional al strămoşilor noştri datorită cărora astăzi celebrăm un mileniu de pace şi prosperitate. Arcadia a devenit o oază de democraţie şi libertate în univers. Valurile şi vânturile timpului vor fi înfruntate de lumina din inimile noastre. Fie ca arborele vieţii să înflorească mereu! Fericirea să nu părăsească niciodată planeta Arcadia!

Ultimele sale cuvinte se pierdură în aclamaţiile mulţimii: „Şankar! Şankar!”, „Trăiască regele!”, „Arcadia!” Arabescuri holografice îşi aruncau scântei proiectate pe cerul orbitor.

Atenţia mulţimii entuziasmate fu acaparată de spectacolul de muzică şi lumină. Regele îşi privi înduioşat jumătatea regală. Regina purta o rochie elegantă şi un colier de nestemate Uniforma de sărbătoare a comandantului suprem păstra însă aceeaşi sobrietate cotidiană.

– Supuşii noştri se bucură. Pace şi prosperitate, ce-ar putea fi mai frumos!

– Ţie ţi-o datorăm, rege Şankar, cumpătării şi înţelepciunii tale!

– Nu te subestima, doamna mea. Am împlinit această lucrare împreună, prin dorinţa noastră de a crea o lume mai bună. Orice ne va aduce ziua de mâine, bine sau rău, le vom întâmpina pe toate cu bucurie şi speranţă.

Flavia trase cu ochiul la prinţul Indra, apoi se întoarse spre Şankar:

– Fiul nostru a crescut. Îl văd cum seamănă tot mai mult cu tatăl său…

Regele Arcadiei rămase cufundat pe gânduri. Pentru o clipă trăsăturile aspre ale feţei lui se îmblânziră. Acesta rosti hotărât:

– Mai are multe de învăţat. Dar sunt sigur că va deveni un om de ispravă.

Spre deosebire de cuplul regal, Indra şi Andra afişau o ţinută mai puţin formală, în ton cu ultima modă a tinerilor arcadieni. Indra purta nişte pantaloni largi şi un tricou negru, cu care i-ar fi stat la fel de bine la o competiţie de arte marţiale şi într-un club de noapte. Iar prinţesa îmbrăcase cu această ocazie o rochie sofisticată din mătase roşie.

Se retrăseseră într-un colţ al balconului şi se uitau în depărtare. Nori albi treceau lent pe cerul limpede. Era o după-amiază caldă de vară, înainte de începutul sezonului ploilor.

– Ce lucruri minunate ne poate pregăti viitorul, Indra! zise visătoare prinţesa.

O adiere uşoară de vânt îi răvăşi părul lung şi blond.

– Întotdeauna ţi-a plăcut, ca şi mie, să contempli cerul, să priveşti dincolo de orizont, răspunse Indra. Nici nu ştii cât sunt de fericit să fiu aici şi acum alături de tine, prinţesă Andra.

– Este o zi deosebită pentru regele nostru Şankar. Nu l-am văzut niciodată atât de emoţionat.

– Într-adevăr.

– Cred că eşti mândru să fii fiul lui.

Regele Şankar vorbea cu ai săi curteni, aruncând câte o privire fugară spre cei doi tineri.

– Încerc să nu-l dezamăgesc. E un tată bun şi un rege înţelept. Alături de el ne vom crea un destin minunat.

Indra păru să ezite, alegându-şi cu atenţie cuvintele.

– Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, Andra. Se întâmplă ceva ciudat cu mine. Simt cum o forţă se deşteaptă în interiorul meu, o forţă imensă care mă consumă. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să o stăpânesc, să-i înţeleg rostul.

– E firesc, prinţe. Pur şi simplu, creşti. Amândoi creştem.

– Poate ai dreptate. Dar mai simt şi o anume nesiguranţă. Te-ai gândit oare, Andra, ce va fi dacă lucrurile se vor schimba? Dacă într-o zi viaţa noastră minunată de pe Arcadia se va sparge în ţăndări, ca într-una dintre acele poveşti înspăimântătoare ajunse până la noi din trecutul îndepărtat?

O umbră trecu peste faţa prinţesei Andra.

– Dar te văd îngrijorată. Ce ai? Am reuşit să-ţi stric buna dispoziţie cu mărturisirile mele?

