GSF80 banner-650

          A.D. 2068, Nava-geamăn UNSS Castor/Pollux, undeva la marginea sistemului solar

         

          Căpitanul-General Alvar Santiago de la Rey, comandantul suprem al misiunii spaţiale “Tolimar II“, îşi prinse capul în mâini. De partea cealaltă a mesei, răsturnaţi în fotolii, amiralii Waldemar Kai şi Jonathan Quantrill priveau sideraţi imaginile de pe ecranul uriaş amplasat pe unul dintre pereţii sălii de conferinţe. În picioare, în spatele lor, stăteau adunaţi vreo duzină de ofiţeri superiori şi juniori, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu expresii impenetrabile, alţii cu pumnii şi dinţii încleştaţi.

         

          Trecură minute bune până când Căpitanul-General sparse tăcerea. Avea o voce răguşită, ca atunci când dai pe gât un pahar de apă cu gheaţă.

          — Aşadar, avem confirmarea… Nu ştiu ce să zic, mulţi dintre noi ne aşteptam la asta, nu e ceva nou, domnilor. Am avut, cât, patru luni? Ar fi trebuit să ne pregătească pentru acest moment. Moralmente…

          — Să ne pregătească?! Amiralul Quantrill sări în picioare, tremurând din toate încheieturile. P-entru ce să.. p-pentru asta?! Nu am c-crezut aşa ceva! Era imp-posibil! Im-po-si-bil! Datele sunt greşite!

         

          Santiago bătu cu palma în masă.

          – Calculele iniţiale nu au minţit, John, nu te mai bâlbâi! Dar să zicem că datele ar fi fost eronate, crezi că drona minte? Uită-te acolo! Ce vezi?!

          Căpitanul-General se aplecă peste masă, apăsă câteva butoane pe consolă şi opri slide-ul în dreptul unei imagini pe care apoi o mări de câteva zeci de ori.

          — Ce mama dracului vezi acolo, amirale?! repetă Santiago, aproape răcnind.

         

          Quantrill nu se uită la fotografia de înaltă rezoluţie afişată pe ecran. Trase aer în piept şi se aşeză înapoi în fotoliu. Mâinile îi tremurau atât de tare încât şi le încleştă una de cealaltă şi le puse în poală.    

          — Nimic… zise, într-un final.

          — Da, asta văd şi eu, asta vedem cu toţii, îi răspunse Santiago cu o voce mai potolită. Omul îşi făcu privirea roată prin încăperea prost iluminată, notând expresiile de pe chipurile celorlalţi ofiţeri. Arătau cu toţii ca nişte condamnaţi la moarte. Unii chiar plângeau în surdină, cu feţele ascunse în palme sau pe umerii colegilor mai tari de inimă.

          — Am luat o primă decizie, continuă Căpitanul-General, vorbind în aşa fel încât să-l audă toţi cei prezenţi. Din acest moment, UNSS Castor/Pollux intră sub legea marţială.

          — Santiago, nu poţi să hotărăşti singur aşa cev-

         

          Amiralul Waldemar Kai se opri în mijlocul frazei. Un bărbat îmbrăcat în negru, aflat în spatele Căpitanului-General, făcuse doi paşi în faţă. Omul purta pe combinezon insigna companiei mobile de pușcași care asigura securitatea pe navă.

          — Domnilor, acesta este locotenentul Kerensky, e comandantul Falangei, zise Santiago. Îl cunoaşteţi, de altfel. Locotenente, dacă amiralul Waldemar mai deschide gura să critice deciziile mele, ai ordin să i-o închizi. Pentru totdeauna.

          — Am înţeles, căpitane.

          Vocea lui Kerensky nu trăda nicio emoţie, ca şi când tocmai i s-ar fi ordonat să alerge la popotă să aducă micul dejun. Dincolo de masă, amiralul Waldemar îl privi cu ură pe Santiago, dar nu mai spuse nimic.

          — Bun, dacă am lămurit asta… Toţi comandanţii şi şefii de departamente vor primi în următoarele minute un document care detaliază legea marţială şi ce anume înseamnă ea, în condiţiile.. actuale. Toate detaliile vor fi prezentate în faţa echipajului, aşa fel încât să ştie absolut toată lumea cum stau lucrurile.

         

          Căpitanul-General ar fi vrut să continue discursul, însă un vaier izbucnit într-un colţ al încăperii se propagă ca o flacără deschisă printre mai toţi membrii echipajului prezenţi la întâlnire. Unul dintre ofiţerii juniori, o tânără mai sensibilă, cedase şi acum plângea cu suspine, provocându-i pe ceilalţi să lase frâu liber emoţiilor. Santiago se aştepta la asta, îşi imaginase chiar că ofiţerii de echipaj vor claca nervos mult mai devreme. Îl prinse de braţ pe locotenent şi-l trase mai aproape.

