Eric deschise pe neașteptate ochii, iar în jurul lui se aflau nenumărate siluete, fiecare într-o continuă mișcare. Dinamica îl uimea și în aceeași măsură îl fascina pe individul scund, roșcat și puțin neîndemânatic. Încercă să se adapteze la noul mediu, însă se văzu incapabil să pornească într-o direcție, fără a intra într-o inevitabilă coliziune. Gâsind o breșă, se repezi înspre primul antigravitațional și dispăru cu totul. Blocul din metal adăpostea alți câțiva oameni tăcuți, cu privirile pierdute și aspect oficial. Cum răsună primul huruit, parcă un mecanism activă fiecare călător, astfel încât, cu pași calculați, fiecare ieși prin ușile cauciucate, pe acoperișul sediului central.

Înaintă alături de colegii săi, de asemenea cu privirile pironite în vid, încercând să pună cap la cap fiecare aspect al acelei dimineți. Patul, alarma, ceasul, micul dejun, cafeaua, toate păreau de parcă ar fi fost cu o zi în urmă, sau chiar cu ani în urmă. Parcă nici măcar nu s-ar fi întâmplat cu câteva ore înainte, de parcă starea de conștiență i-ar fi apărut în mijlocul mulțimii. „Drace!” Se ciocni de câmpul ce îl despărțea de marele hău al districtului. Ceasul țiui, iar cifrele verzui indicară 499. Se uită consternat la ele, le fixă cu atenție, după care își continuă drumul în direcția opusă. Deschise din nou ochii, iar în jurul lui se aflau alți oameni îmbrăcați oficial; compuneau o neobișuită forfotă matinală. Făceau mișcări febrile, roiau în toate direcțiile, aproape transformându-și acțiunile într-un șir neîntrerupt de spasme.

Un ecran lipsit de orice urmă de viață îl fixă pe Eric, inducându-i din nou acel soi de transă fără scăpare. Aproape că îi venea să se întrebe din nou cum de ajunsese în acel loc. În acel moment, lângă acei oameni. Cu greu își amintea de „el” copil, de școală, de trecut. Trecuseră ani buni de când nu mai existau oameni care să îi vorbească dezinteresat, care să îl informeze, să îi expună anumite idei sau chiar să îl salute. Bunicii îi povesteau că înainte de Marea Revoluție Districtuală, existau așa numite instrumente cu grai: televizoare, radiouri, din care răzbăteau tot felul de voci, tot felul de sunete care care mai de care mai diverse. Nu poate recrea toate combinațiile, căci și-ar pierde controlul și ceasul său, Audioscreen-ul, ar ajunge la 0. Liderii de district au stabilit prin constituție că rația minimă pe zi să fie de 500 de cuvinte. Suficient cât să nu își uite graiul. „Cum de am lăsat să se întâmple asta?” se întrebă în fiecare zi Eric. Aproape că nici nu mai dădea atenție listei de atribuții ce îl fixa ostentativ din colțul biroului.

Cândva, exista acel ceva, numit „dreptul la replică” sau „dreptul la opinie”. Nici el nu își mai amintește. Revoluția a curmat numeroase vieți și a adus numeroase schimbări pe continente. Pretutindeni oamenii deveneau din ce în ce mai nemulțumiți de sistemele de conducere, se organizau proteste, se exercitau presiuni asupra guvernelor, iar ceea ce părea doar un lanț nefericit de cazuri izolate, s-a transformat într-o mișcare la nivel mondial. Graiul oamenilor era cea mai prețioasă armă, crea empatie, înțelegere, dar mai mult de atât, mobilizare masivă. Asemenea legendei Turnului din Babel, o forță de o atât de mare amploare nu putea fi lăsată să evolueze, să se dezvolte prea mult. Unitatea civililor începea să depășească cu mult forțele militare, ceea ce s-ar fi sfârșit printr-un genocid. Astfel, liderii au conchis că cea mai bună soluție era să taie răul de la rădăcini…nu să schimbe limbajul, ci să îl înlăture total, să îl condiționeze și să îl dozeze. Ba mai mult, să îl folosească drept mijloc de plată…ceea ce a dus la monetizarea empatiei. Eric încă nu își putea închipui cum de ajunsese să muncească 8 ore pe zi, numai pentru a-și permite să-i spună „Te iubesc” soției, copiilor, sau pentru a povesti o întâmplare prietenilor. Privi din nou ceasul: 498. Mulțumise fără să realizeze pentru cafeaua de dimineață. Audioscreen-ul era identitatea și călăul său. Dedesuptul contorului de cuvinte, se găsea codul său de identitate. Fără el nu putea accesa antigravitaționalele, nu putea să deblocheze ușile instituțiilor. Ar fi fost nici mai mult, nici mai puțin de un om-fantomă.