– Nu-i nimic… Am avut parcă aşa… o presimţire…

Indra se simţi vinovat:

– Nu te mai gândi la asta. Vreau să-mi folosesc puterea pentru o cauză nobilă. Să te protejez pe tine, Andra, şi să apăr tot ce e mai frumos în lumea noastră.

Între timp regele şi regina se apropiară de cei doi.

– Nu ai teamă, Andra. Vei vedea cum toate neliniştile tale vor trece asemenea acestor nori, zise Flavia. Nu-i aşa, dragul meu?

– Voi avea grijă de ea, mamă. Este datoria mea de cavaler, o asigură prinţul.

– Norocul îi favorizează pe cei curajoşi, mai rosti regina.

– Într-adevăr, planeta Arcadia îşi pune mari speranţe în tine, fiule, interveni regele. Ca moştenitor al tronului nu mă îndoiesc că vei avea o atitudine responsabilă.

– Voi face tot ce pot în această privinţă.

– Am încredere în tine, Indra. Ai demonstrat talente de strateg şi de conducător şi sper că vei deveni un cavaler Wu deosebit.

– Voi respecta lecţiile maeştrilor mei.

– Nu uita ce ai învăţat. Simt că foarte curând s-ar putea să ai nevoie de întreaga ta forţă.

– Sunt pregătit, tată.

Prinţesa Andra urmărea cu mirare discuţia dintre tată şi fiu.

– Să ştii că antrenamentele de scrimă şi kung fu sunt la fel de importante ca şi lecţiile de istorie şi filosofie.

– Te gândeşti la echilibrul necesar dintre acţiune şi cunoaştere?

– Exact! Trebuie să-ţi dezvolţi un simţ perfect al armoniei şi echilibrului.

Regele Şankar îi aminti lui Indra o poziţie de luptă. Şankar executa mişcări Tai Chi (1) ce ţineau de Stilul Cocostîrcului (2). Indra îl imita.

– Viaţa e armonie şi echilibru… Trebuie să simţi calea armoniei prezentă în tot.

Şankar reveni la poziţia normală. Îngândurat şi misterios:

– Există un echilibru ascuns care persistă chiar şi în haosul extrem…

– Voi medita asupra acestor lucruri.

– Cred că aveţi un bun discipol, majestate, zise Andra.

– M-am convins de asta, domnişoară, îi răspunse regele Şankar. Dar mai bine bucuraţi-vă de această sărbătoare, tineri prieteni.

Festivitatea continua. Ritmurile devastatoare îşi declanşară întreaga forţă asupra mulţimii dezlănţuite.

Apoi urmă o clipă de suspans. O voce robotizată anunţă:

– Jay Epsilon!

Un negru cu o tunsoare de mohican preluă controlul asupra consolei holografice. Deodată, pe cer apăru proiecţia unui dragon albastru care plutea lin pe deasupra capetelor dansatorilor. Mişcările sale energice se sincronizau cu pulsaţii sonore lichide. Valuri de sunete armonioase traversau mulţimea, înălţându-se spre cer.

– Delta Phoenix!!

La pupitrul de comandă trecu un alt personaj, cu trăsături de asiat. Deasupra pieţei îşi luă zborul un phoenix verde uriaş. Bătăile aripilor sale, perfect echilibrate, se contopeau cu ritmul construit din mase de percuţii cristaline care se dispersau în structuri imposibile, pentru a reveni la o continuitate esenţială. Întreg spaţiul era cuprins de irizaţii de jad.

– Bhang Ra!!!

Un al treilea personaj, cu aspect european, se branşă la sistemul holografic. Un vultur roşu cu ochii în flăcări declanşă un dans violent. Fulgere purpurii străbăteau cerul. Sunete distorsionate de tobe făceau să se cutremure pământul. Vulturul scoase un ţipăt răsunător şi îşi descărcă întreaga putere asupra dansatorilor. Printr-o explozie finală, ritmul îşi atinse apogeul. Monstrul înaripat dispăru în neant. Urmă un moment de tensiune maximă.

Mii de ramificaţii multicolore începură să acopere spaţiul. Ele aminteau de structura ADN-ului şi de ramurile unui arbore uriaş. Era o magnifică sculptură digitală, compusă din particule de quartz, coral şi smarald, fildeş, chihlimbar şi obsidian, aur, argint şi diamant.

