Într-o după amiază însorită de toamnă, un copil plecă hoinar de la casa sa simplă, dintr-un câmp micuț, și intră neobservat în pădure. Se bucura de noua sa libertate, de oportunitatea care i se ivise de a explora și a se aventura; pentru că spiritul acestui copil, în trupurile străbunilor săi, se călise mii de ani prin fapte memorabile de descoperiri și cuceriri, prin victorii în lupte de secole, ale căror monumente de triumf erau orașe de piatră dăltuită. Din leagănul ei și până acum, rasa lui cucerise două continente și, trecând o mare imensă, intrase în al treilea, pentru a-și duce războaiele și dominația ca moștenire.

Copilul era un băiat de vreo șase ani, fiul unui fermier sărac. În anii tinereții sale, tatăl său fusese soldat, luptase contra sălbaticilor goi, dar urmase steagul țării sale până-n orașul capitală al unei rase civilizate de la sud, deopotrivă. Ducându-și viața sa pașnică de om al pământului, focul războinicului supraviețuise în el. Odată aprins, acesta nu se stingea niciodată.

Omul iubea cărțile și tablourile militare, iar băiețelul înțelesese din ele suficient cât să-și facă o sabie de lemn pe care chiar și tatăl său a recunoscut-o drept ceea ce era. Aceasta era arma pe care acum o mânuia cu vitejie, ca fiu al unei rase de eroi, oprindu-se din când în când, în luminișurile pădurii, luând poziția, ușor exagerată, defensiv-agresivă pe care o văzuse în poze. Împins în nesăbuință de ușurința cu care își învingea dușmanii invizibili care-i stăteau în cale, el comise eroarea militară destul de frecventă de a-și împinge avansul într-o zonă periculoasă, trezindu-se pe malul unui pârâu larg, dar puțin adânc, ale cărui ape repezi îl împiedicau să-și urmărească dușmanul zburător, care trecuse cu repeziciune ilogică. Dar cuceritorul inventiv nu putea fi oprit cu una, cu două; spiritul rasei care trecuse marea cea mare ardea necontrolat în pieptul lui mic și nu accepta să-i fie negată victoria. Găsind un loc în care niște bolovani de pe fundul apei se înălțau la un pas distanță unul de altul, își croi drum și se năpusti din nou asupra ariergărzii dușmanului său imaginar, trecându-i pe toți prin sabie.

Acum că lupta fusese câștigată, prudența recomanda retragerea către propria bază de operațiuni. Dar, ca mulți puternici cuceritori, el fiind cel mai puternic, nu-și putu învinge dorința de război. Nici dorința de a afla ce soartă-l așteaptă pe cel ce se călăuzește după cea mai înaltă stea.

Avansând de pe mal, se găsi deodată în fața unui nou și mai redutabil inamic: în mijlocul drumului pe care-l urma stătea drept, cu urechile ridicate și cu labele din față atârnându-i înainte, un iepure! Scăpând un țipăt, copilul se întoarse și o rupse la fugă, nici el nu știa în ce direcție, strigându-și dezarticulat mama, împleticindu-se, împiedicându-se, zgâriindu-și pielea subțire în mărăcini și cu inima bătându-i tare de frică, cu răsuflarea tăiată, înlăcrimat, pierdut prin pădure. Apoi, mai mult de o oră s-a plimbat cu picioarele obosite prin ierburile încurcate de jos, până când, în sfârșit, răpus de oboseală, se așeză în spațiul îngust dintre două pietre, la câțiva metri de curentul de apă, încă ducându-și sabia de jucărie, care nu-i mai era o armă ci un tovarăș, și adormi. Păsările pădurii cântau deasupra sa; veverițele, agitându-și vitejiile de cozi, fugeau și săreau din copac în copac, incapabile de milă, iar undeva, departe, un zgomot tuna sufocat, de parcă potârnichile băteau la tobe sărbătorind victoria naturii asupra fiului asupritorilor ei imemoriali.

Iar și mai departe, la mica plantație, unde bărbați albi și negri căutau în grabă și alarmați pe câmpuri și printre garduri, inima unei mame se frângea de dorul copilului ei dispărut.

Orele trecură și micul adormit se ridică în picioare. Răcoarea înseratului îi pătrunsese în mădulare, frica de întuneric în inimă. Dar se odihnise și nu mai plângea. Dintr-un instinct orb care-l împingea la mișcare, se strădui să treacă prin ierburile de lângă el și ajunse în luminiș. În dreapta sa era pârâul, în stânga sa dealul împânzit cu copaci rari. Peste toate, întunericul amurgului. O ceață străvezie, fantomatică, se ridica din ape. Îl speria și-l gonea, în loc să traverseze, în direcția din care venise, el se întoarse cu spatele la ea și porni spre întunericul pădurii. Deodată văzu înaintea sa un obiect straniu, mișcător, pe care-l crezu un animal mare – un câine, un porc – n-ar fi putut spune ce, poate chiar un urs. Văzuse poze cu urși, dar nu știa nimic rău despre ei și și-ar fi dorit, puțin, să întâlnească unul. Dar ceva în felul în care se mișca – sau ciudățenia cu care se apropia – îi spuse că nu era urs, iar curiozitatea îi dădu în frică. Stătu nemișcat și, pe cât se apropia, prinse curaj cu fiecare moment, pentru că văzu că, cel puțin, nu avea urechile lungi și amenințătoare de iepure. Poate că mintea sa impresionabilă era pe jumătate conștientă de ceva familiar în mersul ei ciudat. Înainte de a se apropia suficient de mult încât să-i alunge îndoielile, el văzu că ființa era urmată de încă una, și încă una. În stânga și-n dreapta erau multe altele; tot spațiul din jurul său era plin de ele, toate mergând spre pârâu.

Erau bărbați. Se târau pe coate și genunchi. Se trăgeau doar în mâini, trăgându-și picioarele. Se împingeau doar în genunchi, lăsându-și mâinile să atârne. Încercau să se ridice, dar cădeau înapoi. Nu făceau nimic în mod natural și nimic altceva decât să avanseze, pas cu pas, în aceeași direcție. Singuri, în perechi sau în grupuri au trecut prin ceață, unii oprindu-se din când în când, în vreme ce alții treceau pe lângă ei, apoi continuându-și mișcarea. Veneau cu duzinile, cu sutele; atât de departe pe cât se putea vedea, în stânga și-n dreapta, până în ceața adâncă, tot veneau, iar pădurea neagră din spatele lor părea nesecată. Pământul însuși părea să se miște către pârâu. Uneori, câte unul care se oprise nu mai continua, ci rămânea nemișcat. Mort. Unii, oprindu-se, făceau gesturi stranii din mâini, își ridicau brațele și le lăsau apoi să cadă, băteau din palme, își ridicau palmele spre cer, așa cum unii oameni erau văzuți făcând când se rugau în public.

Copilul nu băgă de seamă toate astea; poate un observator adult ar fi făcut-o; el văzu doar că aceste ființe erau bărbați, dar mergeau de-a bușilea ca bebelușii. Fiind bărbați, nu erau înspăimântători, doar straniu îmbrăcați. Se plimbă slobod printre ei, mergând de la unul la altul și aruncând câte o privire la fețele lor, cu o curiozitate copilărească. Toți aveau fețele albe, unii cu pete roșii. Ceva din asta – poate ceva din atitudinea și mișcarea lor grotescă – îi aminti de claunul pictat pe care-l văzuse vara trecută la circ și râse urmărindu-i. Dar acei oameni răniți și însângerați au continuat să se târască, neștiutori, la fel ca el, de contrastul dramatic dintre râsul copilului și gravitatea lor îngrozitoare. Pentru el, era un spectacol vesel. Îi văzuse pe negrii tatălui său mergând în patru labe pentru a-l amuza, chiar îi și călărise, pretinzând că erau caii săi. Acum se apropie din spate de unul dintre aceste trupuri târâtoare și, cu o mișcare agilă, îl încălecă. Bărbatul căzu cu pieptul la pământ, își reveni, se scutură de copil, trântindu-l la pământ așa cum ar fi făcut-o și un mânz sălbatic, apoi își întoarse spre el fața căreia-i lipsea maxilarul inferior – de la dinții de sus și până la beregată nu avea decât o gaură roșie, cu bucăți de carne și frânturi de os atârnând. Proeminența nefirească a nasului, absența bărbiei, ochii înverșunați i-au conferit acestui om aspectul de pasăre de pradă mare, înroșită pe gât și piept de sângele prăzii sale. Bărbatul se ridică în genunchi. Copilul în picioare. Bărbatul îl amenință cu pumnul pe copil; copilul, înspăimântat, în cele din urmă, fugi către un copac, se adăposti după trunchiul acestuia și se uită mai atent la cele din jurul său. Și astfel mulțimea stângace se târî mai departe încet și dureros ca într-o pantomimă hidoasă – a continuat să coboare panta, ca un roi de gândaci negri, cumpliți, fără a scoate vreun sunet în mers – în tăcere profundă, absolută.

În loc să se întunece, peisajul bântuit începu să se lumineze. Prin centura de copaci de dincolo de pârâu străluci o lumină roșie, ciudată, trunchiurile și ramurile copacilor făcând o dantelă neagră pe fondul ei. Îi lumină pe cei târâtori și le proiectă umbre monstruoase, care le urmau mișcările pe iarba înaltă. Le căzu pe fețe, accentuându-se grosolan petele cu care atât de mulți dintre ei au fost desfigurați pe paloarea chipurilor. Strălucea pe nasturi și pe alte bucățele de metal de pe hainele lor. Instinctiv, copilul se întoarse spre splendoarea crescândă și coborî panta împreună cu însoțitorii săi îngrozitori; în câteva momente ajunsese primul din mulțime, nu mare lucru, luând în considerare de avantajele sale. Se așeză în fruntea lor, cu sabia de lemn încă în mână, și conduse solemn marșul, potrivindu-și pasul cu ritmul lor și întorcându-se uneori ca să vadă dacă nu cumva trupele sale nu s-au rătăcit. În mod sigur un asemenea lider nu avusese niciodată o așa companie. Împrăștiate pe pământul care acum se subția încet datorită apropierii de apă a acestui cumplit marș, zăceau câteva obiecte care, în mintea înaintașului, nu prea aveau legătură: câte o pătură rostogolindu-se legată la capete cu sfori, saci groși, puști stricate – pe scurt, lucrurile pe care le-ai găsi în urma trupelor care se retrag mai mult fugind de urmăritorii lor. Peste tot în apropierea pârâului, care aici era mărginit de un mal jos, pământul era transformat în noroi, de urmele picioarelor oamenilor și ale cailor. Un observator cu un ochi mai experimentat ar fi văzut că urmele indicau amândouă direcțiile; terenul fiind călcat de două ori, o dată în avans, o dată în retragere. Câteva ore mai devreme, acești oameni răniți și disperați, împreună cu mai norocoșii lor camarazi, acum departe, intraseră în pădure cu miile. Batalioanele lor succesive, rupându-și și reformându-și liniile, trecuseră prin fiecare parte a copilului, aproape strivindu-l în timp ce dormea. Foșnetul și murmurul marșului lor nu-l trezise. La aproape o aruncătură de băț de el au purtat o luptă, dar neauzite de el rămăseseră urletele muschetelor, bubuitul tunurilor și strigătele ca de tunet ale căpitanilor. Dormise cât timp toate acestea se întâmplaseră, strângându-și poate mai tare sabia de lemn, în semn de simpatie inconștientă pentru evenimentele marțiale, dar necunoscător în ceea ce privea grandoarea încleștării și a morții celor care căzuseră pentru a face faptele de vitejie.