          — Kerensky, transmite tu circulara, aşa cum am stabilit. Toţi oamenii de pe navă care nu au îndatoriri sau nu sunt la pupitre să se adune pe punţile cele mai apropiate, în 20 de minute. Comunicat important, etcetera, ştii deja ce trebuie să le spui. Mesaj scurt, concludent, ai grijă să nu răsufle nimic înainte. Și ţine-i pe ăştia aici până în ultimul moment, dacă se poate.  

          — Da, căpitane.

          — Oamenii tăi sunt pregătiţi şi pentru cazul în care se duce dracului totul? Trebuie să-i ţinem în frâu, altfel ne putem lua adio aici şi acum.

          — Am echipe operative pe toate punţile, toţi sunt oameni de încredere.

          — Nu or s-o ia şi ei razna, nu?

          — Nu, căpitane. Sunt toţi orfani, crescuţi în cazărmile Academiei Spaţiale încă de când erau de-o şchioapă. N-au mamă, n-au tată.

          — Sincer să fiu, aș fi preferat să fi fost şi noi ca ei, locotenente.

          — Da, căpitane.

          — Mă duc în biroul meu…

         

          Santiago se ridică din fotoliu, scoase cardul de memorie din proiector şi se îndreptă de şale. Ecranul uriaş deveni negru, iar bulbii din tavan îşi sporiră intensitatea, ca să compenseze nivelul de lumină din cameră. Vacarmul se mai potolise, aşa că se uită la cei doi amirali care înţepeniseră pe locurile lor, cu privirile în podea.

          — Waldemar, John, ne auzim în douăzeci de minute. Pentru liniştea noastră, a tuturor, o să vă rog să rămâneţi aici până atunci.

          Doi bărbaţi în combinezoane negre se desprinseră din grupul de ofiţeri şi se proptiră în dreptul celor două uşi de acces în sala de şedinţe. Erau înarmaţi şi, după expresia întipărită pe feţe, nu le prea păsa de nimic din jurul lor. Santiago se îndreptă spre unul dintre ei, îi făcu cu ochiul şi soldatul păși în lateral, cât să-i lase loc să treacă. Uşa care se deschise automat dădea spre biroul personal al Căpitanului-General, o cămăruţă de câţiva metri pătraţi, cu un pat de campanie într-un colţ şi pereţii încărcaţi de plasme, monitoare şi aparatură electronică de toate soiurile.

          Santiago aruncă o ultimă privire în spate, la oamenii adunaţi ciopor în sala de şedinţe, închise ochii, oftă, activă senzorul şi închise uşa în urma lui.

         

          ***

         

          Douăzeci de minute mai târziu, aproape toţi cei 1337 de membri ai echipajului UNSS Castor/Pollux erau adunaţi în păr pe cele opt punţi ale navei spaţiale sau pe pasarelele adiacente. Mai lipseau câteva zeci de oameni din echipaj, care erau de cart la motoare sau în celelalte departamente şi secţiuni vitale ale colosului spaţial. Chiar şi aceştia aveau în faţa ochilor monitoare unde din moment în moment urma să-şi ţină discursul Căpitanul-General Santiago. Oamenii aşteptau în linişte, neştiind la ce să se aştepte şi oarecum marcaţi de ineditul situaţiei. În cei aproape cinci ani de când plecaseră de pe Pământ, comandantul suprem nu mai convocase niciodată echipajul pe punţi. Toate comunicatele erau transmise de amirali, sau de vreunul dintre ofiţerii de cart.

          Într-un final, imaginea porumbelului înzăuat – simbolul Noilor Naţiuni Unite – dispăru, şi pe ecrane apăru chipul încruntat al lui Santiago de la Rey. Căpitanul-General era îmbrăcat în uniforma de paradă a trupelor spaţiopurtate, avea ochii roşii şi părea ori nedormit, ori de-a dreptul băut.

          — Membri ai echipajului UNSS Castor/Pollux, prieteni, colegi. Vă vorbeşte Căpitanul General Santiago de la Rey. Veştile pe care urmează să vi le dau… nu am ce introducere să le fac, aşa că o să vă expun faptele şi datele, aşa cum le-am aflat şi noi.

          Santiago făcu o pauză, luă de pe masă o hârtie, își aruncă ochii pe ea, apoi continuă.

