GSF64 banner1-650         

          Nhoa se desprinsese în dimineaţa aceea, pentru prima oară de când intrase în atmosfera terestră, de norul-mamă şi pentru o vreme pluti în derivă pe deasupra câmpului, până ce curenţii de aer de joasă înălţime o atraseră către primul rând de case. Până atunci, componenţa de apă şi gaze din care era alcătuită fusese protejată de aerul rece şi umiditatea ridicată de la altitudinea la care se situase, precaut, norul-mamă. Acest lucru însă nu-i permisese Nhoei decât o privire de ansamblu asupra planetei pline de viaţă pe care poposise.

          Ajunsă în dreptul unei case îşi făcu întâi de lucru cu barele de fier ale gardului. Îşi luă avânt şi trecu cu toată viteza printre ele, distrându-se apoi să constate că luase forma acestora. O linie dreaptă, orizontală de vapori albicioşi, apoi pauză, aer pur, nesaturat de apă, altă linie, alt spaţiu şi tot aşa, imagine perfectă, în oglindă, a gardului negru al casei. Pentru o vreme, medită asupra noii sale forme, admirându-se singură la ideea simetriei şi repetitivităţii născute din trecerea printre bare. Universul îi păru din această perspectivă mult mai logic şi mai ordonat decât îl ştia, aproape predictibil. În schimb, nicio emoţie, nicio senzaţie, niciun sentiment nu-i tulbură centrii nervoşi, Nhoa rămânând rece la contactul cu gardul.

          Apoi, sătulă de atâta geometrie, îşi amestecă liniile pufoase într-un nor imperfect şi consistent şi se repezi către cuşca câinelui. Acesta amuşină vaporii de apă şi gaze care formau corpul alburiu al Nhoei şi întoarse capul, neinteresat. Nu-i mirosea a nimic. Nhoa insistă, intrând pe teritoriul lui Rex, pătruzându-i în blana flocoasă, în ochii vii şi inteligenţi, în botul căscat după mai mult aer. Deranjat, câinele zvâcni afară din cuşcă şi risipi negura perfidă care-i ameninţa locuinţa. Lătrăturile lui se amortizau în perdeaua de apă şi gaze şi sfârşi prin a-şi vârâ coada între picioare, îndepărtându-se prudent. „Păcat, gândi Nhoa, am fi putut fi prieteni!” şi plecă mâhnită în căutarea altei aventuri. În alcătuirea ei rămase însă persistent mirosul animalului, puternic şi fetid, căldura corpului acestuia care-i provocă mici atacuri de panică la ideea evaporării iminente şi mirarea faţă de o formă de viaţă care reacţionase neaşteptat la întâlnirea cu ea. În ciuda acestor lucruri, se simţea mai legată de animal decât de obiect, ghicind în structura sa mai multe asemănări cu câinele decât cu gardul, chiar dacă acestea păreau a fi de natură organică şi fiziologică, nu şi raţională.

          Ieşind afară, pe stradă, observă băltoacele de apă risipite pe carosabil, Nhoa întrebându-se dacă moleculele care formau lichidul murdar şi maroniu nu erau cumva prea înghesuite. La acest gând al ei, o bolboroseală agitată se auzi pe toată strada. Nhoei îi păru extrem de rău de ele, aşa condamnate la existenţa aceea comună, se consideră norocoasă că există ca atare şi se rugă ca temperatura şi umiditatea, protectorii ei naturali, să aibă grijă de ea în continuare. Văzând că proprietarul casei se urcă în maşină, pornind motorul în aerul răcoros al dimineţii, se hotărâ dintr-o dată să profite de situaţie, aşa că se puse imperturbabil pe parbrizul rece al maşinii. Observă că omul se agită în van să o risipească, mai întâi aruncând un jet de apă pe parbriz, apoi acţionând ştergătoarele care nu făceau altceva decât să arunce de colo colo crâmpeiele obraznice şi insistente, apoi aprinzând proiectoarele puternice ale maşinii, de care Nhoa se feri instinctiv.

          Descurajat, acesta conduse încet, orbecăind prin aerul dens din faţa sa, până ajunse la destinaţie: o cafenea. Dându-se jos din maşină, bărbatul se aşeză la o masă aflată la marginea terasei, împrejmuită cu jardiniere lungi pline cu muşcate curgătoare în toate nuanţele de roşu. Nhoa îl urmă la mică distanţă, curioasă ca un copil mic. La masă apăru o tânără frumoasă şi furioasă, care începu pe dată să gesticuleze şi să-şi agite părul blond, lung şi încreţit. Nhoa se puse în spatele fetei, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.

          „Nesimţitule!”, spuse tânăra femeie. „Cine, eu?”, zise bărbatul mirat. Apoi, dintr-o dată, femeia se ridică în picioare şi-i strigă bărbatului în faţă: „Da, tu. Gata. Plec. M-am săturat de tine şi de insensibilitatea ta. Auzi? Te părăsesc! Chiar acum. Nu te mai uita la mine cu ochii ăştia de câine că nu rezolvi nimic.” Şi tânăra plecă, cu mişcări nervoase şi repezite. Bărbatul, perplex, rămase cu ochii pironiţi în gol. Fără nici un moment de ezitare, Nhoa ocupă locul liber lăsat de corpul femeii în aerul ce începea treptat să se încălzească, întrezărind în această ocazie oportunitatea ce îi fusese refuzată la contactul cu câinele. Nervozitatea luă locul curiozităţii şi pe măsură ce studia chipul chinuit al bărbatului, deveni din ce în ce mai agitată. Moleculele sale vibrau şi mişcarea lor deforma aerul pe care-l ocupau până ce acesta deveni aproape opac. O stare incredibilă de nelinişte şi măreţie o cuprinse în timp ce lua forma umană. Patru miliarde de ani de evoluţie terestră o copleşiră dintr-o dată, memoria ei refăcând în câteva clipe lungul drum de la prima moleculă de ADN până la genomul uman. Senzaţii, emoţii, gânduri neexperimentate până atunci apăreau şi dispăreau ca nişte flashuri în aerul inconsistent. Simţea că momentul respectiv este climaxul existenţei sale şi, privind chipul trist şi îngândurat al omului, înţelese ce are de făcut.

          Redevenind calmă, silueta ei se întinse încet către bărbatul care o privea uimit de pe scaunul lui şi îi mângâie tandru mâna. Răcoarea vaporilor de apă şi blândeţea amestecului de gaze din care era formată Nhoa îl mai liniştiră pe bărbat. Dar ea, la contactul cu corpul cald al omului, ştiu că totul avea să se termine în curând. Intensitatea momentului îi anulă însă orice urmă de instinct de supravieţuire. În timp ce bărbatul se liniştea treptat, Nhoa se estompă din ce în ce mai mult, până ce dispăru cu totul, apă şi gaze deopotrivă, în forfota ce începea să se facă simţită pe terasa cafenelei.

         

          

Cristi Fonta

Cristi Fonta

Cristi Fonta s-a născut în 1974 în Bucureşti şi până la sfârşitul anului 2015 s-a considerat cel mult un cititor asiduu. Frecventarea unui atelier de creative writing i-a declanşat pofta de a fi şi de cealaltă parte a baricadei şi aşa, hocus pocus, s-a mai născut un autor. Modelul lui de scriitor este Kurt Vonnegut Jr., pe care-l şi parafrazează atunci când lumea îl întreabă de unde-i vin ideile. “De unde-mi vin ideile? Vonnegut se prostea şi el ca toţi ceilalţi prin Indiana şi deodată a început să scoată chestii din el. Era scârba de civilizaţie. La fel şi eu am început să mă prostesc pe facebook după Colectiv, la fel ca toată lumea, şi deodată am început să scot chestii din mine. Era revolta împotriva establishmentului. Mişto, mi-am zis, hai să profit puţin de asta!”

More Posts