Acele ore trecură neînchipuit de greu, într-o profundă liniște. Fără risipă de cuvinte, fără discuții prea lungi, sau chiar adesea necesare. Se ridică de la birou, ecranul lăptos se stinse, cuprins de întunecimea camerei și la fel ca de fiecare dată, închise ochii, iar mecanismul elaborat al automatismului îl conduse spre antigravitaționale, prin tunelurile princiapale, pe ușă și spre patul său cald și alarma pregătită pe noptieră. Complexele pârghii îl aruncară din nou în mulțime, din nou în caruselul oamenilor mult prea grăbiți, însă ceva se schimbase. Auzea…cuvinte…și sunete care păreau chiar în armonie. Se trezise din lentoarea sa obișnuită și își făcu loc prin mulțimea eterogenă, până ce găsi sursa. Încerca să înțeleagă, dar nu reușea. Se mulțumi să rămână cu privirile pironite pe individul bizar. Străinul vorbea de munți și păduri, de călătorii, de fete și iubire. Audioscrren-ul său țiuia continuu, parcă integrându-se în armonii, până ce cadranul se făcu roșu. Imediat își puse deoparte un soi de armă din lemn cu fire metalice, o înveli și dădu să plece.

­­– Stai, stai așa. Cine ești? De ce faci asta? Ți-ai epuizat toate cuvintele.

Fără să realizeze, Eric începu să vorbească. Atrase privirile câtorva trecători, uimiți de conversații la asemenea ore. Străinul îi zâmbi blând și îi arătă ecranul roșu pe care se distingea în locul cifrelor verzi, un singur cuvânt: ”Urgență”. Nu mai putea vorbi decât în cazul unei situații de viață și de moarte. Liderii districtuali erau extrem de severi pentru cei ce încălcau legea cronometrului. În cazul în care apăreau vorbitori neautorizați, erau considerați trădători și le se tăia limba, devenind incapabili sa stabilească relații interumane. Mai mult, audiocreen-ul putea detecta orice fel de limbaj al semnelor, transmițând electroșocuri celui ce îl practica. Nu exista cale de scăpare. Acesta era modul lor de a controla masele de oameni.

— Știi ceva, pot să consum câteva cuvinte pentru cineva care își folosește toată rația în câteva minute. Hai cu mine!

Eric îl duse în localul districtual, unde căuta cea mai scumpă băutură: nectar natural de fructe. Trecuseră vremurile în care pământurile dădeau rod. Merse către distribuitorul automatizat, unde își alese comanda. Pe ecranul automatului apăru un mesaj de 50 de cuvinte. Eric se apropie de difuzor: ”Mă numesc Eric, locuiesc pe strada X și doresc să achiziționez o sticlă de suc natural. Apreciez extrem de mult munca liderilor care…”. Imediat ce termină, o sticlă portocalie alunecă prin fantă. Eric o prinse, o oferi străinului, la care acesta zâmbi la fel de cald. Simți că ar fi vrut să îi vorbească mai mult. Cu toate acestea, bizarul cântăreț îl bătu pe umăr și plecă. În drumul cu antigravitaționalul, Eric încercă din răsputeri să își aducă aminte numele acelui misterios obiect din lemn. Numeroase afișe publicitare acopereau clădiri întregi, nenumărate instrumente automate, noi modele de androizi, însă niciuna nu părea să-i zică răspunsul.

— AȚI AUZIT VREODATĂ DE CHITARĂ?

Siluetele elegant îmbrăcate îi aruncară priviri uimite lui Eric, cu toții oprindu-se câteva secunde pentru a-l analiza mai bine. Fusese primul om care vorbise vreodată în acea clădire. Potrivit moralei actuale, cuvintele erau cele mai de preț elemente, erau folosite numai cu cei apropiați, cu oameni care meritau propria empatie. Singurii care își permiteau un asemenea lux, de a vorbi cu colegi de muncă, ori cu oameni necunoscuți, erau cei din păturile superioare. Bogătașii, care își etalau bogăția lingvistică cu orice ocazie, dezvoltând chiar logoree. Trecând peste momentul de surpriză, fiecare coleg al său își reluă treaba, alegând să-i ignore întrebarea. Eric reveni la binecunoscutul său scaun, la programul mereu neschimbat, îdeplinidu-și sarcinile ghidat de același mecanism care îl punea în funcțiune zi de zi.

Altă dimineață. Altă zi, săptămână. Alt an. Individul roșcat și bondoc se găsea în aceeași aglomerație, abia trezit din somn, însă de această dată în fața sa se găsea el. Acel străin misterios pe care putea să-l numească chitarist. I-ar fi dat propriile cuvinte de ar fi putut, pentru a-i afla măcar numele. Tot ce putea vedea era un bărbat bătrân, îmbrăcat mereu cu aceleași haine, aceelași palton, aceiași pantofi, purta ochelari groși și continua să intoneze același cântec cu o voce guturală.