          — În urmă cu cinci luni, acum exact 145 de zile, am fost anunţat că nava noastră a pierdut orice legătură cu Pământul. În doar câteva secunde, undele radio şi toate emisiile pe care le captam dinspre Pământ au încetat. La momentul respectiv am crezut că este vorba despre o eroare tehnică, o defecţiune. În săptămânile următoare, testele efectuate au demonstrat că nu e nicio defecţiune la mijloc şi, într-adevăr, planeta noastră… pur şi simplu a tăcut. Acum patru luni am luat decizia, împreună cu amiralii Waldemar şi Quantrill, să trimitem o dronă înapoi, către Pământ. Să încercăm astfel să luăm legătura cu cei de acasă. Astăzi, în urmă cu câteva ore, drona a transmis primele imagini din sistemul nostru solar. Primele imagini cu Pâmântul. Sau… cu ceea ce ar fi trebuit să fie planeta Pământ.

         

          Santiago tăcu. Activă câteva butoane şi pe ecran, în locul lui, apăru o imagine mărită a Pământului. Prin atmosfera întunecată, încărcată de praf, topografia planetei arăta cu totul greşit. Alte continente, alte mări şi oceane, dar probabil cel mai şocant era faptul că nu mai era vizibilă nicio urmă omenească: niciun oraş, nicio piatră pe piatră. Alte imagini începură să curgă pe ecrane, şi toate arătau acelaşi lucru: civilizaţia umană era făcută una cu pământul.

          — Precum vedeţi… ăsta este Pământul acum. Am rulat toate testele, în toate spectrele posibile… Nu mai există nimic acolo, doar forme de relief şi apă. Viaţă nu am găsit, nici măcar vegetală. În câteva zile, sonda va transmite şi citirile legate de atmosferă, dar informaţiile preliminare ne dau că… atmosfera nu e propice vieţii. Toată lumea va primi documentaţia şi rezultatele testelor noastre în caz că cineva se îndoieşte de corectitudinea lor.

         

          În biroul lui, Santiago simţea că se sufocă. Închisese ecranele de previzionare din cele opt punţi ale navei, nu voia să ştie, să vadă cum primesc oamenii lui vestea. Îşi desfăcu nasturele de la guler şi înghiţi în sec.

          — În acest moment, pe UNSS Castor/Pollux a fost instaurată legea marţială. Toată lumea, de la Căpitanul General şi până la ultimul membru al echipajului, îşi va face datoria cel puţin ca până acum, dacă nu mai bine. Misiunea noastră în sistemul Kentauri este anulată. Ne vom întoarce ac-… către Pământ. Avem provizii pentru încă cinci ani de zile, pe drumul de întoarcere vom prelua şi proviziile stocate în bazele spaţiale Ganymede şi Selena… iar când vom ajunge acasă… Nu va fi uşor, dar disciplina şi liniştea trebuie să fie păstrate. Altfel nu vom mai ajunge nicăieri. Orice încălcare a ordinii de drept va fi pedepsită exemplar. Suntem cu toţii oameni cu capul pe umeri, oameni de ştiinţă, aştept propuneri pentru viitor… Şi să păstrăm cu toţii un dram de speranţă.

          Santiago lăsă cuvintele să plutească în aer pentru câteva secunde, apoi continuă.

          — Nu avem nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat pe Pământ. Nici cum s-a întâmplat. Condoleanţe… pentru toţi morţii noştri.

          Căpitanul-General închise transmisia, îşi propti capul în palme şi începu să plângă în hohote.

         

          ***

         

          Şase ore mai târziu, o bătaie uşoară în uşă îl trezi pe Santiago din moţăiala în care se afundase. Vizorul digital proiectă imaginea locotenentului Kerensky. Căpitanul-General făcu un semn discret cu mâna şi uşa se deschise.

          — Kerensky… s-a terminat?

          Locotenentul intră cu paşi obosiţi în încăpere. Avea hainele rupte ici şi colo, iar o pată întunecată pe mânecă semăna chiar prea bine cu una de sânge.

          — Eşti rănit?

          — Eu nu sunt, căpitane.

          — S-a terminat?

          — S-au liniştit, da. Nu ştiu cât de terminată e povestea, în schimb.

          — Spune-mi…

          — Bilanţul e mai optimist decât speram, căpitane. Au primit vestea destul de bine, aş zice. Doar zece morţi, douăzeci şi cinci de răniţi grav, vreo zece încarceraţi şi cam tot atâţia la infirmerie cu şoc psihic. Şi din ăia zece morţi, patru s-au sinucis de curând, când au început să primească documentaţia. Sinucigaşilor nu avem ce le face.

          Santiago se ridică de pe scaun şi începu să facă paşi prin încăpere. Luă o sticlă goală de pe masă şi o aruncă într-un coş de gunoi. Mecanismul începu pe loc să transforme sticla în materiale reciclabile.

          — Vreun mort de rang? Sau.. de soi?

          Kerensky se gândi un pic, apoi dădu din cap în semn că nu.

          — Oamenii tăi…?

          — Julituri, răni uşoare. Am pus deja pază la sistemele vitale ale navei. La motoare, în camerele de fotosinteză, în depozitele de alimente.

          — Ai oameni suficienţi?

          — Momentan nu, dar cei de la infirmerie au început deja să-i testeze pe oameni pentru profilele psihologice. Vom găsi printre ei destui care şi-au păstrat minţile. Poate nu îndeajuns cât să le dăm arme pe mână, dar…

          — Bun. Şi amiralii? întrebă Santiago. Ciudat: se simţea uşurat, deşi ştia că era doar senzaţia unei minţi obosite şi mahmure pe deasupra.

          — Fiecare e pe puntea lui. Au pază, aşa cum aţi dat instrucţiuni.

          Santiago îi mulţumi locotenentului şi-l trimise şi pe el să se odihnească, apoi se trânti în pat. Avea nevoie de linişte, multă linişte… după cinci luni de zile în care nu mai avusese parte de ea, îi venise și lui vremea să doarmă un somn lung și, dacă avea noroc, fără coşmaruri.

         

          ***

           

          La aproape 250.000 de kilometri distanţă, în spatele şi deasupra navei pământene, patru nave de luptă madallene aşteptau sub camuflaj, cu toţi senzorii baleind spaţiul infinit dinaintea lor. Pe puntea de comandă a uneia dintre ele, Primul Magdankh, comandantul escadrei, pufni nemulţumit şi bătu cu unul dintre tentacule în podea.

          — Uite şi tu cu ce ne pierdem timpul, tinere.

          Tânărul căruia i se adresa era locţiitorul său, Viceprimul Taraka, un madallan de două ori mai masiv şi cam tot de atâtea ori mai în vârstă ca superiorul său, dacă ar fi să ne luăm după numărul tentaculelor pe care le afişa cu mândrie pe piept.

          — Ordinele sunt ordine, Magdankh.    

          — Ordine, da. Transmite, toate navele să intre în alertă, armamentul activat, unitățile telepurtate să fie pregătite.

          — Imediat, zise Viceprimul, şi se aplecă peste pupitrul de comandă.

          Magdankh privi lung în monitor, la siluetele celor două nave pământene interlegate.

          — Cine i-a pus pe ăştia să vină până aici, nu ştiu. Nu puteau să fi rămas şi ei pe planeta lor, să ştim că am scăpat de o grijă? Câţi mai sunt pe nave? Navă. Am uitat, e una singură.

          — 1327. Nu… 1325. Şi au destui răniţi.

          Taraka făcu o pauză, apoi continuă.

          — S-au ucis între ei…

          — Cred că e normal. Tocmai au aflat că planeta lor nu mai există. Poate că şi noi ne-am ucide, dacă am fi în situaţia lor, comentă Magdankh, întorcându-se către locţiitorul său.

          — Madallanii sunt fiinţe raţionale, Prim Magdankh.

          Comandantul de escadră se ridică de pe tronul augmentat şi făcu câțiva pași.

          — La cât de raţionali suntem, cât crezi că o să-i ia Consiliului să decidă ce facem cu pământenii? O soluție definitivă?

          — Nu mult, sper. Cine sau ce le-a distrus planeta cu siguranţă-i caută. Au lăsat atâtea urme prin galaxie, e imposibil să nu fie găsiți. O să avem şi noi parte de ceva acţiune, cu sau fără decizia Consiliului.

          — Taraka, eu tot nu sunt lămurit, de ce crezi că am fost trimişi să-i protejăm pe aceşti… oameni?

          Locţiitorul se aplecă din nou peste pupitru, iar tentaculele începură să umble febrile pe ecran.

          — De ce, Magdankh? Păi uite, astea 1323 de specimene sunt singurele din rasa lor care mai trăiesc în libertate. Sunt nişte… curiozităţi.

          

Paul Dimulescu

Paul Dimulescu

Sunt un om ca toţi oamenii. Nici prea înalt, nici prea scund. Nici prea gras, nici prea slab. Nici prea deştept, nici prea simpatic. La origini oltean ardelenizat, lucrez în televiziune de ani buni, iar în timpul liber învăţ să scriu. Sunt mare fan al filmelor noir, al jazzului, al poveştilor cu detectivi şi al celor fantasy. Scriu cu î din i şi gîndesc în citate din filme. Îmi găsesc refugiul în lumi inventate, neştiute şi nespuse, în căutare de alinare şi răspunsuri la întrebări.

More Posts