GSF62 ban-650

 

          Simt o atingere pe umăr și prin bezna uitării încep să clipocească șiruri de rune albe. Tăcerea mi se prelinge din creier în urechi, prefăcându-se într-un sunet aspru și scurt ca un croncănit de cioară. O lumină pestriţă îmi zgârie ochii.

          Clipesc de câteva ori până când imaginile şi sunetele îmi devin familiare. Literele şi cifrele imprimate pe butoanele tastaturii. Numele meu chemat de Lucia. Documentul rămas deschis pe ecranul computerului. Îmi îndrept spatele şi îmi aşez ochelarii pe nas oftând. Urăsc când somnul mă ia prin surpindere.

          — Scuze, spune Lucia, credeam că meştereşti la lucrare.

          — Da, şi eu, mormăi în timp ce privirea îmi alunecă spre ceasul de pe monitorul computerului. Dar se pare că sistemele de scrutin sunt nişte somnifere foarte eficiente.

          Dormisem vreo trei sferturi de oră.

          — Mie-mi spui, confirmă Lucia între două căscaturi delicat ascunse de unghiile vopsite în roşu aprins. Mă ia cu somn numai când pomeneşti de ele.

          — Gata, nu mai zic nimic, mă grăbesc să îi spun cu un zâmbet larg. N-aş vrea să adormi mai înainte să-mi povesteşti cum a fost la întâlnire.

          — Cum să fie? Lucia ridică din umeri şi îşi sprijină palmele de birou cu un oftat. Ca dracu. Păpuşelu’ este mega-plicticos, a vorbit numai de calculatoare şi jocuri, aşa că am scurtat-o rapid.

          Oftează din nou, îngândurată.

          — Din păcate nu suficient de rapid cât să scap cu telefonul nefurat.

          — Tu vorbeşti serios?! Tipul ți-a furat telefonul?

          — Ar fi fost bine, că pe mototolul ăla puteam să-l prind, doar era în fața mea. Nu, a fost un cerşetor care dădea târcoale pe lângă Bibliotecă, a profitat că telefonul era mai la margine, lângă gard, a întins mâna şi mi l-a luat de pe masă. Până m-am ridicat eu de pe scaun, până am ieşit de pe terasă, până m-am uitat stânga-dreapta să văd unde s-a dus, nemernicul deja dispăruse. De unde să-l mai iau?

          Lucia îşi înăbuşă un căscat.

          — În fine, n-are rost să ne batem capul cu asta, oricum trebuia să-mi cumpăr altul.

          — Dacă zici tu…

          Deşi nu sunt prea convinsă. Cei mai mulți oameni sunt necăjiți când pierd un pix de un leu bucata, darămite când li se fură telefonul mobil. Dar poate că, în cazul colegei mele de apartament, indiferența este cauzată de oboseală, o văd cum i se închid pleoapele în timp ce vorbeşte cu mine.

          — Ştii ce rugăminte am la tine? că de-asta venisem. Mă trezeşti şi pe mine la opt fără zece?

          — Sigur, nicio problemă.

          — Merci. Şi noapte bună, că mor de somn.

          — Şi ţie!

          O petrec cu privirea cei câțiva paşi pe care îi are de făcut până la uşa camerei şi timpul în care stau cu bărbia sprijinită de spătarul scaunului, urmărindu-o cum se îndepărtează, îmi pare neobişnuit de lung. Ca şi când aş avea în fața ochilor nu o tânără femeie, care mai fusese şi Miss Boboc în urmă cu trei ani, ci o bătrânică adusă de spate, târându-şi anevoie picioarele varicoase. Ba chiar îmi pare că deslușesc străluciri albicioase printre șuvițele de păr brunet și un gheb ascuns pe sub cămașă. Rațiunea îmi şopteşte că nu este decât o distorsiune a percepției, menită să înşele şi să ia mințile celor slabi, dar imaginea ei bizară persistă chiar şi după ce Lucia se opreşte în pragul uşii întredeschise, cu o mână pe clanță şi cealaltă masându-şi uşor fruntea. Abia când se întoarce cu fața spre mine dispare arătarea, iar colega mea este din nou tânără, aşa cum o ştiam.

          — Auzi, Anca, ai drum mâine pe la Cişmigiu?

          Vocea Luciei are o notă ciudată, pe care nu ştiu cum s-o interpretez – îngrijorare, nesiguranță, teamă? Oare simțise şi ea prezența nălucii venite să-i fure chipul şi tinerețea?

          — Oarecum. Trec pe la facultate să-i las profului lucrarea. De ce, ai nevoie de ceva?

          — Nu, doar că… Mâna Luciei se încleştează pe clanța uşii ca şi cum aceasta ar fi un şarpe veninos, gata să muşte. Mi-am adus aminte de ceva… Câteva cute se adâncesc în fruntea ei. Un cerşetor dubios pe care l-am văzut în parc.

          — Da, cel care ţi-a furat telefonul.

          — Nu, nu ăla, mai era unul. Un băiețel blonduţ, subţirel… cânta. Lucia cască prelung, fără să-şi mai acopere buzele. Doamne, ce somn mi-e. Mai bine mă duc la culcare că am început să vorbesc prostii. Nu uiți să mă trezeşti, da? La opt fără zece.

         

          *

         

          — Lucia, trezeşte-te! O zgâlţâi uşor de umăr. Este opt şi zece!

          Altă dată, colega mea ar fi sărit ca arsă dintre aşternuturi şi ar fi început să alerge de colo-colo prin casă, panicată că întârzie la serviciu, dar acum stă chircită în pat cu indiferența unui fetus închis într-un borcan de sticlă. Sforăie uşor și o picătură de salivă îi luceşte pe obraz. Îi mai dau o şansă.

          — Haide, măi, e târziu!

          Lucia se întoarce pe partea cealaltă, într-un vârtej de pături şi perne. Mormăie ceva. Să o las să mai las doarmă, presupun. De parcă n-aş fi lăsat-o deja douăzeci de minute în plus. Trag pătura de pe ea, dezvelind un ghem gri cu iepuraşi albi.

          –– Lucia, întârzii la muncă!

          Asta chiar este ultima încercare, iar ingrata îmi răspunde cu un mârâit morocănos. Treaba ta, Lucia, eu trebuie să plec.

         

          *

         

          Să tot fi trecut patruzeci de minute de când mă învârt prin curtea facultății ca o cioară deasupra unui cireș în pârg, aşteptându-l pe profesorul Comănescu. Din ghereta de termopan alb, portarul îmi face semn din cap în timp ce-şi ascunde un căscat cu dosul palmei. Nici el nu pare să ştie mai multe despre programul profesorului.

          Un pui de cerşetor, trențăros şi ca vai de mama lui, se apropie de mine cu mâna întinsă.

          — Tanti, dă şi mie un leu!

          Mai degrabă i-aş da o scatoalcă, aşa de tare mă irită prezența lui. Însă l-am surpins mai devreme pe paznic strecurându-i o banană, aşa că nu vreau să fac senzaţie lovind copii neajutorați. Mai ales în curtea Facultăţii de Sociologie şi Asistență Socială. Mă uit mai bine la micul trențăros, în căutarea unei formule care să mă scape rapid de prezența lui fără să-mi solicite portofelul. Haină de sac, păr cânepiu, zâmbet larg. Are o mutră tare şireată piciul ăsta.

          — Mă, eu te ştiu de undeva, spun. Te-am mai văzut pe-aici.

          Băiatul îşi lățeşte gura până la urechi. Nu pare să aibă mai mult de zece ani, dar vocea care îmi răspunde este profundă, ca de adult.

          — Nu cred, spune și-mi arată cu ostentație palma goală.

          — Aşa-i, nu te-am văzut, bombăn în timp ce-i întorc spatele şi-mi fac de lucru cu telefonul mobil. Țin minte că, mai demult, salvasem un număr de-al profesorul Comănescu. Ar trebui să văd dacă…

          — Hai, tanti, dă-mi un leu. Unu’ singur…

          Doamne, cât poate fi de insistent! Mă sprijin de perete, cu spatele la el, dar tot îi simt privirea înfigându-mi-se ca nişte colți în ceafă, tot îi aud vocea tărăgănată de milog. Mă duc câțiva paşi mai încolo, hop şi el, după mine. Ocolesc un grup de studenți ieşiți în pauză la o țigară, sperând că s-o aciua pe lângă ei, dar mucosul este mai rău ca o scamă pe un petic de catifea. Până la urmă, n-am încotro şi-i întind o bancnotă la fel de jerpelită ca haina de pe el, apoi îi fac semn cu dosul palmei să mă lase în pace. În sfârşit, mă ascultă.

          Odată ce-am scăpat de el, nu-mi ia mult timp să găsesc în agendă numărul de care aveam nevoie şi să aflu că profesorul Comănescu are ceva probleme de sănătate, din pricina cărora va rămâne internat în spital pentru o vreme. Of, Doamne. Şi eu care am stat atâtea ore azi noapte să termin lucrarea…

          Las telefonul mobil să alunece în buzunarul rucsacului şi mă îndrept spre ieşire. Ezit o secundă în fața gheretei portarului, întrebându-mă dacă n-ar fi înțelept să-l anunț ce s-a întâmplat cu profesorul Comănescu, dar renunț la idee când, prin geamul curat, zăresc capul pleoștit pe tejgheaua metalică şi brațele adunate pernă sub el. Probabil astea sunt ultimele lui clipe de linişte pe ziua de azi, de ce să i le stric tocmai eu?

          Ceva mă trage de mânecă şi, când mă întorc să văd ce este, dau nas-în-nas cu puiul de cerşetor de mai devreme. Stă cocoțat pe un coş de gunoi rotund, din fier forjat. Ține o coajă de banană în mâinile murdare şi îşi rânjeşte zimții gălbejiți la mine.

          — Tanti, hai să-ți cânt ceva.

          — Nu-ți mai dau nimic, jegosule! Şterge-o!

          Îl ocolesc cu grijă să nu-mi ating rucsacul de hainele lui şi îmi văd mai departe de drum.

          — Ăsta e pe gratis, insistă el. 

          Chiar dacă nu am ochi în ceafă să-l văd, îmi dau seama că a coborât de pe tomberon şi acum se ține după mine.

          Umbra lui este umbra umbrei mele. Iar paşii lui – ecoul.

          Un timp mergem în acelaşi ritm, om şi umbră, ca doi complici. Apoi nu mai rămâne decât lipăitul pantofilor mei pe asfaltul plin de gropi. Strada este pustie şi înaintez cu încrederea omului care se ştie singurul locuitor al lumii sale. Fac stânga pe o străduță lăturalnică şi lipăitul solitar al paşilor se preface în duet. Nu este nevoie să arunc priviri hăituite peste umăr fiindcă acelaşi pui de cerşetor, cu aceeaşi coajă de banană în mâini, vine acum din faţa mea. Gura lui se cască larg ca un hău gata să înghită orice îi va fi ieşind în cale – casele hâite, copacii de pe marginea drumului, trotuarele sparte de pikamere, maşinile parcate în fața curților, câinii ce latră din spatele gardurilor. Totul. Numai că ea nu absoarbe, ci emană. Nu atrage, ci respinge. Începe să urle, iar în urletele lui nu recunosc nimic omenesc, în afara cuvintelor care, aşa cum se găsesc împreună, nu au nicio noimă.

         

          Cine doarme şi visează,

          Miezu’ Lumii ospătează.

          Ce-o să-i dea azi de mâncare?

          Pradă dulce s-o apuce,

          Pradă vie s-o sfâşie.

         

          Apoi bate din palme şi coaja de banană îi alunecă printre degetele răsfirate direct în stradă. Îşi lasă capul pe spate şi îmi arată limba – o limbă subțire, vineție, lungă ca un tentacul. Îmi pare că văd şi nişte băşici albicioase în vârful ei, dar excrescența s-a retras prea iute în cavitatea spurcată din care ieşise. Un râs scurt, ascuțit, de o răutate ce îmi înfioară carnea pune capăt acestei mascarade îngrozitoare, şi trențărosul o ia la fugă printre maşinile parcate pe trotuar. Îl privesc cum se îndepărtează – o haină murdară, cu poalele fluturând în urma lui precum aripile unei molii şi o căpiță ciufulită deasupra – şi nu pot să nu mă gândesc cât de bine seamănă cu o sperietoare de ciori.

          Acum, nu că aş fi eu cioara…

         

          *

         

          Fac doi paşi în direcția patului, aud bâzâitul insistent al soneriei şi mă întorc. Pornesc spre uşă. Ating cu tălpile pantofilor pragul, iar când semnalul sonor îmi asmute pulsul, mă răsucesc pe călcâie. O iau de la capăt. Un, doi. Pauză. Un, doi…

          Am avut o presimțire încă de când am văzut maşina de serviciu parcată în faţa blocului. În dimineața asta, Lucia nu mai plecase nicăieri. Poate că nu se simțise bine şi îşi luase o zi liberă, am încercat să mă încurajez în timp ce urcam scările două câte două, dar, după ce pierdusem minute sunând zadarnic la interfon, ipoteza mea avea trăinicia unui fir de ață putred. Şi nici nu coborâse până la magazinul din colț, de asta m-am convins imediat ce am intrat în apartament şi i-am văzut setul de chei atârnând în cuier. Am traversat în grabă holul, strigând-o fără încetare. Nu mi-a răspuns.

          Am găsit-o în camera ei, ghemuită în pat, cu păturile împrăştiate pe podea, întocmai cum o lăsasem de dimineață. I-am atins fruntea brobonită, fierbinte şi am răsuflat uşurată când i-am simțit respirația cuibărindu-mi-se în podul palmei. Lucia!, am strigat-o din nou, Lucia!, am înghiontit-o, Lucia!, am scuturat-o, dar Lucia, după ce păşise în lumea prefăcută a somnului, ferecase în urma ei toate porțile şi nu mă mai auzea. Nu se mai trezea.

          Tresar când, prin plasticul ieftin al telefonului mobil, se prelinge o voce feminină şi, pentru o clipă, îmi pierd ritmul. Unu, unu, doi, număr odată cu ea.

         

          *

         

          Medicii i-au spus narcolepsie. O gravă tulburare a somnului cauzată de oboseală extremă.

          Eu îi spun coşmar. Un monstru fără chip, zămislit de haosul minții noastre.

          Şi aşa începe coşmarul nostru: cu Lucia îmbrăcată în pijamale gri cu iepuraşi albi şi conectată la tot felul de aparate a căror denumire nu o cunosc şi nici nu îmi doresc s-o aflu. Doarme chircită într-o margine a patului de spital, clănţănind din dinţi şi tremurând din tot corpul. Pare să-i fie frig, dar dacă mă apropii să o învelesc cu pătura începe să lovească din mâini şi din picioare de parcă un prădător nemilos s-ar năpusti asupra ei, gata să o devoreze. Dacă îi vorbesc, cuvintele mele ajung la pereţi. Dacă îi ating fruntea, se fereşte de mâna mea.

          Uneori, tremurul înfrigurat al trupului încetează, iar Lucia începe să bată uşor din pleoape. Atunci îndrăznesc să sper că în următoarea clipă se va trezi. Dar clipele trec una după alta şi, pe măsură ce se descompun în intestinele flămânde ale trecutului, somnul cel lung al tenebrelor fără trezire devine parcă şi mai posesiv, şi mai nesățios. Ca un amant vicios care îşi întinde tentaculele spre cea care doarme şi, cu şoapte înşelătoare, rugăminți şi amenințări, o trage tot mai adânc în tărâmul himerelor peste care este domn. Chipul crispat al Luciei îi poartă amprenta de obsidian cernit şi, ori de câte ori îl privesc, îmi pare că desluşesc între cutele lui fine un geamăt nerostit, o chemare. Dormi, Anca… Dormi şi visează. Grele, pleoapele îmi alunecă peste ochi, mâinile mi se preling pe lângă corp, gândurile îmi alunecă în uitare.

          Este întuneric şi cald. Ca în coaja unui ou.

          Tresar în scaunul de plastic şi mă ciupesc de braț până când carnea începe să mi se desprindă de pe oase urlând. Sar în picioare şi mă reped clătinându-mă printre paturile celor adormiţi. Sunt opt paturi numai în acest salon, mi-e groază să mă gândesc câte sunt în tot spitalul. Sute, dacă ar fi să cred ştirile din ziare. Un horcăit mă ajunge din urmă, îmediat i se alătură bălmăjeala vâscoasă a unor rugăciuni, întâlnesc şoapte, hohote de plâns înăbușite, dar nu mă opresc. Trebuie să ies cât mai repede din acest lăcaş al morţilor care suflă și să mă curăţ de duhoarea lui aducătoare de beznă.

          Trebuie să rămân trează.

         

          *

         

          Tuşa Vica distribuie ceştile de ceai şi farfuriuţele aferente cu dexteritatea unui crupier care împarte jetoanele pentru un joc pe noroc. Porțelanurile sidefate tremură cu zgomot în mâinile osoase, acoperite cu pieliță gălbuie, ale septagenarelor apoi își găsesc echilibrul și liniștea pe fața de masă alb perlat. Din când în când, mătușă-mea ridică din sprâncenele creionate cu verde închis la câte o invitată mai neîndemânatică, dar nu își iese din ritm. Mă mir cum, la vârsta ei, are atâta vitalitate când eu abia reușesc să-mi țin ochii deschiși.

          — Leac pentru suflet, Ancuțo, o aud spundu-mi din zbor. Bea-l cât îi cald!

          Ceaşca pe care mi-o întinde se deosebeşte de celelalte prin forma ei extravagantă, de amforă grecească, şi prin cele două toarte de care o apuc în silă. Am o bănuială, că şi conținutul, a cărui roşeaţă aduce întrucâtva cu o pată de sânge diluat, diferă de cel al ceainicului pe care vară-mea, Geta, îl aşează pe masă. Inspir cu grijă aburul aromat şi, în timp ce pleopele mi se lipesc uşor una de cealaltă, îmbiîndu-mă la uitare, mă conving. Am în faţă celebrul leac împotriva tristeţurilor şi supărărurilor dă tot felu’, cum îi spune mătuşă-mea, adică un amestec de plante cu puternic efect soporific – valeriană, ienupăr, seminţe de mac şi dracu’ mai ştie ce, întrucât secretul reţetei este păstrat cu străşnicie.

          Pun ceaşca pe masă şi o împing într-o parte. Somn! Dacă de asta aș fi avut nevoie, nu aș mai fi bătut drumul până aici, ci aș fi rămas la spital, lângă Lucia. Sigur s-ar fi găsit și pentru mine un colț de pat în care să mă chircesc și să tremur ca toți ceilalți.

          — Anca, Anca!

          Strigătul subțire, de copil alintat, mă smulge din gândurile mele amare. Miţă aleargă spre mine, cu braţele larg deschise şi cu maică-sa călcând apăsat în urma lui ca un prădător flămând. Ceea ce nu ar fi prea departe de adevăr, judecând după chipul pământiu al Getei şi chemările ei nervoase: Miţă, cu tine vorbesc! Miţă, treci înapoi în casă! Miţă, de ce nu eşti cuminte? Miţă-n sus şi Miţă-n jos. Dar Miţă se face că nu aude. Îmi sare în braţe şi se agaţă cu mâinile de gâtul meu, râzând.

          — Ce faci, ştrengarule? îl întâmpin cu un zâmbet stânjenit. Iar o superi pe mami?

          — Nu o supăr eu, ea se supără singură, chicoteşte el, ducându-și mâna în dreptul gurii ca pentru a-mi spune un secret. Dacă face reguli imposibile…

          — Miță! Vocea Getei tremură într-o notă falsă, de vârstnic. Ce ți-am zis eu mai devreme, să treci în pat?

          — Da’ nu mi-e somn!

          Un fior îmi scutură umerii când aud cuvântul blestemat. Iar Miță are un asemenea țignal încât prietenele mătuși-mii, deși nu stau prea bine cu auzul, își lasă baltă jocul de cărți pe care abia îl începuseră și își îndreaptă privirile spre el. Ca niște ciori întrerupte de la cină. Geta își fulgeră fiul cu privirea.

          — Tu nu vezi că deranjezi lumea? Ia, treci frumușel în casă!

          — Nu, mai lasă-mă un picuț, se roagă piciul, ferindu-se de mâna maică-sii, care caută să-l tragă înapoi. O să fiu cuminte, promit.

          Miță continuă să pledeze, vreo două babe îi sar în apărare, intervine și mătușă-mea, iar până la urmă Geta cedează. Alunecă într-un scaun de răchită și-și sprijină fruntea în palma stângă. Sub ochii ei verzi se lățesc cele mai mari cearcăne pe care le-am văzut vreodată.

          — Juma’ de oră, nu mai mult, spune vară-mea cu voce sfârșită. Apoi mergi la culcare.

          Babele atât așteptau. Una dintre ele mi-l smulge pe Miță din brațe și îl așează pe genunchii ei osoși, iar celelalte, cu o vioiciune pentru care în aceste momente de letargie le invidiez, își mută scaunele din fier forjat astfel încât să formeze un semicerc în fața lor. Folosindu-se de zâmbete binevoitoare, încep să-l asalteze cu tot soiul de întrebări pe bietul copil: câți ani ai? ești la grădiniță? bravo, la care? și ce faci tu acolo? ce înveți? a, poezii, și nu ne zici și nouă una? Și tot așa. Ca niște ciori care împung cu ciocurile lor ascuțite o nucă.

          Nu știu cât timp petrec astfel, ascultându-le chirăiala și urmărindu-le ca printr-o perdea de fum gesturile repezite. Am renunțat să mai caut sensuri, semnificații, înțelesuri. Prezența lor mă obosește. Singura mea grijă este să-mi țin ochii larg deschiși și să-mi acopăr gura ori de câte ori casc. Prea des pentru reflexele mele încetinite. Printre gene îl văd pe Miță stând în picioare. Septagenarele își leagănă capetele ca o hidră uriașă. Capul singular al Getei se sprijină de masă. Uite, cineva mai sfârșit ca mine, îmi spun cu un zâmbet care există doar în mintea mea. Mușchii feței sunt prea rigizi pentru a-l putea reda vederii. Genele îmi sunt de plumb, voița – de hârtie. Mă scurg ca o pastă în scaunul meu, mă topesc, mă îngemănez cu zăpușeala după-amniezii.

          Este întuneric şi cald. Ca sub aripa unei cloști.

          Îi simt penele moi mângâindu-mi fața, aducându-mă tot mai aproape de bătăile inimii ei. Îmi cuibăresc capul în curbura dulce a pieptului ei și mai închid o dată ochii. Rămân așa, în nemișcare, până când respirațiile noastre devin una singură. Atunci, mama-cloșcă începe să cloncăne încetișor, molcom, ca pentru a-și împaca puiul temător. Abia acum îmi dau seama că tremur. Șșș, șșș, aud, însă vocea nu este nici de pasăre, nici de animal. Ascultă, spune, și recunosc glăsciorul pițigăiat al lui Miță. Apoi recunosc și blestematul de cântec. Blestemul.

         

          Cine doarme şi visează,

          Miezu’ Lumii ospătează.

          Ce-o să-i dea azi de mâncare?

          Vise, gânduri, amintiri,

          Tinereți și vechi iubiri.

         

          Ceva se sfâșie din mine, mi se scurge din trup ca un sânge înveninat iar bătăile celeilalte inimi încetează. Căldura ei se preface în gheață. Vocea ei în șfichi. Un hău adânc, mărginit de zimți flămânzi începe să se caște în negura uitării. O haină ca un sac, apărută cine știe cum printre amintirile mele, îmi flutură prin fața ochilor. Deschid ochii și sar în picioare. În spatele meu, un bufnet sec anunță căderea scaunului pe care stătusem. Nu mă întorc să-l ridic, nici să înfrunt chipurile zbârcite ale ciorilor. La ce bun? Fiecare stă bine acolo unde se află. Mă apropii de Miță și mă las pe vine în fața lui. Îi cuprind umerii cu mâinile. Îl privesc în ochi.

          — De unde ştii cântecul ăsta?

          Tace, privind în pământ.

          — Unde l-ai auzit?

          Miță se fâstâcește, se foiește, obrajii i se schimonosesc, pleoapele i se strâng, buzele îi tremură. Scâncește. O gheară de pasăre mi se așează pe umăr, dar o îndepărtez cu o smucitură a spatelui.

          — Mai tare!

          — În Cișmigiu… era un băiețel…

          — Ancuțo, ai înnebunit? Lasă copilu’-n pace…

          Vocea tăioasă a tuşii Vica mă aduce în fire şi-mi trag iute mâinile de pe umerii băiatului. Ce-am făcut, ce-i cu mine? Privesc unul după altul capetele păsărilor îndreptate asupra mea, gata să îmi ciocănească țeasta cu ciocurile lor ascuțite – babe înțepenite pe scaune, tușa Vica încruntată lângă mine, babe cu gura căscată, babe țocăind din buze decolorate, Miță cuprinzând brațul Getei, lipindu-și fruntea brobonită de el. Mami, îl aud șoptind. Dar vară-mea stă aplecată peste masă, cu obrazul sprijinit pe ștergarul alb perlat și mâinile atârnându-i flasce pe lângă corp. Câteva şuviţe din părul ei lung, înspicat cu fire albe, se răsfiră peste platoul cu prăjituri.

          — Repede, salvarea! Chemați salvarea!

          Nu știu cine a vorbit, nu recunosc vocea aceea spartă, ca venită dintr-un beci, dar tușa Vica se întoarce spre mine cu o expresie tâmpă, de păpuşă din cârpe, căreia au uitat să-i coasă gura.

          — Acum, îi confirm în timp ce țâşnesc spre poartă.

         

          *

         

          Imediat îi recunosc chica de păr cânepiu. Parcul este pustiu iar puiul de cerşetor stă pe una dintre cele mai expuse bănci, lipsită de ascunzişul discret al tufelor de trandafiri şi de umbra ocrotitoare a copacilor, cu o puzderie de porumbei la picioarele lui. Din gesturile pe care le face, pare să le arunce firimituri din franzela pe care o strânge în braţe dar, luând în seamnă prudenţa păsărilor, ar putea tot la fel de bine să le gonească. Mă apropii cu paşi chinuitor de mici. Ca un om care se trezeşte dintr-o dată că ţine o puşcă în mâini şi trebuie să vâneze un animal despre care nici nu ştia că există. Singura diferenţă dintre mine şi acel vânător de conjunctură este că eu nu am nicio armă. Furia pradă căreia am alergat tot drumul până în parc a început să se domolească şi acum mă întreb dacă nu cumva am făcut o greşeală venind aici. Porumbeii mi se feresc din cale uguind nemulțumiți de parcă mi-ar citi primejdia din gânduri și ar căuta să-l avertizeze asupra ei. Prea târziu. Îmi înfig mâna în chica murdară a cerșetorului şi îl scutur bine de tot, ca pe un preş vechi, plin de praf.

          — Ce le-ai făcut, nenorocitule? îi mârâi în ureche. Ce blesteme ai aruncat asupra lor, secătură?

          Îmi las furia să se reverse asupra lui într-o ploaie de înjurături şi amenințări, punctându-mi din când în când țipetele cu câte un brânci. Nu ştiu dacă mă sfidează sau pur şi simplu este prea îngrozit pentru a mai reacţiona, dar mucosul nu-mi răspunde şi nici nu se zbate să scape, cum mă aşteptam. Este moale ca o bucată de plastelină, gata să se frângă şi să se îndoaie sub fiecare frământare a degetelor mele. Aş putea să-l lovesc, să-l calc în picioare, să-l strivesc, să-l sfâşii, să-l pisez, să-l prefac în pulbere, dacă aş vrea. Dar n-am ajuns chiar atât de jos.

          Îl întorc cu fața spre mine şi înlemnesc. Chipul îi este schimonosit într-un rânjet sălbatic, plin de răutate, ca şi când tot timpul cât a stat în mâinile mele, moale ca o cârpă, n-a făcut altceva decât să îşi râdă de mine.

          — De ce nu dormi, tanti? îmi scuipă printre zimţi. Ți-e frică?

          Gura i se cască larg, într-un rânjet drăcesc şi, mai înainte să îi răspund, îmi alunecă printre degete, apoi porneşte să se învârtă în jurul meu, sărind de pe un picior pe altul şi arătându-mă cu degetul de parcă aş fi pârâcioasa clasei şi merit să fiu făcută de ruşine pentru asta. Începe să urle:

         

          Cine doarme şi visează,

          Miezul Lumii o să-l vază.

          Miezu-l ia şi îl goleşte

          Foamea cruntă-şi ostoieşte.

          Şi apoi cu…

         

          Nu rezist să-i ascult până la capăt zbieretele înfiorătoare pe care mi le scuipă în față ca pe nişte coji de semințe. Îl împing în lături şi o iau la goană pe alee. Trec în viteză pe lângă şirul de bănci spoite în verde, traversez un pod, mă împiedic de peturi aruncate la nimereală, ocolesc ronduri de flori, pomi, dughene, statui. Îmi simt plămânii de foc şi inima săgeată, gâtlejul mă râcâie de parcă aş fi înghițit o bucată de şmirghel, dar nu încetinesc. Poarta parcului este în fața mea, la o aruncătură de băț, din câțiva paşi voi fi în stradă, nebunul nu o să mă urmărească până acolo. Ba, poate că a încetat demult să se mai țină după mine şi alerg de-aiurea printr-un parc pustiu. Mă uit peste umăr, îmi pare că zăresc nişte zdrențe pământii fluturând din spatele unui trunchi de copac, o căpiță de culoarea cânepii tupilată printre trandafiri, o pereche de zimți rânjind dintr-un canal. Apoi nu ştiu ce se întâmplă, o sfoară mi se încolăceşte în jurul gleznelor, dau din mâini să mă redresez, alunec, întind palmele înainte, panselele îşi întind petalele spre mine. Le îmbrățișez culorile. Întunericul mă strânge-n braţe.

         

          *

         

          Vocile străine, împletite într-un murmur slab, sunt singurii mei ghizi, invizibili şi capricioşi, prin pâcla care-mi încleiază vederea. Mă preling împiedicat pe lângă un perete rugos, pipăind cu vârful degetelor fiecare bucăţică de sol înainte să-i încredinţez greutatea trupului meu. Mă tem de cioburi şi şerpi veninoşi, de gropi şi capcane, dar nu întâlnesc decât suprafaţa fermă, abrazivă a unei rogojini. Şi este călduţă precum un cuib în care tocmai s-a depus un ou. Poate, dacă m-aş chirci la pământ şi m-aş face mică-mică, aş fi în siguranță aici. Ca un pui sub aripa cloştii.

          Aici unde? Unde sunt?

          Deschid larg ochii.

          Nu ştiu, e întuneric. Şi vocile au dispărut.

          Oare sunt oarbă? Surdă?

          Caut să-mi pipăi pleoapele, să simt pe sub ele tremurul globilor alunecoşi, dar mâinile mi se lovesc de piedici nevăzute. Rugoase, jilave, încleiate. Care mişcă.

          Respir sacadat, ca şi când o pereche de mâini nevăzute mi-ar fi înfăşurat strâns în jurul capului o bucată de celofan. Inima îmi bubuie în gât. Fierea îmi pârjoleşte stomacul. Pielea îmi arde. La fiecare mişcare, creaturile scârboase ale beznei mi se agață de membre şi-şi târşesc picioarele scârnave pe trupul meu gol. Dau să le îndepărtez cu mâna, dar degetele mi se încurcă şi mai adânc în pânza lor mucedă. Țip şi nu-mi răspunde nimeni. Mă zbat să mă eliberez, dar monştrii nevăzuți se năpustesc asupra mea şi, petrecându-mi funii pe după gât, punându-mi piedici la picioare, mă doboară.

          Alunec în beznă. Şi este cald şi linişte ca într-un cuib.

         

          *

         

          Cine doarme şi visează

          În genune o să cază…

         

          Un firicel de lumină roşiatică pătrunde prin bezna comfortabilă a uitării. Aduce un pic cu soarele strecurându-se prin despicătura draperiilor dimineața şi aproape că simt sub mine moliciunea elastică a saltelei. Clipesc rar, încă sub efectul visului. Să fi fost totul doar o închipuire?

          Nu, sigur că nu. Încă mai simt creaturile acelea dezgustătoare târându-şi trupurile ca de şmirghel pe pielea mea, lipindu-se de mine într-o îmbrățişare umedă. Doar că acum le pot vedea, le pot recunoaşte, le pot da un nume. Iar numele lor nu îmi mai provoacă nici teamă, nici groază, ci un acces de râs isteric. Pânză de iută.

          Acum ştiu unde mă aflu. Într-un sac. Şi râsul îmi îngheață în gât.

          Lumina se scurge prin fanta îngustă pe care cineva a tăiat-o în pânză undeva în dreptul nasului, presupun. Ca să pot respira. Ca să pot trăi. Mă sucesc şi mă răsucesc înăuntrul sacului până când reuşesc să ajung cu ochiul stâng în dreptul deschizăturii.

          Disting mai întâi conturul unui alt sac chircit lângă un fel de baricadă, suficient de aproape cât să-l ating cu mâna, presupunând că aş avea luxul de a mă mişca după bunul meu plac. Tremură ca o pătură sub care se ascunde un copil plângând. Poate chiar este un copil înăuntru, răpit de lângă părinții lui de cine ştie ce scelerat. Cerşetorul din Cişmigiu. Este posibil ca o ființă atât de mică să fie în stare de o grozăvie atât de mare? Fiindcă sacul ăsta nu este singurul, ci doar unul dintre sute. Poate chiar mii. În spatele lui nu se înalță o baricadă, ci un munte de saci grosolani, aruncați unii peste alții de parcă înăuntrul lor s-ar afla cartofi.

          Poate că asta şi suntem. Cartofi pentru ospățul unui gigant. Tuberculi fără simțire pe care mesenii să îi înfigă în țepuşe de lemn şi să-i perpelească apoi în vatră.

          Cu grijă să nu mă încurc în pânză, mă răsucesc spre tovarăşul meu de captivitate căzut lângă baricadă. Alo, m-auzi? îi strig, dar vocea mea este un chițcăit jalnic care nu merită niciun răspuns. Şi nici nu primeşte vreunul. Îl împing cu genunchii. Trezeşte-te! Îl lovesc cu călcâiele. Scoală, n-auzi? Dar sacul nu mai mişcă. O fi mort. Sau poate umplut cu altceva, neviu.

          Dar ce anume, nu mai apuc să aflu. O umbră vălurită alunecă peste el, înfăşurându-l în mantia ei de beznă, apoi se înalţă cu iuţeală spre tăriile din care se prelisese ca un râu de smoală topită. În urma ei, podeaua strălucește a gol și doar un strat subţire de praf mai delimitează locul unde odată poate că a fost un om. Mă rostogolesc pe spate şi, cu degete tremurânde, îmi potrivesc ochiul în dreptul vizorului din pânză. Deasupra mea se întinde, nemărgit, cerul – o pâclă groasă, adâncă, în miezul căreia pulsează în perechi opt luminiţe roşietice, ca opt inimi îngemănate. Vălătuci de negură să rostogolesc peste el, întocmai ca oblonul peste o fereastră în dreptul căreia oamenii se dezbracă şi lumina descreşte. Începe să mi se facă frig, apoi din nou cald pe măsură ce umbra mă acoperă. Mă smucesc şi mă zbat, arunc din mâini şi picioare, cu sacul pârâind înfiorat sub greutatea mea, dar întunericul nu cunoaşte mila şi nici înfrângerea. Mă ţine strâns ca pe o pradă. Mă împinge în lături şi mă aruncă înainte, mă învârte şi mă rostogoleşte, mă trage după el. Sus, tot mai sus mă înalţ, chirchită la fundul sacului, zgrepţănând zadarnic cu unghiile pânza aspră.

          Atârn deasupra unui hău. Nu îl văd, în vertijul urcuşului am pierdut vizorul prin care spionam lumea, dar îl simt. Când eşti atât de sus, ce altceva mai poate fi sub tine decât prăpastia?

          Ascult. Pare a fi o insectă. Băzâitul ei strident spintecă umbrele şi devine tot mai insistent, tot mai nerăbdător pe măsură ce se apropie. Îi simt bătăile rapide ale elitrelor fâlfâind deasupra sacului, zvâcnetul vâscos, lacom, al gurii când îmi sfâşie pânza lipită de spinare, vibraţia încordată a picioarelor ce mi se lipesc, ca nişte ventuze unsuroase, de ceafă. Acul ei oţelit îmi străpunge pielea, îmi sfredeleşte craniul şi, cu o lentoare exasperantă, îmi pătrunde în creier. Nu zvâcnesc, nu mă zbat, nu plâng, nu urlu. Nu doare. De fapt, neobosita scobeală a acului se simte destul de plăcut, ca atunci când râcâi coaja unei bube. Numai că în rana mea nu este puroi, ci un zig-zag în alb şi negru de lumină şi întuneric, de speranță şi amăgire, din care se nasc întruna imagini. Foișorul gol, Geta măturând corcodușele căzute în curte, Tuşa Vica ştergând cu un prosop din bumbac ceştile de ceai, Miță cuibărit în așternuturile curate, Lucia plimbându-se de mână cu un tânăr, eu ținând în mâini o copertă neagră cu numele meu scris pe ea. Secvență după secvență, imaginile se succed cu o viteză crescândă; se face acum că sunt la malul mării, ba nu, sunt într-o biserică, este fum și mă învârt în jurul unei mese, ţin un ghem de cârpe în braţe, urc într-un tren, ghemul de cârpe crește, duce un ghiozdan în spinare, apoi stau la o masă, suntem mai mulți acolo, nu-i cunosc, urc pe o cărare, cobor nişte scări, râd, merg, alerg… repede, mai repede, tot mai repede, până când nu mai pot ţine pasul cu mine însămi. Închid ochii, lăsându-le să-mi gonească în voie pe sub pleoape. Se spune că, în clipa premergătoare morţii ne retrăim viaţa. Ce prostie! Înainte să murim nu vedem decât ce am fi putut trăi de-atunci înainte dacă am mai fi avut suficiente zile. Sau suficient curaj.

          Când ultima imagine, cea a unui baston din lemn abandonat într-un strat de flori, se destramă precum aburul în bătaia vântului, nu-mi mai rămâne decât întunericul. Iar întunericul îşi slăbeşte strânsoarea pentru ca eu, ca sacul de gunoi spart ce sunt, să mă rostogolesc în ghena imaculată a nimicniciei.

         

          *

         

          Simt o atingere pe umăr şi uterul de beznă prin care plutesc uşor, ca un embrion smolit, se crapă în două, lăsând lumina să pătrundă înăuntru. Clipesc de câteva ori, fără niciun motiv anume. Văd un nor, aud glasuri, simt miros de flori.

          Tanti, mă auzi? Uuu-uuu.

          O palmă negricioasă îmi trece de câteva ori prin dreptul ochilor, apoi dispare. În urma ei disting o faţă murdară cu o claie de păr deasupra.

          — În sfârşit. Credeam că ai surzit.

          Mă ajută să mă ridic din rodul de flori şi să mă aşez, cu genunchii tremurând, pe o bancă.

          — Trebuie să te duci acasă, tanti. 

          Se uită la mine ca şi cum s-ar aştepta să fac ceva, dar îl ignor. Mirosul florilor îmi place mai mult decât cel al hainelor lui.

          — Înţelegi ce-ţi spun?

          Îmi prinde bărbia între degete lui murdare şi îmi întoarce faţa spre el. Are pielea rugoasă ca pânza de sac şi ochii fără vârstă. Clipesc când îmi înlătură o șuviță albă de pe obraz.

          — S-a terminat, acum te întorci acasă. Mai ştii s-ajungi, da?

          Mă uit lung în ochii lui de întuneric, iar el oftează. Se apleacă să ridice un sac negru de jos şi începe să scoată din el tot felul de obiecte foşgăitoare. Se uită bine la fiecare dintre ele înainte să le pună la loc, sau la mine înainte să le strecoare în buzunarele hainei sale. Bat din palme şi râd, îmi place jocul ăsta, dar el tresare şi se grăbeşte să-mi întindă un dreptunghi colorat.

          — Uite, aici stai tu.

          Îmi arată cu degetul unul dintre șirurile de rune întunecate, dar privirea îmi tot alunecă spre stânga, acolo unde stă turtit chipul unei tinere. Încep din nou să tremur și nu știu de ce.

          — Îl dai taximetristului şi te duce acasă, îmi spune el.

          — A-ca-să, gânguresc, împingând cu mâna dreptunghiul lucios. Cuvântul în sine nu-mi spune nimic, dar pronunţia lui aduce puţin cu bezna călduţă a uterului, cu moliciunea coconului, cu uitarea în care pluteam. Cu tânăra uitându-se la mine din dreptunghiul colorat. Și privirea ei doare. Mi se pungesc buzele, mi se încețoşează ochii, mi se frânge răsuflarea de durere.

          — Şşş, tanti, nu plânge, îmi şopteşte el. Uite, dacă vrei, te duc eu.

          Îmi prinde braţul în mâinile lui lipicioase şi, cu o blândeţe neaşteptată pentru o fiinţă aşa de mică şi de murdară, mă ajută să mă ridic în picioare. Tremur din fiecare muşchi, din fiecare fibră, din fiecare celulă şi, ca să nu mă prăbuşesc, îmi sprijin mâna zbârcită, plină de pete cafenii, pe umărul lui. Băiatul se uită la mine zâmbind, pare să nu-mi simtă greutatea strivindu-i trupul firav și îmi întinde un baston.

          — Hai, tanti, ia-l, îmi spune când nu schițez niciun gest. De-acum înainte o să tot ai nevoie de el.

          Îl ascult și îmi proptesc cealaltă mână în mânerul bastonului. Zâmbesc. În lumina soarelui, nervurile arămii ale lemnului sunt ca o prelungire firească a ridurilor care-mi șerpuiesc pe piele. Apoi pornim amândoi cu paşi poticniți pe o alee.

 

 

 

Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac (Alina Cezarina Nicolae) s-a născut pe 27 septembrie la Mangalia. A studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în prezent lucrează în marketing. A debutat în Revista de Suspans cu povestirea „Un peşte pentru Spuf”.

More Posts