— Nu vreți să vă opriți o secundă să vorbim? Tare sunt curios cum vă cheamă.

Alți oameni se opriră în fața bizarei scene. Părea că după fiecare zi, tot mai mulți curioși se adunau în jurul bătrânului. Bărbați, femei, copii, mult prea tineri pentru a-și aminti de viața dinainte de Revoluție. Când oamenii își vorbeau. Curând, se adunară și antigravitaționale negre în jurul concertului. Un bărbat cu mască neagră îl prinse pe chitarist de umeri și îi făcu semn să-l urmeze. Cei doi urcară în antigravitațională și dispărură. De atunci, Eric nu îl mai văzu.

Viața sa continuă să-și urmeze cursul, lent, molcom. Evenimente imprtante se petrecură, soția sa urma să nască un alt copil. Motiv pentru care cei doi făcură împrumut de 10 000 de cuvinte pentru a-i asigura necesarul de afecțiune. Păreau împliniți, însă ceva lipsea. Eric căuta cu o dorință aproape obsesivă o chitară, însă se părea că nimeni nu auzise de așa ceva. Nici măcar în cele mai renumite centre istorice.

— Eric, ce ai pățit? Nu te bucuri? Mai sunt 3 luni, cum vrei să o cheme?

— Încă nu m-am gândit. Poate Eva ar fi o alegere bună. Mereu mi-au plăcut numele biblice.

— Sau poate ceva mai exotic? Ce zici de Mișa? Am aflat că a fost…

Dar nu mai auzi nimic. Fiecare discuție accentua același gol, avea nevoie de…oare de ce anume? Trecuse prea mult. Din nou deschise ochii în mulțime. Aceeași senzație că s-ar fi trezit în mijlocul oamenilor. Aceeași senzație ca ar fi în mijlocul unei continue agitații, claxoane, sirene, țiuituri de Audioscreen-uri, ”Vreau un ziar, mă numesc X, și le mulțumesc liderilor pentru…”, ”Am nevoie de o nouă antigravitațională, sunt dispus să spun 20 000 de cuvinte…”. Dar un sunet percută prin masa haotică de zgomote. Niște acorduri. Eric, uimit, se îmbulzi cu coatele până ajunse în vechea intersecție. Acolo se afla bătrânul, cu fața în jos, cântând la chitară același cântec pe care îl auzise săptămâni la rând.

— Bine te-am regăsit, prietene!

Fața ridată a bătrânului se ridică, dezvăluind niște ochi roșii, după care privi din nou în pământ. Eric observă în acel moment Audioscreen-ul: se afla un X negru pe el în locul cifrelor. În momentul acela, roșcatul bondoc se așeză pe asflatul rece:

— Dacă tu nu cânți, o să cânt eu. Dincolo de codri, dincolo de paduri, te voi găsi unde nimeni nu te caută, voi veniiii…

Până să realizeze ce se întâmplă, toți cei care cândva îl urmăriseră pe bătrân, se așesară lângă el, formând un cerc. Bătrânul continua să cânte la chitară, Eric îngâna neindemânatic versurile, iar oamenii cândva muți față de orice îi înconjura, începură să repete. Un cor de voci proaspăt descoperite răsună în binescunoscutul District, chemând mai mulți și mai mulți oameni.

….voi veni și voi lua ce îmi aparține, îți voi spune povești și basme, întâmplări de mult apuse…

Țiuitul Audioscreen-urilor răsună pretutindeni, cuvintele curgeau, oamenii vorbeau cum nu o mai făcuseră de zeci de ani. Învățau o artă de mult pierdută, învățau să cânte. Un nor negru de antigravitaționale umplu cerul, parcă aducând furtună și distrugere. Nimeni nu mai văzu lumina soarelui în acea zi. Însă glasurile răgușite nu se orpriră nici când Audioscreen-urile deveniră roșii. Un nou foc se așternu asupra ținutului.

….și voi lupta cu oricine îmi stă în cale….

 

 

Bogdan Cătălin Mereuță

Bogdan Cătălin Mereuță

Mă numesc Mereuță Bogdan Cătălin, sunt născut în 1996, iar orașul meu de proveniență este Galați. Începând cu vârsta de 13 ani am avut apariții online și în alte medii cu texte SF-fantasy. Am publicat 3 romane. În anul 2015 am absolvit liceul Vasile Alecsandri, din Galați, iar în prezent sunt student la Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa”, Iași. Am păstrat de-a lungul timpului pasiunea pentru scris, motiv pentru care doresc să mă implic cât mai mult în activitatea de publicare în reviste pe această nișă.

More Posts