GSF 83 banner-650

          ­­­­­­­ –Oooo, Zalmoxis, al nostru Părinte, ascultă-ne!

          Barbari trufași și războinici, în hoarde imense, au venit călări tocmai de peste deșertul lui Gobi, din Asii și Mongolii, prădând totul în calea lor. S-au lovit de noi ca de un scut, dar atunci când au văzut că nu izbândesc în luptă dreaptă ne-au ocolit pe la nord și pe la sud pârjolind totul în cale. Au țesut alianțe cu dușmani mai vechi și iată cum Roma și Elada s-au prăbușit învinse nu doar de puterea dușmanului cât de defetism și trădare.

          Suntem înconjurați.

          Stau acum în fața voastră, respectabili cetățeni, plâng și acestea sunt lacrimile mele. Lacrimi curate, lacrimi în fața cărora trebuie să vă coborâți cu tristețe, dar și cu mânie.

          Neamul nostru de ziditori este alungat de pe pământurile strămoșești, încet, metodic, de vrăjmași puternici și fără milă.

           Am lăsat uneltele și am luat armele căci am rămas ultima redută a civilizației. Acum, aici, pe pământul bătrânei Dacii, se va da bătălia finală.

          Glet vorbește:

             – La nord-est sunt mongolii. Se adună dincoace de marele Nistrum de unde dau lovituri concentrate asupra forturilor noastre de peste Prutae. La est sunt tătarii convertiți. Au steaguri cu cruce, nu se sfiesc, cred în viața de apoi, în paradisul promis de creștini. Se tot adună dincolo de Prutae…

             Iulius spune mai departe:

             – Hmm, la granița din nord-vest sunt huni, nu par prea hotărâți deși au ridicat steagurile lor. Putem a-i ține în frâu, dar cu mari pierderi la fiecare invazie. Valid, grăiește:

             – În sud-vest sunt francii. Nu au ridicat steaguri. Putem face față cu ajutor de la iagizii și gepizii pe care i-am găzduit pre când îi fugăreau hunii și care au trecut la credința noastră. Ilios, cuvântă și tu:

             –  După ultima înfruntare cu evreii lui Iisus am rămas numai cu 7 nave, două cozere de linie pe abur, 3 veliere și două berbece cu prizonieri… Încă o dată și debarcă. Dacă fac cap de pod…

           – Cum stăm cu hrana, Greg?

             – Avem asigurate cam două treimi din merindele pentru iarnă. Lucrez cu toți cei disponibili, femei, copii, răniți de război, dar ultima epidemie…

          – Asta nu-i treaba ta, Greg. Iginer, ce ne poți spune?

          – Nimic, Decilius! Continuăm…

          – Continuați mai repede…

            – Timp, Decilius, timp. Testez, în paralel, pe bolnavi și pe oamenii trimiși de Ilios. Vaccinurile sunt bune, dar trebuie timp până le înmulțesc.

          – Bine. Să se mai ducă o solie la franci, mai deșteaptă. Dați și la huni ceva, nu știu ce, ceva acolo, o femeie, una d-aia rea de muscă, să-i întârziem. Vlasias?

            – Se poartă tratative intense pentru un atac decisiv, deocamdată fără succes. Băieții mei sunt peste tot, porumbeii vin zilnic, vei ști totul cu 2-3 zile înainte…

          – Vlasias, cum putem să-i întărâtăm pe cruciați cu ăștia a lui Iisus?

            – Ce să mai întărâți? Se bat între ei ca dihorii da-s în stare să moară pe același steag, treabă de durată… am spioni, nu pot să-i mișc prea repede, păcat de ei.

            – Deci asta e! Pericolul iminent este la răsărit și la mare. Am nevoie de oameni, am rămas sub 10 blazuri… Ilios?

            – Aduc, cam 20-30 de duzini de refugiați pe zi, dar merge greu, trebuie verificați, trebuie să ucid mulți… Decilius, nu mai putem aștepta. Așteptarea e împotriva noastră. Tot ce s-a vorbit aici sunt paliative de lași. Trebuie să atacăm noi. Să le intrăm în punctul cel mai slab și să-i sfârtecăm.

            – Știu și eu cum pare, Ilios, dar deocamdată nu avem cu ce. Trebuie să-i ținem dezbinați, iar tu și oamenii tăi trebuie să creați iluzia că suntem dracii pe pământ, până când… până când. Deschidem încă un șantier, la Evrotas, Iginer să trimită specialiști, ridicăm două furnale noi , sunt două mine vechi de cupru, le redeschidem, lângă cupru este fier. Mi-aduci toți oamenii, verificați sau nu. Vreau încă patru nave cu bot de fier cât mai repede. Puteți a merge.

          Zalmoxis, Părintele nostru, e încă cu noi!

            – Cu o moarte toți îi suntem datori!

          Vlasias întârzia…

           Regele făcu un semn și rămaseră singuri. Se așezară pe jilțurile din camera antifonică, concepută special de Iginer pentru discuții de taină, și regele turnă vin în pocale.

           − Pe cine nu lași să moară, iaca, nu te mai lasă să trăiești… Nici acum nu pricep ce-a fost în capul tău atunci când mi-ai ordonat să mă amestec în disputa dintre israieliți și romani, grăi Vlasias cu amară tristețe în voce.

           − Eram și eu mai tânăr, mai necopt, speram să slăbesc frontul sud-estic introducând în ecuație o necunoscută nouă, iar dacă chiar vrei să mă disculp, află că marele preot a avut o viziune…

           − Halal viziune!

           − De omorât tot l-au omorât până la urmă, dar…

           − Dar discipolii lui au făcut alianțe, iar religia asta a lor se răspândește precum o molimă.

           − De fapt, de unde a apărut acest Iisus?

           − Nimeni nu știe. Doar un spion de-al meu, mai deștept, mi-a zis cum că ar fi venit din cer… Vlasias râde reținut și bea vinul din pocal.

           – Mai ai a-mi spune ceva?

           – Ar fi… nu-i clar, dar decât să auzi de la Ilios…

           – Zi!

             – Nimic precis, pescari de-ai noștri, care s-au avântat după bancurile de pește înspre strâmtoare, au povestit că au văzut corăbii mari, fără catarge, ce nu scoteau fum, care au dispărut repede când ei s-au apropiat. Ziceam să-ți spun…

           – Asta ce să mai fie, Vlasias?

           – Nu știu, Decilius, poate ultimul nostru blestem.

                                                                                    

                                                                                     *

           – Cum te cheamă, pari egiptean…

           – Ionlas. Nu sunt egiptean, sunt dac, dar am fost ucenic la Alexandreea.

           – Un Învătăcel… și cum ai ajuns aici, pe fundul bărcii?

           – Am fost atacat de pirații ăștia pe când traversam strâmtoarea. Tu?

           − I-am antamat să mă treacă marea. S-au dovedit a fi fără onoare, vor plăti pentru asta!

           − Ha! Pe tine cum te cheamă?

             – Amud.

           – Nu am mai auzit un asemenea nume, de unde ești?

           – A, ești mongol…

           – Vocea lui Amud tremură: Nu sunt mongol, sunt rupian! Am fost adoptat de mic de către Marele Han.

           – Și?   

           – Noi credem în Dumnezeu.

           – Ei, și…îți dă apă? Mi-e tare sete…

           – Crede și ți se va da.

           – Cred de două ruthuri că dacă mai beau din apa asta sărată, de pe fundul bărcii, am să crap.

             –  Ba nu, vei ajunge în Paradis, acolo unde ajung sufletele neprihănite, dacă nu ai făcut la nimeni rău…       

             – Pentru ca eu să ajung acasă au murit trei oameni, și trei cămile în deșert,  altfel nu ajungeam la Amal… apoi comandantul fregatei și…

             – Nu vorbi așa, asta e voința Domnului. El te-a salvat cu prețul a trei necredincioși. El nu a uitat asta, ți-a păstrat viața…

           – Ca să ajung aici, pe fundul ăsta de barcă, legat fedeleș…

             – Nu te plânge, puteai să fii oase acum, îndură, Domnul are un țel cu tine. Vină mai aproape. Desfă legăturile, așa încet, nu-mi răni mâna, o să am nevoie de ea.

           – Unde pleci? Ai zis că mă dezlegi și pe mine… trebuie să ajung la ai mei.

           – Taci, o să-i trezești, te dezleg după ce-i omor.

           – Amud? Amud!

           – Ce strigi?

           – Nu mă dezlegi cum ne-a fost înțelegerea?

             – Învătăcel prost. Tu ești un necredincios pe care Bunul Dumnezeu mi l-a adus în cale. Misiunea ta, sfântă, s-a încheiat. Roagă-te la zeii tăi.

           – Dezleagă-mă! 

           – Domnul fie cu tine, nu pot, am o misiune. Ne vedem în Paradis.

           – Amud, Amud…

           

             – Străjerule, în timp ce patrulam am văzut o barcă trasă la mal. Barca e o juncă cum sunt cele ale piraților și-n ea am găsit trei inși cu gâturile tăiate și omul acesta, egiptean după haine care zăcea legat fedeleș pe fundul bărcii. I-am dat apă și acum, că s-a mai întremat, l-am adus înaintea ta ca să spună cine e și cum a ajuns aici, pe plajele Mare Nostrum.

            – Cine ești, străine?

            – Sunt Ionlas, fiul lui Ionlas, care am fost dus de mic novice al templul lui Ra, pe malul Marelui Nil, pentru a învăța înțelepciunea la marea bibliotecă a Alexandreei. M-am întors cu vești importante pentru Marele Preot și pentru neamul nostru, dar la trecerea prin strâmtoare, am fost capturat.

            – Și atunci, cine i-a tăiat pe pirați?