Focul de dincolo de centura de pădure din partea mai îndepărtată a pârâului, reflectat spre pământ de bolta propriului fum, inunda acum întregul peisaj. Transforma linia sinuoasă de ceață în vapori de aur. Apa sclipea în nuanțe de roșu și roșii erau și multe dintre pietrele care-și înălțau protuberanțe peste suprafața ei. Dar acela era sânge; cei mai puțin grav răniți le pătaseră când traversaseră. Tot pe ele traversă și copilul acum, cu pași nerăbdători; mergea spre foc. Când călcă pe celălalt mal se întoarse să-și privească însoțitorii marșului. Cei din față ajungeau tocmai la pârâu. Cei mai puternici se trăseseră deja spre margine și-și scufundaseră fețele-n vâltoare. Trei sau patru, care stăteau nemișcați, păreau să nu mai aibă mâini. Văzând acestea, ochii copilului se căscară de mirare; nici înțelegerea sa generoasă nu putea accepta asemenea vitalitate. După ce-și potoliseră setea, acești bărbați nu mai avuseseră destulă forță să se tragă din apă sau măcar să-și țină capetele deasupra ei. Se înecaseră. În spatele lor, în spațiile deschise ale pădurii, căpitanul văzu atâtea trupuri fără formă pe câte condusese la început, dar mult mai puține se mai mișcau. Își flutură boneta pentru a-i încuraja și le arătă zâmbind cu arma direcția din care venea lumina călăuzitoare – un  stâlp de foc, către care-și îndrepta ciudatul exod.

Încrezător în fidelitatea trupelor sale, intră acum în centura de pădure, o traversă ușor prin lumina roșie, urcă un gard, fugi peste un câmp, întorcându-se, din când în când să cocheteze cu propria umbră care-i repeta mișcările și astfel se apropie de ruinele cuprinse de flăcări ale unei case. Devastare peste tot! În toată vastitatea strălucitoare, nicio ființă vie nu se vedea. Nu-i păsă deloc de asta, spectacolul îl desfătă, iar el dansă imitând flăcările vălurite. Fugi încoace și încolo, căutând lucruri de ars, dar fiecare obiect pe care-l găsi se dovedi prea greu ca el să-l poată arunca în foc de la distanța la care își putea îngădui să se apropie. În disperare de cauză, își aruncă sabia – o capitulare în fața unei forțe a naturii mai puternică. Cariera sa militară era la final.

Schimbându-și puțin poziția, ochii îi căzură pe câteva clădiri care aveau un aspect ciudat de familiar, de parcă le mai văzuse în vis. Stătu cercetându-le cu mirare, când deodată întreaga plantație, cu pădurea din jurul ei, îi păru că se sucește de parcă ar fi stat pe un ax. Întreaga sa lume se roti pe jumătate. Punctele cardinale erau invers. Își recunoscu, în clădirea arzând, casa.

Pentru un moment rămase stupefiat de puterea revelației, apoi fugi poticnindu-se și înconjură pe jumătate ruina. Acolo, scos în evidență de lumina fostei bătălii, zăcea trupul unei femei – cu fața palidă întoarsă în sus, cu mâinile aruncate în iarbă, cu hainele răscolite și părul lung și întunecat plin de sânge închegat. Cea mai mare parte a frunții îi fusese sfâșiată, și din gaura căscată creierul ieșea proeminent, revărsându-se pe tâmple, o masă spumoasă și cenușie, încununată cu ciorchini de bule cremoase – opera unui obuz.

Copilul își mișcă mâinile mici, în gesturi sălbatice, nesigure. Scoase câteva strigăte nearticulate și de nedescris – ceva între țipetele maimuței și gâlgâitul unui curcan, un sunet înfiorător, lipsit de suflet, pe limba unui demon. Copilul era surdomut.

Apoi rămase nemișcat, cu buzele tremurându-i, privind în jos, spre cadavru.

 

=În traducerea lui Alexandru Lamba=
Ambrose Bierce

Ambrose Bierce

Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary

More Posts