Locuiam pe Marte de mai bine de șaptesprezece ani. Și din moment ce perioada respectivă este doar cu câteva luni mai scurtă decât vârsta mea, se poate spune că trăiam acolo de când mă știam. Nu fusesem niciodată pe Pământ. Pentru mine, vestita noastră planetă mamă era doar punctul albastru ce răsărea la câteva grade distanță de soare, un loc străin și depărtat în care aș putea călători la un moment dat. Mă născusem și crescusem în orașul marțian Calipso3. A trebuit însă să mă mut la internat când am început studiile la Academia Aresyouth, una dintre cele mai bune școli de pe Marte (nu că ar fi fost prea multe).

Întâmplările pe care am să vi le povestesc încep într-o oră de fizică. În timp ce domnul profesor se chinuia să ne facă să înțelegem orbitele eliptice ale corpurilor cerești difuzând imagini, formule și traiectorii pe tabla holografică, mintea mea zbura chiar mai departe de legăturile dintre planete, sateliți și stele. Sincer să fiu, n-am idee la ce mă gândeam. Aveam obiceiul de a visa cu ochii deschiși toată ziua bună ziua, explorând în minte dileme existențiale, iar memoria nu mi-a fost niciodată suficient de abilă pentru a le reține pe toate, chiar și dacă aș fi încercat.

Am fost însă readus la realitate de o atingere pe umăr venită din spate. M-am întors subtil către banca din spate și am dat de o mână întinsă ce ținea un bilețel. Pentru o secundă m-am întrebat ce e cu el. Mi-am dat seama că era pentru mine. Nu știu dacă m-aș fi prins dacă nu vedeam că pe el scria pt Erin — acesta fiind numele meu. Am luat biletul, m-am asigurat că profesorul nu mă vede și l-am deschis.

După ore. Gura balaurului. Vino cât de repede poți. Dacă vrei. -M

Semnătura nu era de mare ajutor, din moment ce aveam mai mult de zece colegi ale căror nume începeau cu M. Noroc însă cu scrisul, care îi aparținea în mod clar al lui Michel. De fapt, nici nu aveam nevoie să recunosc scrisul, din moment ce nu cunoșteam nicio altă persoană în afară de Michel care ar fi scris un mesaj pe o bucată de hârtie, pentru ca mai apoi să o dea din mână în mână când toată lumea purta dispozitive de comunicare la încheietură. Pe lângă asta, Michel se număra printre puținii oameni ce mi-ar fi trimis mie un mesaj. Aveam un grup destul de larg de prieteni și încercam să fiu cât mai sociabil cu cât mai multă lume, dar, cum cred că se întâmplă tuturor de altfel, în jurul meu se definise un cerc mai restrâns, al „prietenilor apropiați”. Erau, așadar, destul de multe feluri de a identifica autorul biletului.

Am vârât hârtia în buzunar și am încercat să mă prefac atent la ora de fizică. De fapt, chiar îmi plăcea materia aceea, în special acel capitol. Însă învățasem acea lecție deja, de plictiseală. Așa că nu a durat mult până ca mintea mea să decoleze din nou.

Trei ore mai târziu, programul pe ziua aceea se terminase. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ieșit a fost să merg la baie, deoarece natura își spunea cuvântul. Imediat următorul lucru a fost să pornesc către Gura Balaurului. Așa botezasem eu împreună cu niște prieteni un loc retras de pe acoperișul academiei. Îi spuneam așa deoarece se afla între două ventilatoarele imense ce dădeau afară căldura din mica centrală energetică a academiei. Plini de imaginație, am asemănat aburii cu o respirație caldă, iar paletele ventilatoarelor cu niște dinți sau cu niște solzi (părerile fiind împărțite). Și așa a fost numit locul acela Gura Balaurului. Alesesem locul pentru că acolo se putea ajunge ieșind pe fereastra băii de la etajul șase al corpului de dormitoare de băieți și nu riscai niciodată să fii găsit de personalul școlii.

Am ajuns destul de repede la locul întâlnirii. Am dat de Michel alături de Nikki și Kyle, doi colegi de la altă clasă. Stăteau pe jos, așteptându-mă.

—  În sfârșit! a zis Michel. Credeam că nu mai vii.

—  Nu am confirmat niciodată că aș veni.

—  Da, da. Ia loc acum. Am ceva important de anunțat.

Mi-am dat jos ghiozdanul. M-am așezat și eu pe acoperișul cald de beton. Michel și-a deschis geanta și, cu un gest teatral, a scos din ea un pachet învelit în folie de aluminiu. Pachetul părea destul de ușor. Avea forma unei cărămizi. Îl ținea ridicat în aer ca și cum ar fi fost o comoară la văzul căreia ar fi trebuit să rămânem cu gura căscată.

—  Ce… ce e aia? a întrebat Nikki ridicând colțul unei sprâncene, ușor confuz.

—  Ceva ce n-ați mai văzut niciodată, a răspuns Michel apucându-se să dea la o parte folia de aluminiu.

Înlăturând-o, a dezvelit o cutie de metal. Conținea doar un plic de hârtie. În interiorul acestuia era o punguță plină cu un praf maroniu.

—  Iată! a exclamat Michel mândru. Priviți și vă minunați.

—  Și la ce se presupune că ne uităm? a întrebat Kyle.

—  Pulbere de cacao.

Am rămas toți trei muți, într-adevăr, cu gurile căscate. Trebuie menționat că arborele de cacao fusese declarat dispărut cu vreo sută și ceva de ani în urmă. Așadar, pulberea obținută în urma zdrobirii boabelor sale era o raritate. Ba era chiar imposibil să găsești așa ceva. Sau cel puțin așa credea lumea.

—  Poftim? m-am mirat eu. Cum? Nu e… dispărută? De unde? Cum e posibil?

—  Eee… orice e posibil. Tata lucrează la o firmă de transport interplanetar. La ultima sa excursie pe Pământ, a făcut rost de minunea asta. Bine, a făcut rost de mult mai multă, dar asta mi-am permis eu să iau fără să se observe.

—  Și ce vrei să faci cu ea? a întrebat Nikki.

—  Cum ce? a spus Kyle. O consumăm! Nu?

—  Ar trebui? am zis eu nesigur. Adică… nu e periculos? Nu s-a mai consumat de sute de ani, nu știm mai nimic despre ea.

—  Ba normal că știm, mi-a tăiat vorba Michel. Am căutat rețete vechi și am găsit-o. Am găsit rețeta!

—  Ce rețetă ai găsit?

—  Ghiciți.

— Spune-ne odată, i-a răspuns Nikki.

Michel a strâmbat din nas. Apoi și-a scos brățara multifuncțională și a pornit ecranul holografic al acesteia. Pe ecran apărea o fotografie cu o pagină veche de hârtie pe care erau scrise indicații culinare. În capul paginii, scria mare și subliniat CIOCOLATĂ.

—  Ciocolată?  a citit Kyle. Pe bune?

Michel a dat din cap.

—  Nu au interzis-o încă dinainte să se înființeze colonia? am întrebat eu, cu toate că știam răspunsul.

—  Oh, haide, Erin! a spus Michel dându-și ochii peste cap. Mare brânză. Au interzis-o pe vremea când era prea multă și oamenii abuzau de ea. Acum uită-te și tu cât de puțină e.

Nu am mai spus nimic. Era un lucru interzis, dar era oare și greșit? Și eu, ca și ei, dădeam pe-afară de curiozitate. Doream să simt gustul ciocolatei.

—  Aici scrie că avem nevoie de lapte, zahăr și unt, a observat Nikki. De unde naiba găsim noi așa ceva? Zahăr hai că mai ciordim. Dar nu avem lapte în meniul de la cantină, s-ar strica în timpul transportului. Și unt avem doar foarte rar. Și nu prea se găsesc vaci pe Marte.

Chipul lui Michel a căpătat brusc o nouă lumină, decorat fiind de un zâmbet ștrengar. Avea un plan și mai mult ca sigur urma să încalce câteva reguli.

—  Tocmai de-aceea vom merge pe Pământ.

Auzindu-l, toți trei am sărit în picioare.

—  Ați auzit bine. Mergem pe Pământ.

—  Cum? Când? Ne duce tatăl tău?

—  Oarecum… Tata nu trebuie să știe. N-ar fi niciodată de-acord cu așa ceva. Așa că am vorbit cu-n tip mai de gașcă de la el de la muncă. A zis că ne poate ajuta atâta timp când nu avem o problemă cu spațiile înguste.

—  Spațiile înguste?

—  Da. Cred că vrea să ne strecoare într-un compartiment de bagaje pe o navă de protocol.

—  Și apoi? a întrebat Kyle. Nu cred că găsim vaci la tot pasul pe stradă.

—  Nu căutăm vaci! Căutăm lapte și unt. Și le vom găsi în primul complex comercial în care vom intra. Deci? Vă băgați sau nu?

Am confirmat toți trei fără ezitare. Personal, eram foarte intrigat de idee. O excursie clandestină până pe Pământ. Vestita ciocolată. Eram însă conștient de riscul implicat.

—  Vom încălca destul de multe reguli, am spus eu. Am putea da de belea.

—  Ce e viața fără puțin risc, a spus Michel punându-și mâna pe umărul meu. Și-n plus, nu am fi primii elevi de la internat care au fost prinși strecurându-se într-o navă ca să meargă pe Pământ. Frati-miu o făcea de vreo două ori pe lună când era la academie. Și a fost prins de câteva ori. Nu s-a ales niciodată cu mai mult de o mustrare.

Am zâmbit. I-aș fi spus că frati-su scăpase basma curată din cauza pilelor familiei lor, dar simțeam deja cum nerăbdarea îmi cuprindea corpul.

 

După ce am recapitulat detaliile planului (ce avea să fie pus în aplicare la sfârșitul săptămânii, adică în trei zile marțiene), am plecat din Gura Balaurului. Ne-am strecurat înapoi în clădirea cu dormitoare și am pornit fiecare către camerele noastre.

Andy, colegul meu de cameră, era întins în patul de sus, picior peste picior, citind benzi desenate de pe ecranul holografic al brățării sale multifuncționale.

—  Hai salut! a spus acesta. Ți-a luat ceva s-ajungi.

—  Am ieșit puțin în Gura Balaurului cu Michel, Nikki și Kyle.

Andy a tăcut pentru un moment. Nu spusese nimic de rău despre cei trei vreodată, dar eu suspectam faptul că acesta nu-i prea agrea. Sau, mai de grabă, nu era prea fericit când eu petreceam timp cu ei. Dar încerca mereu să mascheze acest fapt.

—  Oh. Cred c-am văzut când ți-a trimis Michel bilețelul ăla. Și ce mai spuneau băieții?

—  Stai doar să auzi ce-a adus Michel azi.

Și-a închis ecranul, s-a ridicat în capul oaselor și m-a privit.

—  Sunt numai urechi, a spus acesta.

Mi-am dat jos ghiozdanul și haina și am început să-i povestesc. S-a mirat și el, după cum era de așteptat, auzind că se mai găsea cacao. Însă mă așteptam să fie puțin mai entuziast sau măcar impresionat de planul nostru de a merge pe Pământ și de a face ciocolată.

—  Realizezi ca asta înseamnă să pierzi ambele zile libere și o zi de școală, da?

Am tăcut. Pe vremea aceea, zborurile între Marte și Pământ durau vreo patruzeci și două de ore.

—  Ei, și ce ore pierd? La biologie oricum dorm, proful de fizică nu spune nimic dacă lipsesc că oricum sunt înaintea clasei. Și mă pot lipsi de o durere de cap în plus la chimie.

Andy nu a spus nimic. Mă privea lung, încercând fără mare succes să-și mascheze sentimentele dezaprobatoare.

—  Oh, haide! Nu mă privi așa!

—  Așa cum?

—  Așa. Mă faci să mă simt judecat.

—  Nu te judec, Erin! Ce drept aș avea eu să te judec?

—  Nu știu… Dar mereu îmi arunci privirea asta și mă enervezi.

—  Îmi cer scuze, așa sunt ochii mei.

—  Deci ți se pare o idee bună?

—  Nu. Evident că nu mi se pare o idee bună.

—  De ce?

—  Ți-am zis de ce. Și din alte motive.

—  Ce este viața fără puțin risc? am adoptat eu cuvintele lui Michel.

—  De parcă ăsta ar fi vreun risc! a spus Andy surâzând batjocoritor.

Apoi, pentru prima dată de când îl cunoșteam, Andy nu s-a mai abținut să-și de cu părerea despre cercul meu de prieteni.

— Asta ți-a spus Michel? Stai prea mult cu „rebelașii” ăia. Oh, vai, ce tari sunt ei, încălcând regulile. Păcat că nu încalcă decât o fațadă, supunându-se între timp acelorași norme ce domină lumea de mii de ani. Încalcă exact regulile ce trebuiesc încălcate. Se revoltă pentru nimic, împotriva a nimic, joacă pur și simplu același joc pe care l-au jucat cândva și cei pe care azi cred că-i sfidează, urmând să ajungă într-o bună zi exact la fel, doar o altă piesă a unui sistem ce se autoreproduce. Nimic nou sub soare. Ce fac ei nu este rebeliune. Și categoric nu este risc.

—  Atunci unde este problema?

—  Faptul că este degradant. Și faptul că eu te cred mai bun de-atât. Ești mai bun de-atât!

Țineam mult la Andy. Și el ținea mult la mine. De multe ori însă mă făcea să mă simt inconfortabil cu idealismul său aproape imbatabil și puțin enervant. Sincer, nu cred că l-am înțeles vreodată. Uneori aveam impresia că o fac, dar apoi mă răzgândeam destul de repede. Erau dăți când simțeam că îl dezamăgesc, pentru că se aștepta să fiu sau să fac lucrurile altfel. Ceea ce mi se părea destul de bizar, ținând cont că nu mă simțeam așa nici față de părinții mei. Alteori nu credeam că se poate numi dezamăgire, căci mă cunoștea suficient de bine să nu se aștepte la altceva. Și cu toate astea, eu continuam să mă simt jenat sub privirea lui. Trebuie menționat că acest lucru nu se petrecea suficient de rar ca prietenia noastră să nu sufere de niciun fel.

—  Și ai de gând să iei și tu din ciocolata aia? m-a întrebat.

—  Da, i-am zis. Cred. Adică… Da.

—  Știi măcar ceva despre ciocolată?

—  Știu că a fost interzisă acum mult timp. Că oamenii abuzau de ea și începuseră să se îmbolnăvească.

—  Și știi de ce abuzau de ea?

—  Pentru că… le plăcea foarte mult?

—  Atât de mult că deveniseră dependenți.

—  Hai că deja aberezi, m-am răstit deodată. N-o să devin dependent! Ce naiba, m-aș mira dacă ne-ar ieși o sută de grame cu pulberea pe care o are Michel.

—  N-am spus asta! Prea bine, prea bine. Ziceam și eu doar…

În zilele ce-au urmat, cu toate că am încercat din greu să nu o fac, m-am gândit destul de mult la discuția cu Andy și care ar putea fi problema lui cu Michel, Nikki și Kyle. Într-adevăr, aceștia nu păreau a fi chiar cel mai bun anturaj. Dar nu erau nici așa de răi.

Michel avea obiceiul de a căuta belele, în mare pentru a-și testa norocul și pentru că mai niciodată nu pățea nimic, părinții lui fiind suficient de influenți. Nikki era destul de în regulă, doar că încerca de multe ori să pară mai tare decât este, motiv pentru care și-a luat și bătaie de câteva ori la viața lui. Iar Kyle… Kyle nu putea fi numit decât afemeiat. Nu era cine știe ce cuceritor, dar se dădea la aproape orice fată și dacă părea să o atragă, continua, indiferent dacă o plăcea sau nu. Cu toate astea, nu păreau a avea vreo influență nocivă. Adevărul e că nu mă consideram influențat de nimeni, în niciun fel. Poate că eram arogant să gândesc astfel, dar mă consideram foarte independent.

Hotărâsem așadar că nu aveau o influență proastă. Dar, în același timp, realizasem că nu trebuia să fac orice ar spune aceștia. Începusem să mă întreb dacă nu cumva mă luam prea mult după ei. Așa că, pentru a-mi demonstra contrariul, când a venit ziua plecării, i-am anunțat că nu aveam să mai merg. Le-am urat succes și le-am spus că de-abia așteptam să se întoarcă. Michel a părut puțin deranjat, dar a spus că înțelege. Sincer să fiu, nu am idee ce înțelegea, nu-i dădusem niciun motiv.

Când a aflat că nu am mai plecat, Andy a fost foarte bine dispus. Zâmbea fără oprire. E posibil să fi fost și din cauza faptului că obținuse o întâlnire cu tipa după care se ținuse ceva timp — cel puțin așa susținea el —, însă eu suspectam că era mândru de alegerea mea. Eu, pe de altă parte, nu eram prea fericit. Nu știam ce naiba îmi venise. Chiar îmi doream acea aventură, chiar doream să merg pe Pământ pentru prima oară în viață. Chiar simțeam nevoia să simt acel risc, fie el și fals, să simt adrenalina de a face ceva contrar regulilor. Eram, pe scurt, prost dispus. Așa că mi-am petrecut zilele libere mai mult închis în cameră, ignorându-l aproape complet pe Andy (care îmi tot punea întrebări despre ce să facă la întâlnire, de parcă aș fi avut vreo fărâmă de experiență) și citind un roman vechi scris înainte de colonizare, despre un om rămas singur pe Marte.

În prima zi a săptămânii următoare, după cum prea bine anticipasem, am adormit în ora de biologie. Am fost, evident, trezit de strigătele grotești ale profesoarei. După oră, mi-am târât picioarele până pe coridor și m-am sprijinit de pervaz, privind pe fereastră. Începeam orele atât de devreme că de-abia atunci își făcea apariția soarele. Priveam către răsărit, mai exact către punctul albastru ce se ridicase pe boltă puțin deasupra orizontului, punct ce știam că reprezintă Pământul. Ei fuseseră acolo și acum erau pe drumul de întoarcere. Și părinții mei fuseseră de câteva ori pe Pământ. Până și Andy fusese, ba chiar se și născuse acolo. Până și genele mele, celulele din care eram făcut își aveau originea acolo. Cu asemenea probleme îmi oboseam eu creierul încă pe jumătate adormit.

—  La ce cugeți? m-a întrebat o voce din spate.

—  Jenna. Bună! La… la mai nimic. Știi tu, e dimineață, am adormit la nenorocirea aia de oră de biologie…

—  Știu, a zis ea zâmbind. Am fost și eu la oră.

Zâmbea foarte frumos. De fapt, în cazul ei, zâmbetul era doar un alt element al unui ansamblu foarte estetic. Iar această frumusețe se îmbina cu o personalitate pe măsură. Toate acestea erau, cel mai probabil, păreri total subiective, deoarece, în acea vreme, mi se aprinseseră serios călcâiele după Jenna. Nu pot spune că mă gândeam să-mi încerc vreodată norocul cu aceasta, însă o simpatizam în modul acela mai mult sau mai puțin inocent ce apare după pubertate. Eram mulțumit cu plăcerea pe care mi-o cauza compania ei și îi prețuiam din adâncul sufletului prietenia.

—  Ai auzit de Andy și Kara?

—  Ce-i cu ei? Nu-mi spune că deja…

Kara, fata cu care obținuse Andy o întâlnire, împărțea camera cu Jenna. Poate că era o simplă coincidență. Sau poate că era felul universului de a ne transmite un mesaj. Sau de a râde de noi.

—  Au o întâlnire.

—  Ah, de asta știam. Credeam că știi tu ceva mai mult. Mă speriasem pentru un moment. Ți-a spus Kara ceva?

—  Nu am prea vorbit despre asta… adică mi-a spus că a invitat-o să iasă la o cafea. Și că a acceptat, doar că mai rămâne să stabilească timpul. Dar atât. Știi cum e ea, nu vorbește prea mult… Dacă mă întrebi pe mine, părea…

—  Cum părea? Fericită? Andy cel puțin a fost în al nouălea cer astea două zile.

—  Confuză.

—  Probabil a luat-o prin surprindere. Nici măcar eu nu mă așteptam să o placă.

—  Nu că tu ai fi cel mai bun observator.

—  Ce vrea să însemne asta?

—  Nu mai știi în clasa a noua când se ținea fata aia după tine și tu nici nu ai observat decât după ce trecuse peste?

Îmi venea să râd în hohote. Da, într-adevăr, exact așa se întâmplase. Dar nici ea nu era în stare să observe că o plac. Acest fapt mă amuza teribil, însă trebuia să-mi astâmpăr râsul. Mi-am permis doar să afișez cu jumătate de gură un zâmbet obosit.

 

La ora de fizică, ca și data trecută, profesorul nu făcea decât să explice cu mult prea multe detalii nesemnificative noțiuni pe care le citisem înainte. Mai aveam încă o lecție și jumătate până să mă ajungă din urmă. Speram doar să rezist tentației de a învăța, din nou, înainte ca acesta să predea. De această dată, observându-mi atitudinea neinteresată, profesorul mi-a dat să lucrez, ceea ce m-a cam bucurat. Așa m-am concentrat pe exercițiu și mintea mea nu a avut ocazia de a se gândi la nici nu vreau să-mi imaginez ce.

După oră, domnul profesor m-a rugat să rămân puțin în clasă. Discuția însă a fost așa de plictisitoare că nu-mi mai amintesc aproape nimic din ea. Cred că dorea să mă înscrie la un concurs sau ceva de genul. Poate că dacă nu aș fi avut starea aceea de spirit, aș fi fost încântat de idee, dar atunci am refuzat competiția, căci nu aveam chef să mă complic cu un stres inutil. Profesorul a zâmbit și a spus că înțelege. Asta îmi amintesc foarte clar, deoarece m-a făcut să mă gândesc la Michel și cum și el îmi spusese că înțelege. În niciuna dintre cele două ocazii nu oferisem explicații pentru alegerile mele. Deci ce puteau oamenii aceia să înțeleagă? Ce aveau de înțeles? Și-apoi mi-am mai amintit și de Andy. El susținea mereu că mă înțelege. Din nou, ce anume înțelegea? Nu cred să fiu vreo limbă străină sau vreun algoritm de calcul ca să fiu înțeles.

La prânz, în cantină, m-am așezat la masă cu Andy. Nu stăteam cu el doar pentru că ceilalți nu erau la școală. O făceam mereu. În felul acela îi arătam, oarecum, că la el țineam mai mult. Și chiar așa era, chiar dacă preferam să nu mă gândesc mai niciodată la prieteniile mele în termeni ierarhici.

—  Ai mai auzit ceva de la ei? m-a întrebat Andy.

—  Nu ne putem suna. Aparatura navei ar intercepta undele și ar detecta dispozitivele.

—  Și n-a observat nimeni că lipsesc?

—  Eh, toți trei mai au obiceiul de a trage chiulul.

—  Norocul lor.

Îi judeca. Știam asta. O ascundea foarte bine, dar am surprins sclipirea dezaprobatoare din ochii săi, dispărută într-o clipită.

—  Ai mai vorbit cu Kara? am încercat eu să schimb subiectul.

—  Nu.

—  Cum așa?

—  Mi-e frică. Nu știu ce să spun.

—  Oh, haide. Greul a trecut. Acum trebuie doar să…

—  Mă scuzi, Erin, dar nu cred că ești cel mai în măsură să îmi spui ce și cum. Și cum de acum ești așa de interesat? În ultimele două zile, de câte ori aduceam vorba de Kara, mă ignorai sau, în cel mai bun caz, îmi răspundeai parcă silit.

Chiar fusese așa. Și îmi părea rău. Dar nu aveam de gând să-i spun că mă simțeam așa pentru că nu plecasem pe Pământ. Și nici nu aveam de gând să îmi cer scuze, deoarece el era cel ce mă făcuse să nu plec. Așa că am continuat să mănânc.

—  Îmi pare rău, a spus Andy.

Nu înțelegeam pentru ce își cerea scuze. Știam că nu și-ar fi cerut niciodată scuze că m-a făcut să nu merg pe Pământ. Dar pentru ce își cerea atunci?

—  Am reacționat prea urât, a explicat acesta parcă citindu-mi nedumerirea din gând. Nu ești obligat să-mi asculți trăncănelile. Dar tot nu vreau să vorbesc despre asta acum.

—  E în regulă, a răspuns eu cu gura plină.

 

În seara întoarcerii lor la academie, m-am întâlnit cu Michel, Nikki și Kyle în Gura Balaurului. Eram nerăbdător să aflu cum fusese călătoria, dar eram și mai curios dacă făcuseră sau nu rost de lapte și unt.

—  Deci? am întrebat. Cum a fost? Ați reușit? V-a prins careva?

—  A fost ușor, a spus Michel umflându-se în pene. Ne-am strecurat absolut nevăzuți afară și înapoi pe navă.

—  Și Pământul? Cum e Pământul?

—  Știi și tu… cer albastru, nu prea sunt domuri… mult mai puțin roșu, mult mai mult verde.

—  Și păsări, a adăugat Nikki.

Vorbeau de parcă ar fi fost ceva firesc, însă eu nu fusesem niciodată acolo. Pentru mine nu era nimic firesc. Era o lumea complet străină și avea să-mi mai fie străină o vreme bună. Eu nu văzusem niciodată o pasăre.

—  Și… ciocolata? am întrebat.

—  Mai avem de lucru până acolo, a zis Michel. Avem toate ingredientele. Acum trebuie să facem ciocolata.

—  Nu ne trebuie o bucătărie pentru asta?

—  Ba bineînțeles.

—  Și cum facem rost de o bucătărie?

—  Mama are un restaurant în domul Y3, a spus Kyle. Nu e departe de aici.

—  Și-o să ne lase să-i folosim bucătăria pentru asta?

—  Nu. Evident că nu.

—  Păi și-atunci?

—  Nu ne-ar lăsa să o folosim. Tocmai de-aia nu am să-i spun. O să-i împrumut cheia. O să mergem într-o noapte, când restaurantul este închis, și o să facem mult dorita ciocolată.

—  Poftim? Când?

—  Mâine noapte, a răspuns Michel.

—  Și dacă suntem prinși?

—  Ce e viața fără puțin risc?

Mi-au răsunat atunci în cap, ca un ecou pisălog, vorbele lui Andy.

—  Dacă nu vrei, a spus Nikki cu o urmă de aroganță în glas, poți să nu vii nici de data asta.

—  Nu. Vin. De data asta, vin. Clar vin.

Și chiar îmi doream să merg. Îmi doream cu adevărat adrenalina aceea și nici măcar Andy nu m-ar fi putut convinge să nu merg.

 

A urmat seara cea mult așteptată. Andy dormea deja, sau cel puțin așa părea, de cam o oră și ceva. M-am îmbrăcat gros, am luat cu mine o eșarfă pe care-am legat-o de o gaică de la pantaloni și mi-am pus ghiozdanul în spate. Nu aveam în el decât placa antigravitațională. Am crăpat încet ușa. Nu se auzea și nu se vedea nimic pe coridor. Așadar, robotul supraveghetor nu era în zonă momentan.

—  Ce… Ce faci? a mormăit Andy cu fața-n pernă mai mult adormit decât treaz.

—  Ies la o plimbare.

—  Salută-i pe băieți din partea mea, a spus acesta întorcându-se cu fața la perete.

Am crăpat mai mult ușa și am trecut tiptil pragul, cu pași silențioși de felină. Am închis-o apoi, la fel de încet, și am pornit către Gura Balaurului, unde aveam să ne întâlnim.

Am ajuns al doilea, după Kyle. Acesta fusese de fapt acolo ceva mai mult timp. Folosea din când în când Gura Balaurului ca un loc în care să-și ducă noile cuceriri pentru a se giugiuli  (deoarece aburul, conform spuselor sale, le făcea să fie mai „doritoare”). Partea proastă e că nu ne prea anunța și pe noi, așa că se întâmpla destul de des să dăm peste ei din greșeală.  De această dată, știa că urma să ne întâlnim aici, așa că fata plecase deja. Hainele sale șifonate și părul ciufulit, ca să nu mai spun de rujul ce îi rămăsese pe buze și maxilar, erau o urmă clară a ceea ce se întâmplase. Am ales însă să mă prefac că nu am observat nimic. Ceilalți au ajuns și ei la puțin timp după mine.

—  Sunteți gata? a întrebat Michel.

Am dat toți trei din cap. Ne-am scos plăcile antigravitaționale din bagaj, ne-am suit pe ele, ne-am fixat bine picioarele în curelele de siguranță și le-am activat. Pluteam la câțiva centimetri deasupra academiei. Nikki a pornit primul, iar noi l-am urmat. Am plutit încet dincolo de marginea acoperișului, apoi am început să scădem treptat altitudinea în timp ce ne apropiam de gard. Trecuți de acesta, la o distanță mică de sol, am început să accelerăm. Prindeam din ce în ce mai multă viteză pe străzile pustii ale domului.

La un moment dat am avut impresia că mergeam în cercuri, ceea ce este destul de probabil, deoarece Nikki avea obiceiul să încurce direcțiile, chiar și atunci când știa unde merge. Dacă acesta era cazul, chiar nu m-aș fi plâns, căci nu mă deranjau câteva minute în plus petrecute gonind de nebun pe placa antigravitațională, cu aerul bătându-mi în față, zburlindu-mi părul și uscându-mi ochii. Adoram sentimentul acela. Dar partea ce-mi plăcea cel mai mult, lucrul pe care îl îndrăgeam cel mai mult în acele momente, era primejdia. Pericolul. Posibilitatea de mă dezechilibra în orice clipă și de a mă prăbuși dureros.

Ajunși la marginea domului, am fost nevoiți să încetinim. Pluteam încet pe marginea tubului de legătură, lăsând destul loc navetelor de transport ce circulau prin mijlocul tubului. Am gonit apoi pe străzile unui alt dom, apoi am trecut încet și prudent printr-un alt tub de legătură, apoi am ajuns în domul Y3.

Restaurantul nu era prea mare. Din câte ne-a spus acesta,de-abia se deschisese și nu era decât o mică întreprindere, cu toate că mama sa avea mari planuri de dezvoltare. Spre norocul nostru, planurile acestea necesitau economisirea unui anumit buget, așa că nu-și permitea plata unei agenții de pază. Se baza pe sistemul de securitate ce-ar fi anunțat autoritățile în cazul oricărei intrări prin efracție. Noi, având cheia de la ușa din spate, nu intram prin efracție.

Cu toate că ceea ce făceam nu era tocmai ilegal (cel puțin nu cred), ne-am acoperit fiecare fața cu ce a putut. Eu am folosit eșarfa pe care mi-o legasem de pantaloni, Michel și Kyle și-a pus pe cap glugile voluminoase, iar Nikki și-a ridicat peste gură gulerul lung al bluzei. Nu știam nici noi de ce ne mascam, dacă am fi fost văzuți de camere, mama lui Nikki nu ar fi depus plângere împotriva noastră, cel mult doar i-ar fi ținut lui o morală interminabilă. Dar tot ne-am mascat, probabil de dragul de a ne simți nelegiuiți. Pentru a ne crede bandiți.

Am intrat în restaurant. Am închis ușa în urma noastră și am bâjbâit pe întuneric până în bucătărie, deoarece nu voiam să observe cineva lumina. În bucătărie, unde nu existau ferestre, ne-am permis să aprindem becurile. Michel a făcut loc pe o masă și a așezat pulberea de cacao, o sticlă imensă de lapte și patru pachete de unt.

—  Nu e cam mult pentru atât de puțină cacao?

Michel rânjea cu bărbia în piept.

—  La asta m-am gândit și eu, a spus acesta. Tocmai de aceea, mi-am permis să mai împrumut puțin din pulberea adusă de tata…

Și zicând acestea, a scos din bagaj un borcan plin cu pulbere de cacao. Rămăseserăm toți fără cuvinte.

—  Ei? Ce mai așteptați? a spus acesta accesând imaginea rețetei. Să trecem la treabă!

Ne-am apucat mai întâi să calculăm dozajele. Ne-am permis să împrumutăm din zahărul mamei lui Nikki, căci uitasem să furăm zahăr de la cantină. Apoi, am început prepararea propriu-zisă. Eram cu toții foarte atenți, pentru că niciunul dintre noi (poate cu excepția lui Nikki) nu avea prea multă experiență gastronomică. Trebuia să iasă perfect. Ciocolata noastră trebuia să fie perfectă.

Cât timp eu și Nikki supravegheam apa, untul și zahărul pe care le pusesem la fiert într-o cratiță, Kyle și Michel amestecau laptele și pudra de cacao. După șapte minute de fiert, apa, untul și zahărul se contopiseră, după cum prezicea și rețeta, într-un sirop cleios. Nikki a luat un strop între degetul său mare și cel arătător, a despărțit degetele și siropul s-a întins între ele ca o coardă lipicioasă. Asta însemna, conform rețetei, că era gata. Am adăugat acum laptele cu cacao. Michel a luat o lingură mare și a început să miște amestecul. Era atât de dens că a fost nevoit să folosească două mâini. După ce conținutul cratiței a devenit omogen, l-am lăsat să se răcească câteva minute. Când a ajuns suficient de rece pentru a-l putea atinge în voie, l-am trântit pe un blat de bucătărie și am început să-l frământăm. Trebuie să recunosc că frământarea s-a dovedit destul de amuzantă pentru niște păgâni ai gastronomiei ca noi, așa că nu a durat mult până să începem să ne jucăm efectiv cu ciocolata încă neîntărită.

Din fericire, niciunul dintre noi nu a avut ideea stupidă de a ne bate cu ea, sau, dacă a avut, a ținut-o pentru sine. În final, am întins-o într-o tavă pe care-am găsit-o într-unul dintre dulapuri și am băgat-o într-o cameră frigorifică.

—  Am făcut-o și p-asta! a spus Kyle scuturându-și palmele ca după o treabă bine făcută.

Michel și-a pus victorios mâinile în șold.

—  Bravo, băieți! Ar trebui să ne facem bucătari, vă zic! A fost mai distractiv decât m-aș fi așteptat.

—  În cât timp ar trebui să fie gata s-o scoatem de la rece? am întrebat.

—  Cel puțin douăzeci de minute, mi-a răspuns Nikki. De ce, Erin? Te temi c-o să fim prinși și-o să dai de bucluc?

Tonul pe care-mi vorbea avea ceva neplăcut în el. Era limpede că mă acuza de ceva, sau că-l deranjasem cu ceva. Probabil că în ochii lui eram un laș pentru că alesesem să nu merg pe Pământ. Nu înțelegeam însă care ar fi fost problema lui. Doar eu ieșisem în pierdere în urma acelei alegeri.

—  De fapt, am spus eu iritat de atitudinea lui Nikki, da. Chiar da. Îmi fac griji. Îmi fac griji pentru că sunt conștient de riscul asumat. Și chiar aș prefera să ies din povestea asta doar câștigat. Să gust ciocolata și să nu am de suferit în niciun fel. Nu asta vreți și voi?

Toți trei au tăcut. Evitau orice formă de contact vizual. Pare-se că îi speriasem puțin. Într-adevăr, exagerasem. Mă aprinsesem prea repede de la o răutate aproape inocentă între colegi. Am închis ochii și am respirat lung.

—  Scuze, am spus eu. M-am… Sunt… Cred că sunt puțin cam obosit.

—  Nu-i nimic, a zis Michel bătându-mă prietenește pe umăr. Cred că toți suntem puțin obosiți. Dar o să ne treacă imediat ce gustăm ciocolata.

—  Chiar așa! a intervenit Kyle. Am auzit că pe lângă energia dată de zahăr, mai era ceva din cacao ce ajuta oamenii să treacă peste starea de somn. Cafeină?

—  Cafeina era în cafea, Kyle, l-a corectat Michel. Este o confuzie adesea întâlnită pe vremea când arborii de cacao și cei de cafea încă existau. Acestea erau, însă, două specii de arbore diferite. Ce-i drept, erau înrudite. Așadar, există cafeină și în ciocolată, dar o cantitate nesemnificativă, mult mai mică decât în cafea.

—  Michel! Dar ce documentat ești! a spus Nikki lovindu-l ușor cu pumnul în braț. Ți-ai făcut bine temele!

—  Ce pot să spun? a zis acesta zâmbind și vârându-și mâinile în buzunar. Cineva trebuia să se informeze… Plus că mi s-a părut destul de interesant.

—  Dac-ai depune atâta efort și la școală, ai întrece-o până și pe Kara, am spus eu ca să-l complimentez.

Colegii mei și-au ațintit atunci privirile asupra mea ca niște șacali ce și-au mirosit prada. Kara era o elevă de excepție, dar nu era cu niciunul dintre noi în clasă. Și nici nu era o fată prea populară în academie. Eu și Andy o cunoșteam doar pentru că era colega de cameră a Jennei. Am realizat atunci că pentru cei trei băieți cu care tocmai preparasem ciocolată, numele ei era cu totul nou.

—  Cine e Kara? a întrebat Kyle mișcându-și sprâncenele cu subînțeles.

—  Hopa! a sărit Nikki. Te pomenești că ne-om fi amorezat! De-aia n-ai mers cu noi după ingrediente? Aveai o întâlnire cu Kara?

Nu știam dacă să mă rușinez sau să mă pufnească râsul. Nu eu eram cel amorezat de Kara, ci Andy. Evident, n-aveam de gând să-l aduc pe Andy în discuție. N-aveam de gând nici să le spun de ce nu mersesem cu ei pe Pământ (pentru că nici eu nu prea înțelegeam de ce). Dar… eu și Kara? Simpla idee a unei asemenea situații mă amuza teribil. N-aveam de gând să le spun nici de simpatia mea ceva mai accentuată pentru Jenna. Așadar, nu aveam nimic satisfăcător să ofer acelor șacali flămânzi de picanterii.

—  Poftim? am întrebat zâmbind. Nu, Doamne ferește! Eu și Kara? Ha! E de treabă și destul de drăguță, dar credeți-mă… nu e cazul…

—  Tot nu ne-ai spus cine e, mi-a tăiat Nikki vorba.

—  E colega de cameră a Jennei.

—  Ah, fata aia tăcută, a realizat Michel. Da, e drăguțică, dar nu te văd umblând cu ea.

Curând s-au împlinit și cele douăzeci de minute în care ciocolata trebuia să stea în camera frigorifică. Am scos tava afară. Rezultatul eforturilor noastre culinare era acum complet solid, gata să fie fragmentat. Am tăiat-o în cubulețe și am umplut patru pungi cu ele. Ne-am băgat fiecare câte o pungă în ghiozdan. Am lăsat afară patru cubulețe. Momentul adevărului sosise: trebuia să gustăm.

—  Sunteți gata, băieți? ne-a întrebat Michel luându-și cubulețul în mână, ducându-l către gură.

Am dat cu toții din cap urmându-i exemplul. Ne era teamă. Cel puțin știu sigur că eu unul mă temeam. Și cred că și ei îmi împărtășeau sentimentul. Dacă nu ne plăcea gustul? Sau dacă unul dintre noi era alergic fără să știe? Dacă greșisem rețeta și făcusem ceva nociv? Sau dacă ceea ce ne adusese Michel nu era cacao? Era riscant. Dar ce este viața fără puțin risc?

—  La trei. Unu…. Doi… Și!

Am aruncat cubulețul de ciocolată în gură și l-am strâns între măsele. Am simțit cum mi se inunda parcă gura cu salivă și limba îmi era invadată de un gust… un gust imposibil de expus în cuvinte. Un gust unic ce  nu poate fi decât simțit, nicidecum descris. Și în timp ce gura mi se umplea de acest gust minunat, pieptul mi se umplea de o presiune plăcută pe care o mai simțeam doar când eram singur cu Jenna. Eram fericit.

 

Zilele ce au urmat dădeam pe-afară de fericire. Cu toate acestea, seara, trebuia să-mi astâmpăr euforia. Andy se afla într-o stare nu tocmai plăcută, iar eu trebuia să fiu alături de el. Kara se răzgândise cu privire la întâlnirea lor. El pretindea că se simțea bine, însă se vedea clar că nu era în apele lui.

—  Ți-am mai zis, Erin, sunt bine! Sunt poate doar puțin… dezamăgit. Dar oricum nu-mi făcusem cine știe ce așteptări.

Îl cunoșteam pre bine ca să-l cred. Primul lucru pe care Andy îl făcea în orice privință era să își facă așteptări. De cele mai multe ori erau puțin… prea optimiste.

—  Nu te mai uita așa la mine, Erin! Sunt bine. Ce naiba nu înțelegi?

—  Ești bine. Am înțeles. Vreau doar să știi că-mi pare rău.

—  Apreciez. Dar poate că e mai bine așa.

—  Poate că este.

Andy s-a aruncat în patul său. A scos de sub pernă o carte și și-a vârât privirile în paginile sale. Era o carte veche cu foile coapte de vreme, iar titlul de pe copertă se ștersese în timp.

—  Ce citești? l-am întrebat.

—  Cântec de gheață și foc, mi-a răspuns.

—  Deja? O să-l facem la literatură clasică semestrul viitor.

—  Tu vezi câtamai cărțulia e? Îmi rezerv destul timp cât s-o termin.

Am dat aprobator din cap și mi-am văzut de treburile mele. Aveam de terminat tema la matematică. Scrisesem deja zece pagini blestemate și mai aveam încă un sfert din exerciții. Nu pot spune că erau foarte grele, dar era extenuant. Nu era o temă pe care să o fac într-o zi, dar, cu toate cele petrecute recent, uitasem de ea. Probabil că aș fi uitat oricum. Mi-am adus atunci aminte de ce spunea Michel despre ciocolată și energie. Poate de asta aveam nevoie. Încă nu mă atinsesem de cubulețele mele de ciocolată. În sfârșit se ivise ocazia.

M-am repezit și am scos de sub pat cutia de pantofi în care pusesem punga cu cubulețe. Am scos din pungă un cubuleț și l-am privit. Doar admirându-i culoarea brună puteam simți cum mi se umplea gura de salivă. În timp ce savuram momentul, mi-a venit o idee. Cubulețele acelea aveau o capacitate bizară de a genera fericire. Și știam o persoană de avea mare nevoie de fericire în acel moment.

—  Vrei și tu? l-am întrebat eu pe Andy.

Acesta și-a scos nasul din carte și s-a uitat lung la mine.

—  Ce-ai spus?

—  Te-am întrebat dacă vrei și tu.

—  Erin… Credeam că mă cunoști mai bine de atât.

—  Am întrebat doar. Să știi că te-ar face mai fericit.

—  Sunt în stare să fiu fericit și fără ajutor, stai tu liniștit.

—  Îmi cer scuze…

—  Dacă tu cedezi unei tentații, Erin, este de înțeles. Dar să îi tentezi și pe alții este de-a dreptul greșit, mi-a spus el pe un ton straniu, rece și monoton.

—  Am spus că îmi pare rău…

Îmi pierise tot cheful. Am pus cubulețul de ciocolată la loc de unde l-am luat și am decis să-mi las tema neterminată. M-am schimbat apoi în pijamale și m-am băgat în pat ca să mă culc.

 

Am mâncat primul cubuleț a doua zi, iar următorul la trei zile după aceea. Cu fiecare nouă degustare a ciocolatei, doream mai multă și mai repede, așa că-mi era destul de greu să mă abțin. Până la finalul acelei săptămâni mai aveam doar un cubuleț. Nikki, Kyle și Michel le terminaseră deja de vreo două zile. Așa se face că sâmbătă dimineața, în curtea interioară a academiei, a avut loc un eveniment destul de neașteptat.

—  Hai că știu că mai ai! a strigat Nikki la Kyle. Nu face pe prostul! Hai să împărțim!

—  Ești prost, frate! Dacă-ți spun că n-am, n-am! Dă-te naibii de-aici! s-a răstit acesta împingându-l cu putere.

Nikki s-a repezit atunci și și-a încleștat pumnii în jurul gulerului de la cămașa lui Kyle, trăgându-l aproape. Poate ar fi fost mai intimidant daca Nikki era cu cinci centimetri mai înalt decât Kyle și nu vice-versa.

—  Nu te juca cu mine, Kyle!

—  Dă-mi, bă, drumul până nu iese urât! N-auzi că n-am? Și dacă aveam tot nu-ți dădeam! Am avut toți număr egal. Ce, crezi că eu nu mai vreau? Oh, mai vreau! Și încă cât mai vreau…

Nikki i-a dat drumul. Și-a luat avânt și a lansat un pumn către falca lui Kyle, însă acesta a fost oprit din zbor de apucătura fermă a mâinii lui Michel apărute de nicăieri.

—  Ce naiba te-a apucat?! l-a întrebat, lovindu-l cu vârful palmei peste frunte. Te-ai tâmpit de tot?

—  Vrei să-mi spui că tu nu mai vrei? Ai?

—  Ba bineînțeles că mai vreau! Dar nu mai am. Și dacă el spune că nu mai are, înseamnă că nu mai are!

Nikki nu a mai spus nimic. Și-a eliberat mâna din apucătura lui Michel, s-a întors și a plecat nervos. Eu priveam toate acestea de la geamul unui coridor. Probabil că ar fi trebuit să intervin. Erau prietenii mei totuși. Dar mi-era teamă că m-ar fi întrebat și pe mine dacă mai am. Și mai aveam, dar chiar nu doream să împart. În mod normal aș fi făcut-o… dar aceea era practic ultima ciocolată de pe Marte. Dacă nu chiar din lume.

—  Ce animale! am auzit vocea Jennei.

Privise toată scena de la geamul de lângă mine.

—  Nu cred că Michel și Kyle au vreo vină…

—  Poate. Deși ceva trebuie să-l fi provocat. Mă rog, tu îi știi mai bine.

—  Hei, Jenna… Mă întrebam… A spus cumva Kara ceva legat de Andy?

—  Ah… Nu chiar… Nu prea vorbim despre asta. Este bine?

—  Andy e mereu bine.

Jenna nu părea foarte afectată. Până la urmă nici nu avea de ce să fie. Nu înțelegeam nici de ce îmi băteam eu atâta capul. Uneori aveam impresia că îmi păsa mai mult decât îi păsa lui Andy. Știam, evident, că nu era adevărat. Oricum, părea să fie mai bine acum. Cred că Andy ar fi fost singurul cu care aș fi împărțit ultimul cubuleț de ciocolată. Sau poate și cu Jenna?

—  Săracul, a spus ea oftând mai mult din politețe. Eh, asta-i viața, nu?

—  Da. Ai dreptate.

—  Normal că am. Mă scuzi acum, dar i-am promis Karei că mergem să bem un suc în domul Y4 astăzi.

—  Distracție plăcută! i-am urat eu zâmbind.

 

Și cum de ce ți-e frică nu scapi, în seara aceea m-am trezit cu niște pocnituri puternice în ușa camerei.

—  Deschide și tu, m-a rugat Andy, care nu avea chef să se ridice din pat și să se deplaseze până la ușă.

Am deschis ușa și Nikki a trecut furtunos pragul. S-a oprit cu fața la câțiva centimetri de a mea, înfigându-și mâinile în umerii mei.

—  Mai ai? Spune-mi, te rog, că mai ai! Știu că mai ai! Te rog, spune-mi că mai ai!

Ochii săi arătau groaznic. Cearcănele-i adânci erau aproape negre ca niște vânătăi, capilarele din jurul irisului îi erau inflamate și pleoapele-i erau înroșite. Arăta înfiorător. Ceva nu era în regulă cu Nikki. Nu era deloc în regulă.

—  N-n-nikki… Ce… despre ce…

—  Ciocolata, Erin! Ciocolata! Am rămas fără și mai vreau!

—  Nu mai are nici el! s-a băgat Andy în seamă, coborând din pat.

—  Tu ce te bagi, mă? Te-am întrebat pe tine ceva?

—  Nu. Dar în mod clar Erin nu mai are cuvinte, îngrozit fiind poate de frumusețea chipului tău, așa că am considerat că datoria mea de prieten îmi cere să vorbesc pentru el.

—  Și de unde știi tu că nu mai are? Ai?

—  Nu știu dacă ai observat… dar cam locuim în aceeași cameră.

—  Andy, am spus, nu trebuie să…

—  Stai liniștit, Erin. Mă ocup eu de asta. Tu doar liniștește-te.

—  Dacă spui că n-are, dovedește!

—  Cum vrei să-ți arăt ceva ce nu există? Sau poate vrei să-i facem o ecografie să vedem dacă are ciocolată în burtă. Chiar și-așa, sunt destul de sigur că majoritatea cuburilor au fost deja digerate de ceva timp.

Nikki s-a repezit cu pumnul încleștat către fața lui Andy, însă acesta s-a ferit grațios și l-a lăsat să se prăbușească în patul meu.

—  Prea bine, a spus Andy. O să-ți arăt unde le ținea, e bine așa? Să vezi că nu mai e niciunul.

S-a pus în genunchi și a scos cutia de pantofi de sub pat. Nu aveam cuvinte. Ce era în mintea lui? Dacă o deschidea, Nikki avea să vadă ultimul cub de ciocolată. Nu mică mi-a fost mirarea când a deschis-o. Punga era încă acolo, însă goală. Ciocolata dispăruse. O mâncasem și nu-mi mai aduceam aminte? Eram confuz.

—  Și de unde știu eu că aici o ținea? Ai? Dacă-mi arăți doar așa, o cutie goală?

—  Ce-i drept, asta ar fi fost o manevră foarte deșteaptă în cazul în care aș fi dorit să ascund ciocolata. Dar nu este cazul. Suntem colegi de o vreme, Nikki. Nu om fi noi cei mai apropiați și de-abia dacă schimbăm două vorbe, dar cred că poți să-ți dai seama ce fel de om sunt. Chiar crezi că dacă Erin ar ascunde ciocolată în camera noastră nu ți-aș da-o cu dragă inimă doar ca să dispară mai repede?

Nikki a rămas și el fără cuvinte. S-a încruntat de parcă simțea cum îi reveneau mințile în cap. S-a lăsat liniștea câteva momente, o liniște plină de tensiune. Aceasta a fost încheiată de apariția lui Michel în pragul ușii.

—  Nikki! a exclamat el dezamăgit. Eram sigur! Neghiobule, tu chiar nu știi să renunți, nu? Scuzați-l, vă rog…

—  Nu-i nicio problemă, a spus Andy. Tocmai ce ajunsesem la un consens.

—  Nikki, hai în camera noastră! i-a spus Michel ridicându-l de pe pat. Uită-te la tine în ce hal arăți! Erin, sper că nu te-a zdruncinat prea tare nătărăul ăsta.

—  Sunt în regulă, i-am răspuns.

După ce cei doi ne-au părăsit camera, Andy a închis ușa spunând fără să-și întoarcă fața spre mine:

—  Fantastici prieteni mai ai și tu…

—  Și tu ești prietenul meu.

—  Ei da, sunt. Poate că sunt excepția ce întărește regula.

—  Andy?

—  Da, Erin, a spus acesta întorcându-se în sfârșit și privindu-mă în ochi.

—  Ce s-a întâmplat cu… Unde este ultima bucată ciocolată?

Andy a zâmbit. Era un zâmbet puțin rușinat, acompaniat de o privire destul de tristă.

—  Vezi tu, Erin… tentația este în noi toți. Unii îi fac față toată viața, unii aleg să o primească cu brațele deschise… Alții cedează pur și simplu mai greu.

 

Rareș-Andrei Dinu

Rareș-Andrei Dinu

Mă numesc Rareș-Andrei Dinu și sunt din București. Am terminat Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” și sunt un iubitor înrăit al poveștilor. Sunt de părere că poveștile reprezintă o parte indispensabilă a identității speciei umane. Din când în când mai scriu despre filme, cărți, evenimente și altele de genul pe blogul personal, https://raresd98.wixsite.com/raresarepareri (în curând cu domeniu propriu) și colecționez bandă desenată vintage.

More Posts - Website