            – Un fugar. Își zice Amud, rupian din triburile lui Temujin. M-a amăgit să-l dezleg și apoi m-a părăsit în fundul bărcii. Grație vouă, care m-ați salvat, trebuie să ne grăbim.

            – Nu v-au învățat prea multe pe la Alexandreea… De ce te-am crede?

          Ionlas își sumetea mâneca cămășii. Pe biceps strălucea o brățară de aur plină de cuneiforme.

            – Nu încercați a o scoate. A fost turnată direct pe brațul meu.

                                                                                   

                                                                                 *

            Marele Preot părea Moartea din imaginația creștinilor.

            Acum era în plină meditație iar capul, ca o hârcă afumată de netrebnicii tătari, se bălăngănea agale în gulerul robei albe de in.

            Decilius se așeză tăcut pe o prispă de granit, una din cele douăsprezece ce înconjurau altarul de cult, și se prăbuși în propriile gânduri:

            Oare el să fie ultimul conducător al poporului de păstori? Popor care atâtea mii de ani a fost leagănul civilizației încât nici chiar Roma nu a cutezat să-l atingă? Lăcașul unde poposise Zalmoxis în casa lui zburătoare, se unise cu fecioara neprihănită a acestor plaiuri și apoi au adus împreună înțelepciune peste triburile sălbatice?

            Dacă da, atunci o va face cu onoare și moartea lui va merge alături de moartea Părintelui său al cărui sânge îl mai are încă-n vine.

            Marele preot începe să dea semne că revine pe astă lume.

            Decilius se ridică respectuos.

            – Aaaa. Ai venit. Ajută-mă să mă ridic. Așaaaa. Vlasias ți-a zis de navele ciudate, nu?

          Brațul cu care-l sprijinea pe Marele Preot începu să-i tremure…

            – Fii calm, mi-a zis Ilioara, a tras cu urechea la consfătuirea voastră. Unde ești fată, că pe taică-tu-l lasă puterile, bag seamă.

          Decilius se blestemă în gând pentru slăbiciunea de suflet și-și promise să înroșească fundul lui fii-sa.

            – Mergem în Sacratorium, vreau să-ți arăt ceva… Mai demult, oooo, cât de demult, am găsit printre tăblițe una mai ciudată. Aparent era vorba de o despărțire, dar limba în care era scrisă era foarte veche și am pus-o în seama unui copist mai zelos. Deseori m-am întors asupra ei și am tot adunat-o cu povești de prin folclorul abia uitat cărora înaintași de-ai mei le zicea erezii. Abia acum, cu această ultimă informație primită prin intermediul grațioasei tale fiice, am putut lega ceea ce pare a fi adevărul. Iată această tăbliță. Zice așa, acum în traducere corectă:

            „ – Au plecat?

            –  Da.

            – Toți?

            – Nu… Au mai rămas câțiva care se au cu femei de-ale noastre…

            – Ce vei face?

            – Ce pot face? Fără știința lor, pe care nu ne-au dezvăluit-o, totul se va prăbuși cât de curând.

            – Dar Preoții?

            – Preoții vor încerca să mențină cât mai mult această stare de fapt… până la prima sclipire…

            – Și acum?

            – Mă gândesc să plec în nord peste mare… e un podiș între munți… acolo mă duc. Dar tu?

            – Și eu trec marea, mă duc pe celălalt continent…

            – Nu ne vom mai vedea…

            – Viață lungă și prosperă !

            – Adio Quetzalcoatl !

            – Adio Zalmoxes !”

            – Înțelegi? Părintele nostru nu a fost Unicul așa cum ne-a plăcut a crede… nici măcar o ființă supranaturală, așa cum se străduie preoții mei să zăpăcească lumea, iar eu îi las… A fost la rândul lui un sclav, ales pentru că era mai deștept de către zeii care au hălăduit pe aceste pământuri în urmă cu atât amar de vreme încât nici nu ne putem imagina.

            Când acești zei au plecat, Părintele nostru a fost nevoit și el să fugă, probabil urmărit de acei ce au rămas, după cum scrie în tăbliță, poate pentru a nu le dezvălui identitatea, cine mai poate ști… Dar aici scrie că avea un prieten de sânge, un prieten care la rândul lui s-a ascuns, după cum mai spune aici, dincolo de marea cea mare… unde se pare că mai sunt pământuri după cum ne spuneau cei cu coarne la coifuri ce-au coborât pe râuri până la noi.

            Iacă și el, acest prieten de la care își ia adio Părintele nostru a izbândit pe acel pământ virgin iar acum copii lui au ajuns aici, poate căutându-ne, iar dacă ce spune Vasidius e adevărat au mai multă deșteptăciune ca noi.

            Nimic nu-i întâmplător atunci când ai mintea și răbdarea de a potrivi fiecare ciob spart al ulcelei până ce-o vezi iar întreagă, chicoti Marele Preot.

          Ce-ai auzit aici, aici trebuie să moară. Vocea deveni tăioasă:

            Ai înțeles? Poate în timp… poate. Acum fă-i o legendă lui Vasidius și să încercăm a lua legătura cu acești frați ai noștri.

            Hai!

                                                                                      *

           – Au sosit doi porumbei!

            Vasalul se înclină respectuos și așeză pe masa de stejar colivia în care doi voiajori se împăunau.

            El, mai ascuțit, cu o frunte largă și ciocul scurt, se apropie de porumbiță guruind cu gușa umflată, coada evantai, și penele crupionice zbârlite erect. Ea, după ce dădu de câteva ori din cap a aprobare, se întinse a fi sărutată. Masculul o ciuguli mai întâi discret printre pene apoi urmă un veritabil sărut ca la franci care le produse fiori de plăcere.

            – Ce vă pasă vouă? Zburați, mâncați, și vă regulați…

            Vasidus întinse mâna și scoase porumbița. Frustrat masculul dădu să-l ciupească:

            Las’ că i-o tragi mai încolo…

            Desprinse mica brățară de pe piciorul drept și extrase din interior un sul de pergament. Făcu la fel și cu recalcitrantul mascul.

            Se duse în camera hărților unde, după ce fixă cele două benzi de papirus pe cititorul din sticlă de sulf, aprinse lumânarea de ceară albă cu fitil de mătase. În penumbra camerei, înțepăturile de ac din pergamente străluceau verde- gălbui. Meticulos, transcrise simbolistica pe un papirus mai mare, liniat cu câte cinci dungi paralele apoi aruncă foițele în flacăra lumânării. Adăugă parola corespunzătoare zilei când au fost lansați porumbeii căci fără de cheie, chiar dacă cineva știa codificarea, nu putea să obțină decât un șir de cuvinte fără sens, și retranscrise tot. Când termină fluieră, adânc, în surdină:

            – Mai să fie!!!

                                                                                     *

            Fortul era construit din blocuri de granit îmbinate fără mortar și avea o formă ovoidală. De la poarta masivă din stejar porneau patru spirale ce înconjurau trei străduțe înguste care se terminau, la rândul lor cu încă trei porți. Atacatorii imprudenți, care în euforia luptei se avântau după inamic în acest labirint, se trezeau prinși ca într-o capcană de șobolani, iar moartea le venea de sus.

            În fața fântânii centrale, Ilios trecea în revistă proaspeții recruți. Printre ei, un chip îi atrase atenția:

            – Tu, acela… care ți-e numele?

            – Batu, stăpânul meu. Batu din neamul lui Batukhan.

            – Măi să fie? Din neam de domnitori, râse batjocoritor Ilios. Și cum de-ai ajuns tocmai pe plaiurile astea?

            – Am fost luat prizonier la lupta de la Ismailia și făcut sclav de tătarii lui Nogai apoi, când jumătate din hoarda lor a fost decimată de căpetenia voastră Nour, m-am strecurat pe urmele ostașilor voștri și iacătă-mă-s, umil slujitor cu voia voastră.

            – Da. A fost o bătălie pe cinste. Ilios zâmbi amintirilor. Și… știi să lupți?

            – Cu înfocare, Mărite Stăpân. Stăpânesc arta tragerii cu arcul, lupt bine cu sabia, iar cu arcanu-ți prind dușmanul de la douăzeci de pași.

            – Dați-i o sabie.

            Norodul se apropie, urma un duel, fluierături scurte și ascuțite se făcură auzite în mulțimea ațâțată.

            Se apropiară unul de altul. Se vedea de departe că mongolul era incomodat de sabia Falx grea, lungă și curbată a dacilor, dar înainta cu curaj.

            Prima lovitură transversală dată de Ilios aproape i-a smuls-o din mână. Atunci, rânjind, Batu a apucat-o cu amândouă mâinile și execută o împungere paradă care aproape-l luă prin surprindere pe dac. Lamele scrâșniră, iar dacă ar fi fost întuneric, probabil s-ar fi văzut scântei.

            Ilios agăță în curbura sabiei arma adversarului și, printr-o răsucire pe piciorul stâng, îl dezarmă. Tocmai încheia întoarcerea pentru a da lovitura de grație când se simți luat pe sus, zbură peste umărul mongolului, și ateriză, nu tocmai plăcut, pe spinare.

            Se scutură leonin și izbucni într-un hohot uriaș de râs:

            – Ăsta-i omul meu! Cum ai făcut asta? Vreau să învăț și eu. O aruncătură care te poate scoate din multe necazuri… De mâine ai să treci să lucrezi cu novicii.

            Amud se înclină până la pământ iar ochii îi sclipiră scurt.

                                                                                       

                                                                                       *

             Abia trecut de a doua fortificație, carul cu aburi pufăia din greu pe drumul din dulapi masivi de stejar fierți în rășină ce urca Muntele Sacru al Omului. Strângând bine în mâini balustrada de bronz, Ionlas, cu pletele unduindu-i în adierea vântului de după amiază, privea extaziat priveliștea care i se deschidea în față.