Un ocean de lumină inundă mulţimea. Siluetele dansatorilor se dizolvară într-un curent unic de mişcare, accelerându-se la infinit spre momentul fulgerător în care mişcarea încetează să mai existe. Fiecare gest, fiecare detaliu din această imagine hiperreală, părea a fi un fragment dintr-un vis nesfârşit.

Capitolul 2. Un vis de copil

Se întâmplase cu şapte ani în urmă, dar acea clipă cuprinsă de vrajă avea să se întipărească pentru totdeauna în memoria lui Indra şi în amintirea Andrei, asemenea unui vis frumos din copilărie ce tăinuieşte valoarea unor vieţi. Era o seară răcoroasă de toamnă, atât de tipică pentru regiunile de nord ale planetei Arcadia. În castelul contelui Di Angelis, pierdut în pădurile ce separă Munţii Orc de oraşul Teba, nobilimea arcadiană organizase un bal, la care monarhul a decis să-l prezinte lumii înalte pe micul Indra, pe atunci un puşti de doar doisprezece ani.

Din toate punctele de vedere, prinţul era pregătit pentru bal. În ţinuta sa ciudată, o imitaţie a unei uniforme de ofiţer, din purpură şi cu epoleţi şi nasturi auriţi, părea un soldăţel în miniatură.

Momentul în care micul prinţ fu introdus în mijlocul celor invitaţi la bal se consumă rapid, astfel încât interesul publicului fu captat foarte curând de alte subiecte şi Indra se pomeni singur în mulţime. Se simţea stingherit în societatea adulţilor, iar rumoarea de voci ce rosteau lucruri lipsite de importanţă pentru el începu să-l plictisească.

La un moment dat, rătăcind de unul singur prin mulţimea de doamne distinse şi seniori, Indra văzu o fetiţă blondă îmbrăcată în roz. Privirile celor doi se întâlniră. Mânat de curiozitate, prinţul se apropie de ea.

Gingaşa fiinţă îi vorbi;

– Tu eşti prinţul Indra, fiul majestăţii sale Şankar?

– Aşa este, domniţă.

– Iar eu sunt Andra Di Angelis. Tatăl meu e stăpânul acestui castel.

Îşi zâmbiră şi se simţiră brusc complici în lumea de adulţi ce îi înconjura din toate părţile.

– Încântat, Andra.

– Şi eu, prinţe.

Aveau senzaţia ciudată că se cunoşteau deja de undeva…

– Aşadar, suntem oaspeţii tăi, continuă politicos Indra.

– Cu mulţi ani în urmă, tatăl meu, profesorul Di Angelis, a făcut o mare descoperire, îi răspunse Andra. O nouă formă de energie, legată de forţele naturii. Drept recunoştinţă, regele Şankar l-a ridicat în rang de conte şi i-a dăruit acest castel.

– Ştiu, această invenţie a contribuit mult la bunăstarea planetei Arcadia. Părinţii noştri sunt foarte buni prieteni. Contele Di Angelis îi oferă deseori sfaturi regelui, care pune mare preţ pe ele.

– Dragul meu tată mi-a povestit tot felul de lucruri despre echilibrul de forţe din natură, m-a învăţat că toate creaturile trebuie să convieţuiască în armonie. Toţi oamenii, toate animalele şi plantele, şi chiar planeta însăşi, îşi au spiritele lor şi sunt legate între ele…

– Sunt nişte lecţii bune la care merită să ne gândim.

Andra se decise să schimbe tonul, unul prea grav pentru vârsta lor:

– Hei, dar nu ţi se pare că acest bal devine neinteresant?

Prinţul dădu aprobator din cap:

– Cam aşa. Ar fi bine să schimbăm atmosfera.

– Ce-ar fi s-o ştergem de aici? propuse domnişoara, aruncându-i o ocheadă complice.

– Le-ar face mare necaz gărzilor tatălui meu.

Hotărâtă, Andra îl apucă pe Indra de mână şi îl trase după ea.

– Hai, vreau să-ţi arăt ceva!

Tânăra domniţă acţionă o manivelă ascunsă după o lampă şi instantaneu din perete se deschise o uşă secretă. Cei doi se făcură nevăzuţi prin trapa ce ducea spre o reţea complicată de coridoare şi pasaje subterane. Zidurile de piatră reluau vocea Andrei în ecouri nesfârşite, imprimându-i o alură misterioasă, ca într-un roman gotic cu fantome.

– Acest castel e foarte vechi şi ascunde multe taine…

– Iar tu, Andra, îi cunoşti toate secretele?

– Doar câteva dintre ele…

În faţa lor se deschise o nouă trapă care-i conduse afară din clădire. Se pomeniră într-un loc ce părea rareori frecventat de oameni.

Se lăsase noaptea. Cele două luni arcadiene învăluiau peisajul într-o lumină magică. O adiere de vânt anima coroanele arborilor seculari. Un tablou autumnal de pe o planetă străină, atât de asemănător totuşi cu cele cunoscute de noi, cei născuţi pe Terra!

– O plimbare sub clar de lună…, rosti prinţul, absorbit parcă de o reverie.

– Nu e oare minunat? îi răspunse Andra.

Pe chipul ei, cuprins de focul selenar, Indra întrezări emoţie şi bucurie.

– Nu ţi-e frică de întuneric? glumi Indra.

– Cu un astfel de cavaler lângă mine, nu mi-e teamă de nimic.

– Nici chiar dacă ne-ar ataca nişte lupi? U-u-u!

– Oricine ştie că lupii există doar în poveşti! îl lămuri fetiţa.

Prinţul păru uşor descumpănit:

– Am impresia că suntem cu adevărat într-o poveste.

Păşeau, ţinându-se de mână, printr-o pădure de basm. În jur licuricii îşi aprindeau micile lor felinare. Erau însoţiţi de un concert de greieri şi de ţipetele misterioase ale unor păsări de noapte. O insectă luminescentă, asemenea unui elf, le aţinu pentru o vreme calea, invitându-i parcă într-un regat fermecat, apoi îşi reluă zborul, dispărând în iarba deasă.

– Oamenii nu obişnuiesc să vină pe aici, rosti Andra. Se zice că acest loc e vrăjit. Există tot felul de legende despre această zonă.

– Într-adevăr. Chiar îi simt vraja, şopti plin de uimire Indra.

Atenţia prinţului fu atrasă de un bloc de piatră de o formă neobişnuită. Era acoperit de un strat gros de licheni.

– Ce piatră ciudată, murmură Indra şi îşi întinse involuntar braţul.

În jurul mâinii sale izbucni un foc de plasmă, însoţit de un vuiet vag. Cei doi se uitară unul la altul, nedumeriţi.

Indra îşi apropie şi mai mult palma de stană. Urmă o zguduitură puternică şi cei doi copii deveniră martorii unei adevărate explozii de lumină. Pământul se surpă şi în faţa lor se deschise un portal imens. Părea a fi intrarea într-un fel de buncăr. Un şir lung de tuburi luminescente dezvăluia privirii un tunel ce cobora undeva în adânc. Era uluitor ce li se întâmpla.

Curiozitatea însă le învinse teama de necunoscut. La capătul tunelului aflară o încăpere largă de formă sferică. În centrul ei era instalat un fel de pupitru. De îndată ce se apropiară de el, acesta fu activat automat de senzorii de mişcare. Pe toată întinderea sălii sub formă de sferă începură să fie proiectate holograme.

Cât de vechi să fi fost acest mecanism? Să fi avut sute de mii de ani? Poate mai mult?

Proiecţiile holografice înfăţişau mărturii ale strămoşilor arcadienilor, ale primilor colonişti stabiliţi pe planeta Arcadia. Într-un trecut imemorial, ei sosiseră aici cu nave spaţiale de pe o planetă albastră pierdută în imensitatea universului.

În spaţiul sălii se reverbera o muzică armonioasă însoţită de un cor de voci ce rosteau cuvinte în limbi demult uitate. Urmă o serie de imagini în mişcare, extrem de clare, surprinse pe acea enigmatică planetă.

Cu o anumită ezitare, prinţul îi mărturisi Andrei un gând pe care ea îl acceptă:

– Fie ca acesta să rămână secretul nostru…

Capitolul 3. Bătălia cu Asura

O mie de ani este o durată suficient de îndelungată pentru ca adevărul despre evenimentele din trecut să se estompeze, iar realitatea să se confunde cu mitul. Totuși, un moment atât de îngrozitor precum războiul cu Asura nu a putut fi șters cu ușurință de curgerea timpului și a rămas ca o filă înscrisă cu foc și sânge în istoria planetei Arcadia.

O rasă de uriași războinici a descins din cer. Se zice că veneau dintr-o altă constelație, mânați doar de pofta de a distruge și a pune mâna pe averile altora. Din limba lor barbară, amestecată cu urlete și grohăituri, arcadienii au aflat că își ziceau Asura. Un nume care băga spaima în inimile locuitorilor pașnici ai micii planete.

Măsurau trei metri în înălțime și purtau mereu niște zale groase de fier, ce le acopereau tot trupul. Au adus cu ei o armă nouă, pe care nici proiectilele, nici laserele soldaților de pe Arcadia nu o puteau contracara. Teribilii Asura purtau scuturi de energie, care, împreună cu acele cuirase, îi făceau aproape invincibili, impenetrabili în faţa oricărui atac.

Au început prin a prăda și a nimici localitățile planetei. Oraşele arcadiene îi atrăgeau pe Asura prin bogățiile inepuizabile pe care le aveau. Frumusețea culturii arcadienilor și a modului lor de viață le stârnea invadatorilor doar o ură și o furie nestăpânită. Chipurile lor de demoni erau întotdeauna ascunse de măști atunci când își săvârșeau crimele.

Preferau să folosească felurite arme spintecătoare: săbii, lănci și topoare. Iar zalele lor erau acoperite de spini metalici. Armata Asura era condusă de un anume Algeroth, cel mai temut și mai puternic dintre ei, care putea fi recunoscut după cele două coarne pe care le purta pe coif.

Supraviețuitorii atacurilor Asura și-au părăsit orașele și satele și au încercat să-și afle refugiu în zone greu accesibile. Toți erau cuprinși de disperare și nimeni nu credea că va ajunge să mai vadă o nouă zi.

Din acea stare de haos a apărut un erou pe care autorii cronicilor arcadiene aveau să-l recunoască sub numele de Rudra.

Trecutul său era plin de controverse. Unii ziceau că satul său de origine fusese pârjolit de Asura și că nu căuta decât răzbunarea. Alții afirmau că Rudra fusese un militar, membru al unei unități de elită, sau că făcea parte dintr-un ordin secret ce avea ca misiune să vegheze și să apere mereu poporul Arcadiei. Au mai circulat zvonuri că era o ființă supranaturală venită dintr-o altă lume.

El i-a ajutat pe arcadieni să se regrupeze. El a organizat rezistența împotriva invadatorilor Asura. După echipamentul câtorva asuriți, luați prizonieri în timpul unor acțiuni îndrăznețe, a reușit să descifreze enigma câmpurilor de energie ale acestora. În fabrici secrete a conceput și a produs în serie costume de luptă speciale, dotate cu scuturi energetice, cu care a echipat o întreagă armată de luptători arcadieni. Aceste costume funcţionau şi ca o armă ofensivă, amplificând înzecit puterea purtătorilor lor.

Misteriosul Rudra conducea atacurile trupelor arcadiene asupra dușmanilor, hărțuindu-i într-un război de gherilă. Pentru planeta Arcadia părea să se deschidă o nouă speranță. Dar echilibrul de forțe continua să se încline în favoarea monștrilor Asura.

Un bătrân înțelept l-ar fi sfătuit pe Rudra că va izbuti să-i învingă pe Asura dacă va obține mitica piatră Amrita. Cei care erau expuşi la razele sale magice ar fi dobândit puteri de luptă ieșite din comun.

 

Călătoria lui Indra, însoţit de câteva călăuze devotate, în căutarea pietrei magice Amrita, care a fost foarte anevoioasă şi plină de primejdii, constituie subiectul unei povești aparte. Dar până la urmă, eroul nostru a găsit ceea ce căutase cu atâta ardoare.  O dată periplul său încheiat, Rudra a format o unitate specială de războinici iradiați cu Amrita. Forța lor nu a întârziat să influențeze în mod decisiv cursul războiului, în favoarea nativilor arcadieni. Trupele Asura erau respinse tot mai hotărât, pe toate fronturile, până când ambele armate au convenit să se adune cu întreaga lor forță militară într-un singur loc pentru o bătălie finală.

Locul acelei confruntări hotărâtoare, de o amploare cum nu s-a mai văzut până atunci, a intrat în legendă. Se află pe continentul Goa, într-o  câmpie situată la poalele Munților Albaștri.

În acea zi cerul era acoperit de nori de furtună. Întregul regat subceresc se cutremura sub asaltul unei tornade de lovituri de ciocan. Până la orizont, câmpul de luptă era împânzit de soldați arcadieni și asuriți, încleștați într-o confruntare pe viață și pe moarte, în care nimeni nu dorea să cedeze. Mulți războinici de ambele părți căzuseră, dar și mai mulți rezistaseră și continuau să se opună prin tăria sabiei. Bătălia dura deja de câteva ore și soldații se aflau la ultima limită a epuizării.

Neînfricatul Rudra era în centrul luptei. Zalele sale căpătaseră o strălucire nefirească în lumina amenințătoare a furtunii. De un braț avea legată o bandă în culorile drapelului arcadian. Era înconjurat de un nimb de azur, emanat de piatra Amrita ce se odihnea la pieptul său, atârnată pe un lanț de lapis. O aură albastră pâlpâia și în jurul celorlalți oşteni arcadieni expuși razelor Amritei. Era înarmat cu o spadă făurită de cel mai bun armurier arcadian, dintr-un aliaj de oțel și argint.

Rudra își tăia cu îndârjire cale printre dușmani. Împreună cu un grup compact de luptători de elită, reușise să spargă o breșă în linia de apărare Asura și se îndrepta, încet dar sigur, spre tabăra temutului rege Algeroth. Lui Rudra încercară să-i opună rezistență mulți uriași Asura.

În timpul confruntării cu unul dintre cei mai aprigi apărători ai lui Algeroth, Rudra fu rănit la brațul stâng, un alt Asura provocându-i o rană la piept. Sângele se scurgea din trupul lui, căzând în stropi grei pe solul arcadian, dar, cuprins de euforia luptei, Rudra nu părea să simtă nicio durere.

Se pomeniră în ultimul cerc al apărării Asura. Apoi, Rudra se avântă într-un duel cu conducătorul Algeroth. Veni momentul adevărului, cea mai importantă clipă din viața lui Rudra, în care se hotăra destinul întregii Arcadii. La un moment dat, sub impactul loviturilor devastatoare pe care și le dădeau unul altuia eroul arcadian și Algeroth vârful spadei lui Rudra se sparse.

Vigoarea lui Rudra atinse cea mai înaltă concentrare. Simți cum forțe sacre ale universului, adormite din momentul creației lumii, se trezeau subit în miezul eului său. Rudra scoase un ultim strigăt de luptă și își slobozi toată puterea într-o lovitură de spadă finală:

– Kiiiiaaaaaaiiiiiii!!!

Un fulger zvâcni din cer, ţintind spada lui Rudra, și se răsfrânse asupra lui Algeroth. Zalele regelui Asura se sparseră în două și uriașa namilă se prăbuși la pământ. O ploaie îngrozitoare de fulgere se descărcă în toți războinicii Asura de pe câmpul de luptă, nimicindu-i fără cruțare.

Războiul cu Asura se sfârșise.

Soarta ulterioară a eroului Rudra a rămas acoperită de taină. Se spune că, după război, a plecat departe, într-o călătorie îndelungată. Dar tradiția păstrează un ultim mesaj lăsat de Rudra: ”Atunci când primejdia va amenința din nou civilizația arcadiană, eroul se va întoarce.”

 

 

Capitolul 4. Hoarda Ixtlan

Să revenim acum la această frumoasă zi de sărbătoare, la regele Șankar, la prințul Indra și la prințesa Andra. După un mileniu, nimeni din mulțimea fericită, adunată în fața palatului regal, nu mai lua aminte la legendele legate de vechiul conflict. Dar uneori istoria tinde să se repete.

Fastuoasa sărbătoare continua. Niciunul dintre cei prezenți nu bănuia însă ce nou pericol plana asupra planetei lor iubite.

Brusc, luminile păliră, muzica se întrerupse, se auziră zgomote de comunicaţii distorsionate. Un vuiet intermitent creştea în intensitate. Apoi, dispozitivul holografic începu să proiecteze o serie de imagini monocrome înspăimântătoare, ce păreau a fi dintr-o altă lume. Publicul se agita.

– Ce se întâmplă? se interesă regele Şankar.

Una dintre gărzi se apropie şi îi spuse ceva la ureche. Şankar se adresă mulţimii cuprinse de panică:

– Păstraţi-vă calmul. Recepţionăm informaţii că sistemul planetar de comunicaţie a fost atacat prin hacking.

Răsună un imn militarist şi un cor strident care intona:

„Ixtlaan! Ixtlaan! Glorie Hoardei Ixtlan!!!”

Pe boltă se perindau acum imagini de pe o altă planetă, populată de o specie de reptile fioroase. Vedem hoarde de reptile înarmate până în dinţi, uzine imense de armament funcţionând fără încetare, crucişătoare spaţiale plutind în lumina altor sisteme solare, trupe de elită luând cu asalt zeci de planete.

Apoi secvenţele filmate dispărură şi în locul lor pe întreg cerul îşi arătă înfăţişarea respingătoare o reptilă împlătoşată în zale negre, cu o mantie de purpură, şezând pe un tron instalat provizoriu într-un centru militar de Comandă şi Control. În jurul său, computere şi maşinării sofisticate răspândeau lumini fosforescente. Un personal abil executa în grabă calcule complexe.

Reptila privea cu dispreţ spre arcadieni.

Mulţimea se frămînta înspăimântată.

– Ce creatură o mai fi şi asta? exclamă regele, fără a-şi putea ascunde uluirea.

– Doamne! E un adevărat monstru! Vocea prinţesei Andra tremura când rostea aceste cuvinte.

Holograma misterioasei creaturi dădu glas:

– Sunt atotputernicul Axolotl, conducător al marii Hoarde Ixtlan!

– Zău? Fii binevenit, îi răspunse cu nedumerire regele Şankar.

– N-am nevoie de politeţurile voastre!

– De necrezut!

Axolotl îşi ridică vocea:

– Ascultaţi aici, pigmeilor! Am făcut cale lungă prin spaţiu ca să ajungem aici şi n-avem chef de complicaţii inutile!

– Sper că veniţi cu intenţii paşnice?, zise Şankar pe un ton concesiv.

Împăratul Axolotl scoase un mârâit înfundat, apoi anunţă cu trufie:

– Paşnice, da. Preluăm controlul asupra planetei voastre!

Mulţimea fu surprinsă şi indignată.

– Cum? Ce îndrăzneală! se revoltă regele Şankar, încă neîncrezător în ceea ce i se întâmpla.

Împăratul Axolotl începu să zbiere, furios şi patetic, bătând din picioare şi agitându-şi pumnii:
– Toate popoarele trebuie să se supună glorioasei Hoarde Ixtlan! Nimeni niciodată nu ne-a sfidat fără să fie pedepsit crunt! Toţi cei care ne-au stat în cale au fost striviţi!

Apoi Axolotl redeveni calm. Era liniştea dinainte de furtună:

– Cer supunere necondiţionată! Predaţi-vă de bună-voie, altfel…

Întreaga Arcadie asculta în tăcere. Locuitori din cele mai îndepărtate colţuri ale planetei urmăreau cu îngrijorare evenimentele din capitală. Fiecare dintre ei era încercat de un profund sentiment de nelinişte şi teamă pentru viitor.

Regele Şankar îşi privi o clipă poporul adunat în faţa palatului, apoi păşi ferm în direcţia hologramei:

– Noi nu obişnuim să ne supunem nimănui. Am fost şi vom fi întotdeauna liberi, indiferent de ambiţiile voastre. Acesta e răspunsul nostru!

Împăratul Axolotl scrâşni din dinţi şi scoase un urlet:

– Grrr!!! V-aţi făcut alegerea! Pregătiţi-vă să suportaţi consecinţele!

Marcel GhermanMarcel Gherman s-a născut la 29 septembrie 1978 în Chişinău. Între 1994 şi 2003, a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. În prezent lucrează la revista Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectuluiMegatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectul60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge.

A obţinut recent Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2011 pentru volumul Cărtea viselor.

Blog personal: http://marcelgherman.blogspot.com

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube