Ieşind din Templul Albastru, Kansokan îşi desfăcu aripile de sticlă şi se avântă către înaltul cerului. Trase în piept aerul tare al înălţimilor şi privi plin de curiozitate către Oraşul Plăsmuirilor pe care fluizii din Nord îl comprimaseră ascunzându-l într-un nor de dimineaţă.

— Trebuie să plăteşti, şuieră dinozaurianul Terminor alunecând între două bifurcaţii fluide, scuturându-se de spumă, vălurind timpurile. Trebuie să plăteşti ca să poţi intra acolo, iubitule Kankosan!

— Saiko! răcni Kankosan rânjind. N-am chef să intru acolo! N-am chef, mă mulţumesc să navighez prin forumuri.

— Nimic nu se compară cu Oraşul Plăsmuirilor! E cel mai tare drog, e adevăratul Compresor! E poarta către vitezele virtuale! Bandolibina, curveta aia din Insulele Drogaţilor, mi-a spus că a încercat nişte senzaţii bestiale! E mult mai ca lumea decât pe forumuri! Câţi poţi anihila pe forumuri? Zece, o sută, o mie? Odată intrat în Oraşul Plăsmuirilor poţi dezactiva cel puţin un milion de navigatori într-o fracţiune de secundă! Senzaţia e bestială, te desfunzi, te transformi într-o supernovă, te cuantifici, pluteşti asemenea unei mari meduze virtuale prin aproape întreg universul plin de universuri. Şmecheria e că poţi fi tu însuţi în cele din urmă principiul compresor! Îmţelegi, tipule?

Kankosan scoase limba-i argintie şi, coborînd lin între ape, îşi setă instrucţiunile care-i plăceau cel mai mult din toate cele zece mii cu care fusese înzestrat la naştere. Se transformă într-o bicicletă.

Vreme de vreun ceas nu trecu nimeni pe lângă el dar în cele din urmă, venind dinspre port, se vizualiză o făptură apetisantă. Kankosan îi scană rapid matricea informaţională. îi citi istoriile alternative şi, pentru o clipă, se gândi să o ucidă folosind un foc de artificii pe care îl furase în timpul carnavalului de la Rio.

Agamela Maga Ama apucă ghidonul plină de hotărâre. Cântări bicicleta dintr-o privire şi, şuierând mulţumită, se aruncă în şaua argintie.

Konkason vibră de plăcere. Renunţă la gândul ucigaş. Se lăsă comprimat de pitulicea pufoasă şi zemoasă care răspândea un parfum îmbătător şi care în mod sigur nu cunoscuse vreodată voluptatea pătrunderii unui virus informaţional din clasa falusoidelor purpurii pe care le produceau departe de lumina zile fluizii din Nord.

Agamela Maga Ama începu să pedaleze de nebună lăsându-şi pitulicea nebună să guste din fluidele lui Konkason. Ţipă de plăcere azvârlindu-şi cele o mie de silicoane în înaltul norilor pufoşi ca nişte pernuţe.

Cerul căzu oblic începând să se scurgă îm Oraşul Plăsmuirilor cu o viteză ameţitoare. Sunetele lumii, strivite, se preschimbară în nişte sclipiri de oţel înfundându-se în pliurile comprimate din ce în ce mai dureros de câmpurile magnetice. Dar Konkason nu luă seama la ce se întâmpla în jurul lui. Se bucura fără teamă de pitulicea aia nebună pe care Agamela Maga Ama părea s-o strivească pe şaua argintie a bicicletei fără să-i pese nici ei de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei.

Dinozaurianul Terminor, îmbătându-se straşnic în buza toamnei, într-o bodegă din setările aurii ale mândrei cetăţi Walhadala, cetatea unde cruciaţii se străduiseră să-l găsească pe Mântuitor în urmă cu două mii de ani, îi povesti unei principese din Bălţile Sângerii că bietul Konkason fusese supus unei comprimări atât de puternice încât matricea lui informaţiobnală a colapsat transformându-se în cele din urmă într-un frumos foc de artificii care a luminat intrarea Agamelei în Oraşul Plăsmuirilor.

Unii briganzi din inima sudicelor au pus laba pe dinozaurian şi, la ceas de noapte electrică, l-au jupuit de viu. Nimeni nu ştie dacă povestea asta cu principiul compresor ar fi adevărată.

Uneori vorbim despre astfel de lucruri dar supraveghetorii alveolelor ne mână cu bicele înapoi în propriile noastre lumi mici în care nimeni n-a auzit de universul plin de universuri şi nici de fluide şi nici de pitulici zemoase.

Poate că sunt numai plăsmuirile cu care, noi, sclavii marilor ecrane virtuale din Reţea, ne mângâiem între un spam sau altul.

Ovidiu Bufnilă este un eseist şi prozator român de science-fiction. S-a născut pe 15 august 1957 la Târgu Ocna, judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1991.

Debut SF in 1980, in Luceafarul, cu povestirea Masini in miscare. Este membru fondator al cenaclurilor Orientari, Galati, 1980; Univers, Bistrita, 1981; Fahrenheit 451, Bacau, 1982.

Publicatii editate: Univers, 1981; Fahrenheit 451, 1982 (pagina SF); Ultima Ora, 1995 (numar special SF); Sinteze, 1994 (pagina SF); Impartial, 1999 etc.

In 1994, TVR a produs primul film SF, Bariera, dupa proza cu acelasi nume de Ovidiu Bufnila, regizor Liviu Pojoni.

Mai multe despre autor aici.

Ovidiu Bufnila

Ovidiu Bufnila

Ovidiu Bufnilă este un scriitor de ficţiuni magice pe care adeseori le pune în practică fiind Iniţiat în Magia Imaginii din vremuri imemoriabile, chiar inainte anul straniu 1957 cand a luat cumva o formă umană. Publica de mai bine de un sfert de secol in mai toate publicatiile de hartie din Romania de la reviste literare ochioase gen Luceafărul sau România Literara la fanzine SF sau reviste de SF gen Nautilius, ed.Nemira sau Anticipaţia şi Jurnalul SF. A scris o mulţime de ficţiuni de toate felurile de la povestiri suprarealiste la ficţiuni SF construind o lume magice în care sensurile şi personajele sunt interschimbabile într-o manieră ameţitoare. Este publicat digital din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie în Brazilia şi Australia, din Olanda şi Danemarca în Italia şi Argentina. De-a lungul a peste un sfert de secol de căutări magice în corporalitatea ficţională a universului plin de universuri, Ovidiu Bufnilă a fost onorat cu o mulţime de premii pentru eseistică magică şi pentru ficţiuni absurde dar pline de omenesc. A fost premiat de reviste din USA, a fost premiat pentru forţa lui decodificatoare la Concursul Internaţional de Decriptare, Marea Britanie, 2003 şi pentru eseistică asupra conflictului modern de cititori-navigatori din USA. Publică şi pe hârtie în USA şi India dar se orientează plin de curaj către lumea mirifică a revistelor virtuale. Romanele sale: JAZZONIA şi CRUCIADA LUI MOREAGARIN s-au bucurat de premii şi aprecieri unanime. Întreaga lui opera ficţională are Mari Chei de Cod de la VĂLURIRE la CÂMPURI MAGNETICE, acesta fiind şi titlul unui roman straniu publicat la editura Liternet: www.liternet.ro. Ovidiu Bufnilă a fost adoptat rapid de revistele din lumea largă, editorii de la Kvala considerându-l un soi de Joyce în timp ce editorii de la DoubleDarePress cred că Bufnilă ar fi un Hraval român. Dincolo de aceste opinii care pot fi reale sau nu, stă o operă ficţională neostoită de lâncezeală, insurgentă, stranie şi plină de dragoste.

More Posts