            În stânga, sub coama muntelui, se ridica orașul propriu-zis cu puzderia de căsuțe din lut acoperite cu paie, spre periferie, și din calcar acoperite cu ardezie, spre zona centrală. În față, drumul de calcar ce ducea către sanctuar iar în dreapta sclipea misterios, în razele piezișe și roșietice, uriașul lup cu chip de om ce păzea așezarea de la înălțimea platoului muntos.

            Totul îi amintea atât de mult de locurile natale de la Muntele Templu Toaca-Pion, cu preotesele lui slujitoare ale Cibelei, și imensa piramidă din vârful lui, mai înaltă decât cele din podișul Gigehios pe care le vizitase pre când se afla la Alexandreea.

            Se scutură de amintiri când, nervos, tribalorul trimis să-l însoțească și mai degrabă să-l supravegheze, îl împinse de la spate:

            – De aici mergem pe jos.

          Pufăind și scrâșnind pe roțile cu obezi din fier, carul își continuă drumul către oraș după ce i-a lăsat într-o mică piațetă pavată cu calcar.

            Spre dreapta, vegheat de brazi bătrâni, dar frumos aliniați, ridica un alt drum de bușteni către observatorul astronomic din vecinătatea Lupului-Om.

            În față, un zid de gresie nu tocmai impunător cu o poartă dublă din stejar frumos sculptat străjuită de două turnuri rotunde.

            De la fereastra celui din stânga îi priveau doi ochi suspicioși. Tribalorul ridică sulița pe care fluturau însemnele de armă :

            – Deschide în numele lui Ilios, aduc un mesager important.

            O ușă mai mică se deschise și o sutană gri se iți în fața lor:

            – Tăblițele!

            Le studie atent, pipăindu-le și întorcându-le pe toate fețele:

            – Sunt noi, nici nu s-au răcit bine… Am să trimit să vă anunț.

            Tribalorul avu un gest de furie, apoi îl împinse pe Ionlas, în ciuda protestelor sutanei, în interior, și trase ușa după el:

            – Până anunți tu poate să stea și înăuntru. Eu mai am și alte treburi. Își tufli căciula de in în cap și se îndepărtă către oraș.

            Într-un târziu o altă robă ce ascundea un personaj uscățiv, cu o barbă albă frumos ondulată cu fierul cald, apăru. Intrară în incintă. Ionlas rămase încremenit.

            În fața sa se desfășura o priveliște de vis:

            De-a stânga și de-a dreapta unei uriașe alei acoperită cu granule albe de marmură spartă se înșirau mărețe clădiri. Unele dreptunghiulare din stâlpi și coloane de andezit acoperite cu ardezie altele în formă circulară cu coloane de marmură și travertin. Aleea se termina cu un mare sanctuar rotund constituit din o sută patru blocuri de andezit pe care se ridicau maiestos coloane de marmură prinse între ele cu grinzi de bazalt. În interior se înălța, ca la o călcătură, un nou cerc din blocuri de marmură de această dată, pe care se ridicau coloane cu înălțimi variabile, care creau impresia unor valuri pe o mare agitată, ce se terminau într-o rotondă centrală cu diametrul de circa douăzeci de metri.

            Marele sanctuar era înconjurat de altele șapte în formă de potcoavă cu deschiderea către acesta.

            Impresia era copleșitoare și Ionlas se simți împins de la spate pentru a doua oară în doar câteva ore:

            – Tinere, nu putem zăbovi aici toată ziua…

            – Da. Desigur! Aveți mare dreptate. Să mergem imediat la Marele Nostru Preot.

            Pelerina uscățivă zâmbi amuzată:

            – Dacă fiecare ar face ca tine, probabil că sacerdoția sa n-ar apuca nici să mănânce… Vei veni mâine în fața consiliului unde vei expune cele ce le ai a spune, iar apoi se va hotărî dacă, și când, te vei prezenta în fața sa.

            – Imposibil! Ionlas aproape țipa. Deja am întârziat prea mult… Au murit oameni pentru ca eu să ajung aici… Era să mor și eu. Nu o să mă înec acum în birocrația voastră după ce am străbătut două continente și trei mări… Trebuie să ajung neapărat, acum, la Marele Nostru Preot!

            – Ce se întâmplă aici?

            Preotul se întoarse și făcu, brusc, o plecăciune:

            – Prințesă. Acest tânăr a venit cu o presupusă problemă de mare importanță după cum s-a exprimat : Pentru Marele Preot și Popor. Desigur ea trebuie mai întâi studiată în consiliu, apoi…

            Ilioara se apropie uimită de Ionlas:

            – Vorbe foarte mari, străine…

            – De ce îmi zice toată lumea: străin? Sunt Ionlas, fiul lui Ionlas, soțul de drept al preotesei Trahia de la Muntele Toaca-Pion și vin tocmai de la Alexandreea cu vești atât de importante încât nu suportă amânare.

            Fata făcu ochii mari.

            – Ești liber, îl concedie pe preot, iar tu… tu vină cu mine. Tata și cu Marele Preot au plecat, în taină, la Zermizegeta căci se întâmplă lucruri nemaivăzute, iar în lipsa lui eu îi țin locul. Poți să-mi spui totul mie căci eu sunt Prințesa Ilioara. Dar mai întâi să faci o baie și să mănânci ceva. Hai!

                                                                                       

                                                                                     *

            Vasidus cuplă robinetul la rezervorul cu ulei de pe acoperiș și așteptă, răbdător, să se egalizeze presiunile. Mulțumit că presiunea nu scădea, ceea ce însemna că rețeaua din țevi subțiri de cupru care se ramifica pe sub pământ până la Zermizegeta și Muntele Templu Toaca-Pion, era intactă, trecu în camera de comunicații. Se așeză tacticos și, frecându-și mai întâi mâinile, începu a apăsa clapeta comunicatorului. Departe, tocmai în capitală, în camera de comunicații, un clopoțel începu să sune, iar pe o rolă de papyrus începură a se înscrie serii de linii și puncte.

            Mesajul suna așa:

            „Confirmare.

          Vasidus. Flota evreilor lui Iisus distrusă, scufundată de inamic puternic și misterios venit de pe mare în mari nave mecanice. Aviv-Yafo incendiat de focuri aruncate de pe aceleași nave. Se pare că au debarcat soldați îmbrăcați în armuri de aur și cu coifuri-măști cu imagini hidoase. Nimic confirmat, debarcare, doar zvonuri. Panică și haos. Aștept alte mesaje. Cer, încă odată, confirmare pentru a intra în contact cu străinii.

          Confirmare.

          Spion periculos trimis de Hanul Mongol, probabil un fiu, să asasineze pe Decilius, declanșat operațiuni căutare. Recomand pază strictă. Nici un străin să nu se apropie de rege, iar mâncarea și băutura să fie testată de doi paharnici.

           Confirmare.”

                                                                                   *

           

            Ilios a ajuns la Copanca, unde avea un fort construit în stil roman, în fruntea a două tribaule a o sută de oameni. Primi raportul de la Căpitanul Onhasus: tătarii își întăreau pozițiile peste Prutae fără a părea totuși a gândi la un atac decisiv. Cum o declarație oficială de război nu exista podul era deschis, făcându-se negoț liber de ambele maluri.

            – Am fost informat de către Vasidus că un abil spion a fost, sau va fi, trimis pentru al ucide pe Regele Nostru Decilius. Vreau o vigilență mai mare. Toți cei care trec podul să fie urmăriți, iar dacă încearcă să părăsească fortul să fie luați la întrebări. Nimeni să nu mai intre pe teritoriul nostru, iar de comerț se vor ocupa doar misiții noștri cunoscuți și verificați.

            – Am înțeles Comandante. Mulțumesc pentru cei 200 de oșteni aduși. Ultima epidemie ne-a subțiat la jumătate.

            – Igner promite un vaccin cât de curând…

            – Igner o freacă de 10 ani…

            – Fii respectuos, e un savant ca nimeni altul nu un răcan căcat la cur ca tine!

            – Iertare, Măria Ta! Aici la capătul lumii apuci de iei obiceiuri proaste. Aibi milă.

            – Hai! Mie foame. Și mie și soldaților noștri. Zura, Bucuros, Orosis și tu, Batu, veniți cu mine la ospăț.

            Amud deprinsese repede lupta cu falxul și, într-o lună de zile, deveni un adversar atât de redutabil încât Ilios îl puse mai întâi în fruntea unei hoarde, apoi a unei tribaule de o sută de oameni.

            Venind încoace Ilios gândi că-i bine să-l lase la fort, ca sfetnic pentru Onhasus, considerând că oricum știe cel mai bine limba și obiceiurile de luptă a tătarilor și mongolilor.

            După cheful prelungit în care se mâncă un vițel întreg și se bău peste o sută de moși de vin roșu ca sângele dușmanilor, comandanții, obosiți după o așa bătălie, adăstară în camerele puse la dispoziție de Onhasus.

            Noaptea fu fără lună, nori deși acoperind-o, așa că bezna era aproape palpabilă.

            Undeva, în afara fortului, un câine lătră turbat apoi tăcu.

            Trei umbre se strecurară la baza fortului sărind agil peste palisade. Deasupra se auzi un geamăt ușor apoi o scânteiere de cremene sclipi scurt, sus, pe turnul de observație. Una din umbre aruncă o funie cu nod la capăt care fu prinsă și, sprinteni, atacatorii se cățărară înăuntru.

            Îl urmară pe Amud, tăcuți și cu jungherele pregătite. În camera de oaspeți tăiară gâtul lui Zura, Bucuros și Orosis apoi se îndreptară către camera lui Ilios.

            – Suntem atacați! strigă brusc Amud și înfipse falxul în cel din urmă atacator. Surprins, al doilea se întoarse la timp pentru a vedea lama cumplitei săbii sclipind în lumina stelelor. Gura se deschise a țipăt, dar din ea nu mai ieși nimic căci, retezat, capul se prăvăli în țărână.

            Trupul, rămas fără stăpân, începu un dans macabru.

            Brusc, Luna se iți de după nori luminând groaznica scenă. Ilios ieșit, jumătate gol, din camera de oaspeți, se năpusti asupra celui de-al treilea atacator, dar acesta se feri în lateral și-l tăie . Dezechilibrat Ilios căzu pe-o parte, iar lovitura oblică l-ar fi despicat în două dacă acolo n-ar fi fost flaxul lui Amud. Răcnind în mongolă acesta răsuci sabia în aer și-l decapită și pe ultimul atacator.

            Ilios rănit la umăr se așeză greoi pe marginea ferestrei.

            Din toate părțile soseau ostași cu felinare, iar între ei, cu sabia scoasă din teacă, căpitanul Onhasus. Privi la cele trei trupuri, din care unul încă mai zvâcnea, și scuipă cu năduf.

            – Sunteți teferi?

         

            Dimineață, Ilios, tras la față, cu brațul cusut de bărbierul fortului, ședea gânditor în scaunul Comandantului.

            Onhanus se apropie și-și puse sabia la picioarele lui.

            – Nu o mai merit, Mărite Comandant.

            – Termină cu prostiile. Nervos, lovi cu piciorul în mânerul sabiei înfigând-o în țărână. Nu înțelegi? Știau că venim. Trădătorul e aici, în fort. A omorât straja, care, vorba vine, era beată, și aici am și eu o parte de vină, le-a aruncat o funie, mi-au omorât trei locotenenți și n-aș fi scăpat nici eu dacă n-ar fi fost Batu. Asta-i o metodă nouă, nemaivăzută, și lașă. Omori comandanții, lași oștirea decapitată, iar ce urmează e o formalitate. Vasidus a mirosit ceva, dar nici el toată oroarea. Trebuie să schimbăm tot. Trebuie să facem scut în jurul căpeteniilor. Asemenea atacuri mârșave să nu mai aibă loc, sau să eșueze în fașă.

            Ia-ți sabia și găsește-mi trădătorul.

            – Mai bine mă tăiau și pe mine. Sunt dezonorat. Cum voi mai putea să mă uit în ochii ostașilor mei? Măcar trimite-mă departe, să mi se piardă urma, undeva pe la huni sau pe la franci.

            – Mă voi gândi. Să facem sacrificiul pentru cei morți.

            Căpitanul ieși cu lacrimi în ochi.

            Ilios se întoarse către Amud:

            – Batu! Îți datorez viața. Pentru asta, dar mai ales pentru vigilența și curajul tău, de-acu’ tu vei fi locțiitorul meu. Unde voi merge eu vei merge și tu și să mă aperi cu aceiași tărie precum ai făcut azi noapte.

            Amud se înclină până la pământ, iar ochii îi luciră scurt.

         

                                                                                      *

            Decilius se foia de colo-colo negăsindu-și stare. Un gând îl măcina și singura persoană căreia putea să-l împărtășească era prinsă în vârtejul ceremoniilor religioase de toamnă.

            Într-un târziu, Marele Preot apăru sprijinit discret de doi diaconi. Era palid, dacă se mai putea spune așa ceva despre hârca ce-i ținea loc de chip. Se așază greoi pe jilțul monahal și-i zâmbi regelui:

            – Eeee, mereu am zis că slujbele astea-or să mă omoare, dar vorbeam la figurat. Văd că evidența mă ajunge din urmă.

            – Mărite Preot, intră Decilius cam abrupt în subiect, m-am tot gândit la ce-am vorbit. Făcu un semn și sala rămase pustie. Am recitit toate scrierile pe care le avem de s-au cocoșat bibliotecarii cărând și ceva nu se leagă.

            – Ce nu se leagă, Decilius?

            – De ce acest Quetzalcoatl a ajuns nestingherit în pământurile de peste marea cea mare, iar Părintele Nostru a fost urmărit cu îndărătnicie până în munții noștri?

            Iată ce scrie pe niște tăblițe de acum 900 de ani de către un contemporan cu evenimentul:

            „Un glob de aur a traversat cerul și munții s-au zguduit. Din urmă altele două aruncau cu săgeți de foc într-însul, iar el riposta țesând plase de lumină verde. O săgeată trecu prin plasă și jerbe de flăcări și aur topit țâșniră în toate părțile, iar pe cine atingea, pe loc îl transforma în cărbune sfărâmicios. Globul de aur se prăbuși pe platoul de calcar unde explodă în mii și mii de bucățele înnegurând totul. Când ceața și fumul fură luate de vânt mai puturăm vedea pe celelalte două cum dădeau târcoale precum vulturii la hoit și care, când văzură că totul e sfărâmat, se întoarseră de unde au venit în două dâre de flăcări.”

            – Unde ai găsit scrierea asta?

            Bibliotecarii mei au răscolit în toate tăblițele de la altarul lui Zalmoxis.

            – Ai profanat mormântul?

            – Nuuu! Cum aș putea. Doar am săpat un tunel pe sub el până în camera mortuară.

            – Nu te dezminți, Decilius. De mic ai fost de o curiozitate sufocantă. Nimeni nu a avut acest curaj. Nici chiar eu. Blestemul era prea greu. Tumulusul a rămas intact?

            – Da. Cei care au săpat au fost prizonieri care nu știu nici limba, nici obiceiurile noastre . I-am pus de au montat o ușă zdravănă de stejar pe care au acoperit-o cu pământ, chit că tunelul iese la vreo cinzeci de picioare depărtare, ca să nu se întrebe careva… apoi i-am împrăștiat în cele patru vânturi, iar bibliotecarilor li s-a făcut o legendă. Dar să continui:

            O altă tăbliță povestește cum Fecioara Neprihănită l-a găsit pe Zalmoxis și spune așa:

            „Mama mea, presimțindu-și moartea, m-a rugat să însemn aceste tăblițe și să le ascund de vederea tatălui nostru pentru a fi de folos generațiilor viitoare. Ea mi-a povestit cum, pe cer a fost zarvă mare și a plouat cu aur și foc, iar ea s-a ascuns într-o grotă. Din fundul grotei a auzit gemete și, crezând că e vreun muntean rănit, s-a repezit în ajutor. Capătul grotei era luminat de un fel de plasă verde, fosforescentă, iar prins până la jumătate în ea se afla un ostaș îmbrăcat în zale de aur. Ostașul atârna în acea plasă iar spatele platoșei și coiful erau topite și intrate în carnea care încă sfârâia a ars.

             Cu greu l-a tras afară din acea plasă care se lipea de el și de mâinile ei și l-a târât afară din grotă. I-a desfăcut, cum s-a priceput, platoșa, iar coiful l-a scos cu pumnalul. Carnea era arsă și coaptă. A spălat-o cu mușețel apoi a uns rănile cu miere de albini sălbatice și le-a învelit în foi de brusture. Trei zile a vegheat la căpătâiul tatălui meu până când și-a venit în simțiri.”

            Din păcate aceasta a fost singura tăbliță găsită, deși este clar că mai urmau și altele…

            – Și ce concluzii tragi tu de aici? Marele Preot se aplecă înainte, iar în ochi îi sclipea un jar mocnit.

            – Două concluzii care mă conduc la o a treia:

            Părintele Nostru a plecat luând ceva important cu el, iar în urma confruntării a fost declarat mort, și chestiunea închisă…

            – Bun, îl întrerupse preotul. Eu l-am făcut sclav… Tu, acuma, îl faci și hoț… ce urmează?

            – Dacă legendele noastre au ajuns cumva la acei de l-au urmărit și ei au realizat nu numai că nu a murit, dar are și urmași, iar acum vin să ia înapoi acel ceva neprețuit pentru care au făcut moarte de om?

            Există o posibilitate și prin prisma celor ce le-am spus, destul de mare, ca cei pe care i-ai denumit frații noștri să nu nutrească aceleași sentimente.

            Și oare ce ar putea fi acel ceva pentru care Zalmoxis a fost urmărit cu atâta înverșunare?

            Decilius îl privi în ochi pe Marele Preot și amândoi căzură pe gânduri.

           

            – Mărite Rege, o solie a francilor dorește, cu insistență, să fie prezentată în fața Ta.

            – Să se întrunească Consiliul Restrâns. Voi veni și eu, cât de curând. Aprodul nu se dădea plecat.

            – Ce mai e?

            – Clopoțelul din camera de comunicații a sunat de două ori.

            – Și acum îmi spui? Decilius se enervă.

            – Ați rugat să nu fiți deranjat… aprodul caută milă la Marele Preot:

            – Du-te, du-te… ai făcut bine. Decilius… știi cum spunea maică-mea când mă scăpam pe mine noaptea în somn?

            Treaba se împute, copil!!!

            Regele rânji sardonic și ieși din cameră cu pași mari.

         

                                                                                 *

             Ionlas stătea față în față cu prințesa Ilioara în camera de primire a Marelui Preot.

            – Să auzim ce ai a-mi spune.

            – Prințesă, cele ce le aveam a spune erau doar pentru urechile Marelui Preot. Nu știu dacă am dezlegare…

            – Dezlegarea vine de la mine căci eu sunt Prințesa Ilioara, Preoteasa Delfin prin care curge sângele Părintelui Nostru Zalmoxes, mai mare peste preotesele Muntelui Templu Toaca- Pion și chiar peste Marele Preot care-mi este vasal supus. Vorbește!

            – Fie.

            Fiind fiul preotesei Trahia și al astronomului Ionlas, după cum am făcut vorbire, de mic am fost inițiat în tainele lumii. Una din acestea spune că odată la o sută de ani astrali, opt sute șaizeci și opt ani tereștri, pe pământ se coboară o rasă de zei pentru a-și lua tributul…

            – Și eu am fost inițiată de mică, dar o asemenea taină nu mi-a fost încredințată. Vocea Ilioarei era cam înțepată.

            – Asta pentru că a fost discreditată cu dibăcie de către preoți care i-au vânat fără milă pe toți cei care o cunoșteau, mai puțin pe preotesele Cibelei. Acum, probabil nici Marele Preot nu mai știe această legendă. Acest tribut nu este unul oarecare, este tributul de sânge pe care l-au lăsat oamenii, omorându-se între ei în tot acest timp. Sufletele celor morți în atâtea războaie, care n-au contenit o secundă pe acest pământ, sunt absorbite într-un cufăr, numit Chivotul Sufletelor.

            – Vrei să spui că toate războaiele pe care le-am dus sunt de fapt induse de acești zei din ceruri pentru a ne răpi sufletele? Și ce să facă cu ele?

            – Se pare că acolo, în ceruri, acestea au o putere foarte mare, că le sunt trebuincioase mai mult decât peste poate, chiar esențiale.

            – Și?

            – Acești zei pot veni doar la intervale de o sută de ani celești și trebuie să plece neapărat până într-o jumătate de an celest, de pe acest pământ, pentru că numai atât stau deschise baierele cerului și pot face călătoria dus-întors, care este foarte lungă, altfel rămânând captivi aici pentru încă o sută de ani de-ai lor, opt sute șaizeci și opt de ani ai noștri.

            – Frumoasă poveste și… ce putem face?

            – Cum? N-ai înțeles? Părintele nostru, străbunul tău a furat Chivotul Sufletelor și a fugit cu el voind să găsească un loc unde să-l distrugă și să scape omenirea pentru totdeauna de blestemul războaielor, dar a fost ajuns din urmă și puțin a lipsit ca să rămână fără viață. Totuși, chivotul a apucat să-l ascundă. Zeii din ceruri l-au crezut mort și au trebuit să plece fără chivot altfel riscau să rămână aici o sută de ani ai lor și să moară pe pământurile noastre.

            Tatăl meu, Astronomul Muntelui Sfânt, a descoperit, acum doi ani, trei stele rătăcitoare care se îndreptau spre Pământ.

            Se întorc. Se întorc după chivot și după sufletele străbunilor noștri.

         

                                                                                     *

             Decilius, în ciuda tensiunii continue în care era de ceva vreme încoace, nu-și putu refuza un zâmbet interior: cum majoritatea dregătorilor de rag înalt erau în teritoriu cu sarcini precise, vornicul încropise o curte din dregători de palat care, deși în haine de gala, se vedea că le arde dosul pe jilțurile din sala tronului.

            Când intră aceștia săriră ca arși din jilțuri fiind nevoie de multă convingere pentru ai face să șadă la loc și să-și ia o postură mai impunătoare.

            Se dovedi că nici solia francilor nu era mai de soi. Îmbrăcați de luptă, prăfuiți, și transpirați aveau mai mult aspectul unor fugari decât cea a unei solii oficiale. Cărau cu ei un ditai cufărul care lăsă în urma lui o dâră de noroi pe marmura sălii. Se fâstâceau tot împingându-se unul pe altul în față.

            Decilius se încruntă:

            – Vrea careva să-mi zică de ce sunt luat de la treburi importante de stat pentru a vă primi?

            – Prea Mărite Rege al Daciei stăpân peste costoborci, carpi, roxolani, iazigi…

            – Mai scurteaz-o… timpul n-are răbdare cu noi.

            – Mărite Stăpân, dușmani puternici cu vase de luptă nemaivăzute au debarcat pe plajele noastre care de luptă care aruncă foc și sumedenie de oști cum nu s-a mai văzut, în scuturi de aur și chipuri îngrozitoare.

            Încercarea noastră de a le ține piept a fost zadarnică căci sunt ca un tăvălug. Nu iau prizonieri ucigând tot ce le stă în cale. În numai trei luni de zile au pătruns în jumătate din pământurile noastre distrugând totul în calea lor.

            Decilius se înfioră sub roba de rege, dar vocea îi fu totuși, hotărâtă:

            – Și ce vreți de la mine, voi care mai ieri vă lăudați că veți bea vin din tivgele noastre?

            – Mândrie neghioabă pentru care în genunchi venim să cerem iertare și pentru asta am adus ce am crezut noi mai de preț, cufărul ăsta în care este armura de aur al Părintelui Vostru Zalmoxis pe care de mai bine de șase sute de ani o păstrăm cu sfințenie.

            Noi ne vom întoarce să luptăm, până la unul, dar atâta milă să aveți pentru noi și să ne primiți în bejenie lumina ochilor noștri:

            Copiii noștri și femeile noastre.

           

            – Scrie!

            Eu Rege al Daciei, etc. etc… Decretez:

          – Se instituie stare de război;

          – Fiecare bărbat și tânăr în stare a ține o armă în mână se consideră, începând de acum, ostaș al neamului și se va prezenta la centrele de recrutare unde va primi sarcini pe măsura puterilor sale;

          – Femeile și copii se vor organiza în hoarde și se vor îndrepta, împreună cu proviziile vitale, ,prin pasuri, către cetățile de dincolo de munți unde vor ajuta la fortificarea acestora în vederea unei ultime redute;

          – În calea inamicului se va pune foc, fântânile vor fi otrăvite și drumurile distruse;

          – O ariergardă formată din cei mai capabili oșteni va hărțui permanent inamicul prin lovituri de noapte, concentrate și pustiitoare. Nu se vor lua prizonieri.

            Zalmoxis e încă cu noi!

            Oftând, Decillius se întoarse către consiliul adunat in corpore:

            – Asta ar trebui să-i mai țină în frâu. Ce vești mai avem?

            – Am primit asta, cadou de la cei ce-și spun mayașii.

            Vlasidus dezveli un platou de aur pe care se afla un cap, tot din aur.

            – Ăsta a fost unul din cei mai buni spioni ai mei. Mi l-au trimis, turnat în aur, fără nici un cuvânt, dar cred că e destul de expresiv: nici o negociere și n-au nevoie de aurul nostru. Atunci ce vor? Nu pot crede că au venit, de pe unde or fi venit, doar ca să se scalde în sângele nostru deși, la ce măști au și la ce mi-a mai ajuns pe la urechi privind obiceiurile lor, nu ar fi exclus.

            – Cu armele noastre nu putem să le facem față. Aruncătoarele lor de flăcări nu ne permit a ne apropia pentru un război clasic de trupe. Doar catapultele romane și alea mari umplute cu sulf și păcură topită îi mai pot ține-n loc, dar și pe acelea ni le distrug mai repede decât putem construi.

            Vocea lui Ilios e seacă, iar neputința ultimelor săptămâni au săpat două cute adânci pe fruntea lui.

            – Spui că poți arunca cu cele catapulte până-n mijlocul lor?

            Igner era îngândurat:

            Decilius… Vaccinurile astea sunt cu două fețe. Ca să vindece, boala trebuie înmuiată atât cât să fortifice corpul, pentru că mai apoi el termină treaba singur, dar în formă brută sunt mai periculoase ca boala propriu zisă. Dacă am putea arunca cadavre îmbibate cu boală în rândurile lor am putea declanșa o epidemie…

            – Treci imediat la treabă.

            Igner luă cu el pe responsabilul cu catapultele și plecară val-vârtej.

            – Valid.

            – Am trimis în ajutorul francilor pe cei mai buni oameni ai noștri în ambuscade și atacuri de noapte, femeile și copii lor au început să sosească. Călăuze le conduc peste munți la cetățile Sigitorum, Cibinum, Rupium, Prijmatum și Sovatum.

            – Ce-o să le dăm de mâncare nu știu? Abia avem pentru refugiații noștri. Mai acum vine iarna… în vocea lui Greg se simte disperare.

            – La vânătoare, Greg. La vânătoare. Gem pădurile de căprioare, urși și zimbri. Să pună capcane , să afume, și să pună la sare, hai că nu te-am pus stolnic degeaba… oleacă de inițiativă, ce naiba. Ce mumă-ai avut de-ai ieșit așa spăimos?!

            Se aude un hăhăit discret, mai mult politicos, dar suficient pentru a destinde, cumva, atmosfera.

            Roșu ca racul, Greg iese însoțit de o suită de feciori la fel de îmbujorați ca el.

            – Ăsta a fost la vreo muiere până acu’, sau se ține cu fișiorii ăia de-i cară cu el peste tot?

            De data asta sala se umplu cu hohote de râs.

            Iulius intră în fugă. Căzu în genunchi în fața regelui:

            – Prea Mărite! Hunii și cu tătarii s-au aliat cu mayași-ii și i-au zdrobit pe rupienii creștini. Hanul e mort și-i mare panică.

            În dreapta lui Ilios, Amud, alias Batu, se albi la față și s-ar fi prăbușit dacă nu-l susținea un oștean din spate.

                                                                                    *

         

            – Nu pricep nimic! Frustrată, Ilioara trânti de pământ mulajul în ghips luat după brățara lui Ionlas. Pare o scriere egipteană, dar nu e. Preotul ăla din Alexandreea nu te-a lămurit deloc?

            – Preotul a murit în fața mea, iar eu am scăpat ca prin urechile acului. Brățara mi-a pus-o discipolul lui după o metodă veche și uitată. A durut cumplit.

            – Mergem la Vasidus! Dacă nici el nu-i dă de cap, n-are rost să ne mai agităm.

            Cartierul general se mutase la Muntele Sacru al Omului. Mii de corturi de armată se ridicaseră pe podișul din fața orașului iar în mijlocul lor, mai înalt, cel al lui Ilios.

            Soldați opinteau din greu la trunchiuri imense de brazi aduse cu căruțele cu abur din pădurile din jur, ridicând o fortificație imensă. Ilios muncea cot la cot cu ei fiind parcă pretutindeni. O sută douăzeci de catapulte acționate cu abur puteau să arunce stânci de câte o sută de moși la peste o mie de stânjeni depărtare.

            Obosit, ceru de băut și intră în cort. Amud era trântit pe o laviță și dormea un somn zbuciumat. Ilios îl privi înduioșat. De când cu contraofensiva împotriva mayașilor se ascuțise și în ochi îi sclipeau doi tăciuni aprinși prevestitori de furtună. Primise vești despre ferocitatea lui în luptă, iar stiva de măști adunată într-un colț al cortului era grăitoare. A lui fusese ideea cu câinii și lupii turbați, îmbolnăviți de Igner pe care-i asmuțea asupra dușmanului, noaptea, făcând prăpăd și băgând groaza în mayașii. Stratagema avu succes căci dușmanul se oprise din atac.

            Simțind mișcare Batu deschise ochii:

             – Crapă cu sutele, rânji și se ridică de pe laviță acceptând cu plăcere pocalul cu vin. Igner ăsta e un diavol.

            – Ți-ai refăcut vaccinul? Știi că treaba asta-i cu două tăișuri…

            Afară se auzi zarvă. Un aghiotant intră cu ochii holbați:

            – Prințesa, vine prințesa la tine.

            Ilios sări ca un arc:

            – Ceee? Ce prințesă? Ai înnebunit?

            Ilioara însoțită de Ionlas intrară în cort. Ilios și cu Amud făcură o plecăciune adâncă. Parcă ignorându-i, roti o privire și, văzând teancul de măști, ridică una privind-o cu atenție:

            – Vasăzică cu așa ceva avem de-a face. Vasidus mi-a făcut o scurtă istorie. Șerpi cu pene, zei ai războiului, sacrificii umane cu inimi smulse pe viu din piepturi… sunt alienați rău de tot.

            Ilios, am nevoie de cinci-șase soldați tot unul și unul.

            – Da, Măria ta. Cei mai buni oșteni sunt pe front, dar cred că putem găsi ceva și aici: Batu, șase flăcăi, vezi să fie din ăi de n-au umblat cu jucăriile lui Igner.

            Batu ieși trimițând priviri piezișe.

            – Sunt vaccinată Comandante. Am auzit că s-au oprit din înaintare.

            – Se omoară între ei încercând să stingă epidemia, n-au apă, proviziile li s-au terminat, iar linia de aprovizionare este mereu atacată de oamenii lui Valid împreună cu hoardele de iagizi și gepizi.

            – Așa pățesc cei care vin cu gânduri rele pe pământul nostru.

            În cort intrară șase soldați :

            – De acu’ ascultați de porunca Prințesei Noastre Ilioara. Dacă zice în foc, în foc vă aruncați. S-a înțeles?

            – Tare și clar, Comandante.

            – Pot să știu și eu la ce vă sunt trebuincioși?

            – Trebuie să fac o expediție…

            – Regele, Tatăl Vostru, știe?

            – Sunt destul de mare ca să-mi port singură de grijă.

            Ilioara ieși mândră. Afară fu imediat încadrată de soldații care înfoindu-și mușchii căutau a părea care mai de care mai fioros.

         

            – Unde-i Batu?

            – A plecat în grabă la fortul Alestinos.

            – Măi să fie!? Nici nu a mâncat…

         

            Mergând alături de prințesă, Ionlas șopti în barbă: Ochii ăia… am mai văzut ochii ăia.

         

                                                                                *

            Zermigetuza era evacuată.

            Logofătul curții alerga, transpirat și nervos, de colo colo, asigurându-se că totul este încărcat cum se cuvine și, când se declară mulțumit, ordonă pornirea convoiului. Cele o sută de care se urniră în zbieretele comisurilor și fornăit-urile bourilor domesticiți, singurii care puteau răzbate prin potecile abrupte de munte pe unde urma ca, în mare secret, să se deplaseze convoiul.

            Regele privi cu adâncă durere în suflet plecarea convoiului. Nu se știe de ce, dar stratagema lui Igner nu avusese succes pe frontul de vest, iar Mayașii înaintau în ciuda hărțuielilor furibunde ale trupelor comasate de franci, gepizi și daci. Odată ajunși în munți înaintarea se încetini căci de după fiecare stâncă îi privea moartea prin ochi de arcași sau bolovăniș rostogolit la vale. Și totuși înaintau așa că trebuiră să abandoneze capitala.

            Măcar în nord e liniște, medită și optimismul său nativ își spuse încă odată cuvântul:

            – Mare pișicher Vasidus ăsta, râse, luându-l prin surprindere pe Marele Preot care n-avea cum să-i fi urmărit raționamentul. La privirea întrebător-dojenitoare răspunse:

            Mă gândeam că măcar în nord avem liniște. Muierea aia trimisă de Vasidus i-a învrăjbit atât pe cei doi capi ai Hunilor încât s-au separat. O parte au fugit la Mongoli, iar ăialalți au semnat pactul de pace cu promisiunea că le dăm Panonica. Strașnică femeie. Unde le găsește?

            – Nu de femei ne arde nouă acum…

            – Poate ție! Regele se înveseli de-a binelea. Pentru o femeie îți faci întotdeauna timp, poa’ să arză și casa, când te mâncă între craci nu-ți mai pasă de nimic. Râse cu poftă stârnind uimire prin hoarda condusă de Iulius care urma să-i escorteze la Muntele Sacru Omul.

            Înainte de a pleca să mai trecem odată pe la mormântul Părintelui Nostru. Poate mi-a scăpat ceva, poate împreună vom descoperi ce a determinat toată această nebunie.

            – Doar nu crezi că voi intra și eu? Nici nu poate fi vorba. Jurământul…

            – Ba ai să intri. Îți sticlesc ochii, hai că ne cunoaștem de când am făcut ochi . Ce crezi? Dacă tu mă citești ca în răboj, eu am rămas mai prejos?

           

            În timpul ăsta Vasidus, care se mutase cu tot calabalâcul în Observatorul de lângă Lupul-Om, studia armura lui Zalmoxis pe care o aduseseră francii.

            – Ciudat. Al naibii de ciudat.

            Armura părea a fi din aur, dar metalul de culoarea spicului de grâu copt era altceva. Avea o duritate excepțională, neputând a rupe nici măcar o bucățică din el deși încercase cu tot ce avea la îndemână. La fel, părea insensibil la toate substanțele pe care de-a lungul timpului le adunase . Chiar și apa regală, care dizolva și lama celei mai călite săbii, părea că nu are nici un efect. Singurul lucru vizibil fu cele câteva arsuri cu care se alesese pe degete.

            Și mai ciudată părea alcătuirea. Părea mai degrabă un costum din trei părți: nădragi, cămașă și coif care se îmbinau cu o precizie uimitoare. Genunchii, coatele, torsul, umerii și gâtul de puteau mișca lesne în toate direcțiile deși acolo metalul părea la fel de dur ca și în rest…

            Încercă să se strecoare înăuntru, dar descoperi că nu poate: Hmmm, Părintele Nostru n-a fost prea mare de stat.

            Umărul drept și o jumătate din coif aveau metalul copt, crăpat și exfoliat: Ce temperaturi au fost aici? Se înfioră aducându-și aminte de poveștile pe care i le spunea bunu’ și pe care nu le crezuse niciodată. De mic fusese pragmatic și conștient că numai prin antrenament, cunoaștere, și perseverență poți obține ceva în viață.

            Și, iată… De sub metalul crăpat se ițeau mecanisme de o finețe incredibilă care depășeau și cele mai fanteziste închipuiri. De asemenea se vedeau urme de reparații. Cineva peticise, deși rudimentar.

            – Iaca, Vasidus tată… omul cât trăiește învață. Al naibii să fiu dacă armura asta e făcută de mână omenească.

            Se concentră asupra scrierilor minuscule asemănătoare cu scrierea egipteană. Ceru cea mai mare lupă pe care o are Observatorul astronomic și se trezi cu o lentilă de jumătate de metru în brațe:

            – Lupă, copii, lupă! Nu-i nevoie să demontați tot observatorul…

            Meticulos, se apucă să transcrie însemnele pe o coală de papirus.

           

            – Aici nu-i nimic. Frustrat, după trei ore de căutări, Decilius se lăsă pe vine, desfăcu capacul bidonului din argint și dădu câteva înghițituri zdravene.

            – Ar mai fi un loc în care n-am căutat. Vocea Marelui Preot tremura vizibil.

            Regele ridică ochii și surprinse privirea acestuia:

            – Desigur! Unde mi-a fost capul!

            – Nu știu dacă e bine ce facem…

            – Înapoi nu mai putem da.

            Decilius se apropie de masa mortuară. Încercă să salte capacul greu de plumb fără a putea să-l clintească câtuși de puțin. Căută un locaș în care să bage lama sabiei… Nimic. Capacul părea turnat pe masă.

            – Măi să fie… Ne înecăm la mal?

            Porni roată studiind cu atenție masa. Își scoase vesta de jder și folosind-o ca pe o perie începu a scutura de praf ansamblul mortuar. Admiră lucrătura în aur și argint care răsări de sub praful adunat de secole și observă într-un târziu clemele mascate sub forma unor capete de lup. Douăsprezece la număr pe care le desfăcu cu pumnalul.

            Brusc, cu un fâsâit care-l făcu să sară cât colo, capacul se întredeschise. Îl ridică cu precauție și rămase înmărmurit:

            Îmbrăcat într-o robă albă, de ceremonie, cusută în fir de aur și ținând într-o mână un sceptru din aur încrustat cu diamante, iar în cealaltă un papirus cu marele sigiliu, pe care Decilius îl recunoscu imediat, Părintele Zalmoxis părea că doarme, așteptând doar un semn pentru a se trezi și a trece din nou în fruntea supușilor săi.

            Marele Preot se prăbuși în genunchi și începu o litanie.

            – Iertare Mărite Tată, dar cred că asta ai vrut a ne spune de dincolo de moarte.

            Decilius întinse mâna și, cu blândețe, trase dintre degetele încremenite sulul cu însemnele regale.

            Marele Preot se ridică cu greu:

           – Ce scrie?

           – „Tu acela care ai acest papirus dacă nu ești sânge din sângele meu nu-l deschide căci greu blestem vei atrage pentru tine și urmașii tăi.” Hotărât, Decilius rupse sigiliul: „Tu urmaș al meu, dacă ai desfăcut acest papirus înseamnă că ești la mare cumpănă. Trecut-au 868 de ani și zeii s-au întors să-și ia obolul.

            Au trimis armate ca să te supună și ai venit la mine ca la ultima speranță. Mergi la Marele Sanctuar de la Muntele Omului și numără opt stâlpi spre răsărit apoi faci un pas în față și numeri șase spre apus și din nou opt spre răsărit. Pune inelul cu sigiliul în locașul aflat sub semnul soarelui și rotește o dată la dreapta. Se va deschide calea care te va duce în peștera de sub Lupul-Om și vei găsi acolo nava mea zburătoare.

            Ia sceptrul și bagă-l în locașul său de lângă tronul meu și răsucește-l odată la dreapta și o dată la stânga și atunci Lupul-Om va urla cu glasul străbunilor.

            De inima ta va fi destul de deschisă și neînfricată căci eu am fost prea obedient zeilor și nu am izbutit, atunci străbunii te vor auzi și vor veni în ajutorul tău.

            Dacă nu, atunci nu mai e nimic de făcut și trebuie să le înapoiezi zeilor Chivotul Sufletelor și să rămânem în continuare sclavii lor.”

         

                                                                                        *

            Custodele Observatorului băgă capul pe ușă.

            Vasidus era concentrat asupra unui papirus la masa lui de lucru:

            – Ce-i?

            – Prințesa Ilioara însoțită de un tânăr dorește o întrevedere.

            Mirat ridică din sprânceana dreaptă:

            – Poftește-i!

            Ilioara roti privirea. Bârlogul lupului singuratic era mobilat sumar ca pentru un ascet ce era.

            – Adu niște scaune, strigă acesta către custode. Cu ce prilej, onoarea?

            – Chestiuni de stat, declamă prințesa așezându-se maiestuos pe jilțul adus în grabă.

            Vasidus tuși zâmbind în barbă. După jumătate de oră nu mai zâmbea deloc. Pe fața lunguiață cu un cap prea mare și urechi clăpăuge emoțiile erau încremenite. Doar micii stropi de sudoare de pe frunte trădau zbuciumul interior. Cercetă cu atenție inscripțiile de pe brățara lui Ionlas apoi luă un mulaj și le transcrise pe un papirus și trecând la masa lui începu să le confrunte cu cele pe care le avea deja dinainte, la sosirea prințesei.

            Tăcerea deveni stânjenitoare. Într-un târziu ridică privirea din hârtii:

            – Hmmm!

            Luă un ac fin dintr-o trusă și cu lupa în mână începu să cerceteze din nou brățara:

            – Aha! Introduse vârful acului și brațul drept al lui Ionlas zvâcni brusc. Încercă în alt loc, piciorul stâng păru a avea personalitate proprie. Brățara asta nu e tocmai o brățară. Adică… e mai mult decât o brățară. Îl măsură din priviri pe Ionlas: S-ar putea să se potrivească… Prințesă, ne scuză două clipe.

            Trecu dincolo cu Ionlas și când reveni fata nu putu să-și stăpânească un mic țipăt de surpriză:

            Lângă Vasidus de afla un războinic îmbrăcat în straie de luptă și cu un coif mască care-i ascundea privirea.

            – Eu sunt. Ionlas.

            – E un fel de strai care te apără de frig și căldură, îți înzecește puterile și cu care poți chiar zbura dacă am citit bine instrucțiunile. Numai cine posedă brățara poate să activeze costumul. E ca o punte de legătură între corp și costum. O legătură nervoasă, foarte intimă. Sunt sigur că Igner va confirma… prin natura meseriei m-am intersectat câteodată cu jucăriile lui, mai ales când am avut de interogat pacienți mai recalcitranți… Vasidus buchisi pe papirus: Apasă cu mâna stângă pe încheietura stângă. Acolo… lângă încheietură… Pe partea ailaltă, deșteptule, răbufni pentru prima oară stresul din Vasidus. Viziera se deschise. Mai apasă odată. Viziera se închise peste fața lui Ionlas și acesta avu un tremur de panică. Se liniști și rămase imobil.

            Vasidus se neliniști.

            – Primesc instrucțiuni, se auzi clar și limpede vocea lui Ionlas. Părea că vine de nicăieri și totuși dinspre el. O să-mi ia ceva timp… mergeți de luați masa. Aici va mai dura.

         

                                                                                       *

            – Trei dungi de foc au coborât în tabăra mayașii-lor, Comandante. Martorii spuneau că veneau dinspre triunghiul de stele de la răsărit.

            – Preoții spun că acele stele au apărut pe cer acum doi ani și nu s-au mai mișcat din locul lor ca celelalte.

            – Un spion de-al lui Vasidus spune că erau zei care s-au întrupat în forme de oameni înalți și acoperiți cu aur.

            – Le-au dat ceva și i-au vindecat de boala lui Igner..

            – Se regrupează.

            Amud coborî după un cal în spume:

            – Atacă din nou!

                                                                                          *

            Tunelul era săpat în stânca dură, magmatică, și urca ușor.

            Decilius se avântă cu sabia scoasă, dar trebui să se întoarcă. Chiar la intrase mai multe făclii, înfipte în scobituri săpate în piatră, așteptau a fi aprinse. Intră într-o sală largă care părea a fi fost o peșteră și căreia făclia nu-i putea lumina capetele. Era o liniște de-ți țiuiau urechile, iar când de sus , din beznă, se auzi un șuierat ascuțit lui Decilius i se făcu pielea de găină. Se uită după Marele Preot, dar realiză că-l lăsase la intrarea în grotă. Strânse mai tare sabia în mâini. O lumină albă, strălucitoare, de nu te puteai uita, cobora agale din tavanul peșterii. Când ochii i se acomodară cu lumina lui Decilius nu-i veni să creadă:

            Un ostaș în zale de aur plutea spre pământ, iar când se pregătea să cadă în genunchi văzu ceva ce depășea orice închipuire:

            – Peste poate… cred că am înnebunit.

            Se holbă siderat căci oșteanul cobora agale ținând cu gingășie în brațe, pe fii-sa Ilioara.

         

                                                                                        *

            Amud intră în cort și-și scoase platoșa din piele tăbăcită de zimbru în care se ițea un cap de săgeată. Examină vârful care-i zgâriase coastele. Mulțumit că nu era otrăvit turnă din pocal o parte pe rană și strâmbându-se, restul de rachiu pe gât:

            – E timpul să intrăm în ei. Am stabilit căpitanii. Îi atacăm simultan prin toate cele 12 porți. O să le arătăm cum se smulg inimile din piept prin părțile astea…

            Ilios ridică o privire apatică:

            – S-a terminat Amud. Să bem și să ne pregătim de aruncarea în furci… Încercă să bea din pocal, dar îl scăpă din mâini.

            – Te-ai îmbătat… Tată, ridică privirea, ce mă fac?! Trezește-te Ilios, încă nu-i totul pierdut. Mai avem castrele de peste munți, ne putem retrage, hărțuindu-i, până în ghețurile veșnice din nord, de va trebui, dar nu ne vom preda. Scoală soldat bătrân, scoală.

            O palmă năprasnică îl aruncă pe Ilios direct în stiva de măști. Se ridică burzuluit și cu mâna pe sabie. Se repezi ca un taur, dar Amud nu mai era acolo. Încă o palmă năprasnică zgudui fălcile comandantului. Amud îl luă de ceafă și-l băgă cu capul în ciubărul cu apă:

            – Trezește-te Ilios. Ăsta-i exemplul pe care-l dai ostașilor tăi care luptă pe metreze? Scoală și pune-ți armura.

            Ilios ridică o privire încă tulbure. Încet, încet, se îndreptă:

            – Să murim… Dar să murim mândri. Batu, băiatul meu. Se ridică greoi și-și puse platoșa de oțel cu pinten. Amud și-o puse și el pe a sa.

            Ieșiră amândoi din cort și afară se auziră chiote și lungi fluierături ascuțite.

            Ilios ridică sabia deasupra capului:

            – Să le scoatem ficații!!!

            Fortul se zgudui de răcnetele ostașilor.

                                                                                     *

            – Dar ce avem aici? Vasidus dădu drumul la funia pe care alunecase din intrarea secretă în Lupul-Om și privi extaziat priveliștea, ignorând privirea canibală a lui Decilius.

            – Poate să-mi spună și mie cineva ce se petrece aici? Cred c-am îmbătrânit și m-am sclerozat.

            – Foarte simplu, tătic drag. El este Ionlas, fiul preotesei Trahia de la Muntele Sfânt Toaca- Pion și, împreună cu Vasidus, au reușit să înțeleagă cum funcționează costumul spațial al bunului nostru Zalmoxis.

            – Costum spațial?…

            – O haină pe care o porți în ceruri, unde nu este aer, și frigul te îngheață instantaneu… dar ți-oi povesti… Am venit după Chivotul Sufletelor. Aici l-a ascuns bunul nostru și el ar putea să ne fie scăparea.

            Vasidus examina o structură în formă de sferă care, deși pârjolită pe jumătate din suprafață, părea să fi fost reasamblată cu grijă.

             – Cred că asta-i nava zburătoare cu care a fugit Zalmoxis de zeii din ceruri.

            Decilius se scutură leonin:

            – N-ai pierdut timpul degeaba.

            – Ba chiar îl pierdeam dacă nu era Prințesa Ilioara și acest tânăr care a venit tocmai de la Alexandreea cu cheia costumului.

            Ilioara țipă:

            – Uite-l! Chivotul Sufletelor! E aici.

                                                                                    *             

            Marele Preot simțea că-l lasă puterile. Avea aproape nouăzeci de ani, o vârstă fabuloasă, iar ultimele evenimente îl zguduiseră din ce în ce mai tare. Când un preot veni în fugă să-i zică că Ilios a dat drumul la cei patru sute de câini și lupi turbați știu că dușmanul e la meterezele orașului, iar Ilios se pregătește pentru ultimul, eroic, atac.

            O sfârșeală îl cuprinse:

            „Ultimul, ultimul…” nu putea să gândească decât acest cuvânt care i se reverbera dureros în minte, sleind-o. Știa că mai e ceva, că trebuie să mai facă ceva…

            Începu să se târască prin tunel către peștera de sub Lupul-Om.

         

                                                                                   *

            Chivotul părea din plumb, cu multe desene sub formă de șerpi de aur și argint, cu inscripții în aceiași limbă asemănătoare cu cea cuneiformă, și avea aspectul a două ouă puse cap la cap cu două mânere de aur la capete. Vasidus puse mâna pe el, dar o retrase imediat. Era rece precum gheața și privi cum buricele degetelor se înroșesc ca de-o degerătură. Apucă apoi de un mâner. Era ușor ca un fulg. Îl trase mai aproape de lumină, îngenunche, și începu să copie inscripțiile.

         

                                                                                  *

            Ilios îl privi pe Amud în ochi. În adâncul tăciunilor aprinși descoperi ceva nou. O putere, o putere misterioasă care-i pătrunse în suflet:

            – Da, Ilios. Nu sunt Batu din neamul lui Batkushan, sunt Amud, fiul lui Iisus, și am venit aici cu o misiune. Cu o misiune sacră.

            E timpul Ilios… E timpul!

                                                                                 *

            Marele preot ajunse în pragul peșterii și cu ultimele puteri îl strigă pe Decilius:

            – Ilios a dat drumul la câini… Acum, Decilius… sceptrul… Acum!

            Se prăbuși gâfâind.

            Decilius scoase sceptrul de la brâu, iar Vasidus îi arătă calea.

            – Aici Măria Ta.

            În dreapta scaunului pilotului, o rozetă aurită plină de simboluri. Decilius împinse vârful sceptrului în locaș, roti o dată la stânga și apoi o dată la dreapta.

            Nu se întâmplă nimic.

                                                                               *

            Cele douăsprezece porți se deschiseră și dacii, urlând, cu capetele de lup vâjâind în vânt, se năpustiră asupra dușmanului.

            Ilios cu paloșul într-o mână și securea în cealaltă își croi pârtie până când, lovit, calul său se prăbuși nechezând a moarte.

            Amud îl zări copleșit și, cu roibul lui de trei ani, călcă în copite pe mayași.

            Ferocitatea luptei atinse culmi demențiale.

                                                                               *    

             Ilioara cuprinse mâinile tatălui ei:

            – La dreapta… Și la stânga!

            Un fior cuprinse peștera. Firele de păr se ridicară, bățoase, în sus. Marele preot simți o fulgerare în piept și mai apucă să spună:

            – Strămoșii, strămoși ai mei… vin la voi.

            Capul de hârcă mai zvâcni odată apoi lucirea ochilor pieri, rămase încremenit iar Lupul-Om începu să cânte:

            Era mai întâi o tânguire înceată, glasul de lup tânăr chemând nemărginirea în fața lunii pline. Urletul se ridică din ce în ce mai mult într-un acut care parcă sfredelea auzul, iar apoi vocala finală, tăria lupului Alfa când dă semnalul de atac și toată haita se năpustește, zgudui munții. Ilios simți cum carnea se încrețește pe el și, timp de secole rămase stană de piatră apoi, mai întâi cu colțul ochilor, apoi cu ei amândoi, văzu cum dușmanul își smulge măștile de pe față și, îngrozit, o ia la fugă:

            – Pe ei ostașii mei!

            Răcnind din toți rărunchii se năpustiră asupra mayașii-lor în derută.

         

                                                                                   *

            – S-a terminat! Decilius cuprinse mâinile fiicei sale în palme și le sărută.

            – Ba nu s-a terminat nimic! Ionlas dă semne de neliniște. Cineva vrea să preia controlul asupra costumului meu. Păși forțat către chivot și o mână se îndreptă către mâner. Nu pot, nu pot să-l stăpânesc…

            Vlasidus se năpusti. Începu să apese pe inscripțiile de pe antebrațul costumului. Acesta se muie brusc pentru ca în secunda următoare să se reactiveze. Mâna se apropie de mâner.

            Urmă o adevărată confruntare mută între două inteligențe hotărâte. Vlasidus tasta pe antebrațul costumului și primea imediat o replică. Sărmanul Ionlas se zguduia în toate părțile de parcă era în brațele ielelor. La un moment dat Vasidus scoase pumnalul și izbi într-o tastă. O scânteie scurtă și costumul se prăbuși la pământ.

            Cu greu îl scoaseră pe Ionlas . Brațul drept încă avea spasme, iar de sub brățară se prelingea un fir de sânge.

            – Să luăm chivotul… vin după el… ei, zeii din ceruri, mai apucă să spună și apoi, leșină.

         

                                                                                    *

            Sunt toți adunați în marea sală de ceremonii din Templul Sacru al Omului. Chivotul Sufletelor stă impenetrabil în fața lor. Toate încercările de al deschide eșuaseră.

            Dinspre răsărit, dinspre cele Trei Stele Noi, trei raze de aur se desprinseră și, cu o curbă largă, se îndreptară spre templu. Se condensară în trei trupuri umane care, de la înălțimea de peste zece coți, îi dominau pe cei adunați în sală:

            – Zbaterile voastre sunt inutile. Chivotul e acum plin. Am venit să ne luăm tributul.

            Decilius făcu un pas înainte:

            – Doar peste trupurile noastre!

            – Fie!

          Cel din mijloc ridică mâna și, în timpul oprit, Ionlas vede văpaia din ochii lui Batu:

            – Ochii ăștia… Amud?!

          Dă să se repeadă, dar mai iute acesta se năpusti înainte. Raza de aur îl lovi drept în piept aruncând văpăi din scutul de oțel. Căzu în genunchi. Din scut ieșeau fuioare de fum amestecate cu abur. Ridică privirea către Decilius.

            Slab, foarte slab, vocea lui se ridică totuși în tăcerea adâncă care s-a lăsat:

            – Ce ironie… Am venit aici ca să te omor și mor salvându-te!

            Ionlas se repezi să-l sprijine:

            – Ochii ăștia, ochii ăștia… Amud !

            – Da, Ionlas. Eu sunt. Ți-am zis că am o misiune, dar nici nu știam cât de măreață va fi. Ridică-mă, te rog.

            Sprijinit de Ionlas, Amud ridică mândru capul către cei trei zei:

            – Căci acum văd! Eu sunt fiul lui Iisus și vă sfidez. Tatăl meu e proscrisul… L-ați căutat mult și iacă… m-ați găsit pe mine. Acum eu eliberez această lume, așa cum tatăl meu a făcut cu celelalte nouăzeci și nouă.

            Întinse mâna și chivotul începu să vibreze apoi se desfăcu în două.

            – Nuuuu!!! Cei trei zei se schimonosiră și priviră cu ură în jurul lor :

            Ne vom întoarce și vă vom ucide pe toți. Să nu mai rămână stirpe în univers.

             Se transformară brusc în trei dâre de aur care începură a se îndepărta pe un arc prelung către triunghiul de stele ce clipeau la răsărit.

            – O inimă deschisă și neînfricată, șopti Decilius, Ilios îi cuprinse brațul:

            – Fiul unui zeu, asemenea lor.

            Din chivotul deschis, o lumină verde, de un verde intens, fosforescent, izbucni, luă urma celor trei raze și le atinse exact când ajungeau la navele lor celești. Toată lumea își acoperi fețele. O explozie de lumină, urmată de un val de căldură infernală, îi făcu pe toți să se adăpostească.

            Lumina verde se împrăștie agale și fiecare simți o paradisiacă beatitudine.

            Părinți, bunici, străbuni de-a valma, îi înconjurară mângâindu-i pentru ca apoi să dispară în sclipiri fosforescente.

            În mijlocul aulei, în jurul lui Amud, încremenit în brațele lui Ionlas, se condensa o lumină verde.

            Blând, din trupul lui se ridică un fum. Avea chipul acestuia. Întinse un braț cu palma deschisă către cei prezenți, zâmbi și, contopindu-se cu străbunii zeilor săi, se ridică încet la ceruri.

             Întru nemurire.

                                                                          ***                                                

                                                                                                                                     Via dei castani

                                                                                                                                      Roma – 2014

         

         

         

         

         

         

         

         

          

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts