GSF66 ban01-650

          Ray Bradbury a scris in 1949 o povestire numită Exilații (publicată la început sub titlul de Vrajitori nebuni de pe Marte) , considerată de mulți, printre care și Gore Vidal, ca fiind una dintre cele mai bune ale lui, unde apar aproape toate motivele din creația scriitorului. Pasiunea pentru Marte și călătoria spațială (care apare în Cronicile Marțiene și în multe dintre povestirile lui), pasiunea pentru povestirile sinistre (prezentă în romane precum Din pulbere întors și în faimoasa Something wicked this way comes) și, desigur, ideea oribilă a arderii cărților regăsită în Fahrenheit 451. Cititorul ar putea obiecta că există un motiv foarte important pentru Bradbury care nu apare aici, acela al celebrării copilăriei și verii (vara pare a fi anotimpul preferat al lui Bradbury, primul capitol din Cronicile Marțiene care de-abia depășește o pagină are titlul compus din două mari obsesii ale autorului: vara și racheta), motiv ce a stat la baza cărților precum Vinul de păpădii și Adio, vară și al povestirii Freamătul verii.

          În fine, e greu să găsești o singură lucrare care să reflecte întregul orizont spiritual al unui scriitor, mai ales când acesta scrie în principal povestiri (și Ray Bradbury e contra-argumentul perfect pentru cei care spun că povestirea nu oferă destul spațiu pentru desfășurarea confortabilă a resurselor artistice; povestirile sale sunt pline de substanță și poți pune colecțiile lui pe noptieră ca să le recitești oricând, iar ele te surprind de fiecare dată și își păstrează vigoarea și prospețimea de la început). Thomas Mann un scriitor care miza pe leitmotiv, deși nu el l-a inventat și cu siguranță nu e cel care l-a adus pe treapta cea mai înaltă de până acum; se vorbește puțin de folosirea de către Bradbury a leitmotivului. Usher II,  povestirea din Cronicile Marțiene conține de asemenea elemente din toate cele trei domenii care l-au obsedat pe Bradbury: goticul, distrugerea culturii și , desigur, călătoria spațială. Spre surprinderea lui, cititorul poate găsi în Bradbury o unitate a creației care are să fie întrecută doar de maeștrii intertextualității precum H. P. Lovecraft, o unitate pe care Stephen King a încercat să o realizeze prin Turnul Întunecat dar pe care, după părerea mea, nu a reușit.

          După o digresiune nejustificată, trebuie să revin la Exilații ca să arăt ce vreau să spun legat de povestirea asta. Subiectul ei e oarecum surprinzător: pe Pământ, fantasticul și aventura au devenit tabu, cărțile fantastice au fost arse și toate personajele care populau imaginația pământenilor au fost date uitării. Și după ce ai fost exilați din imaginația pământenilor, unde s-au dus toți acești vrăjitori și monștrii și făpturi de basm?

          Bradbury ne dă un răspuns oarecum pueril, dar dincolo de naivitatea lui îi descoperim darul de a clarifica o parte din mecanismul imaginației.  Bradbury nu a mers la școală și se mândrea că a fost, în schimb, la bibliotecă; pe lângă asta, lui nu îi păsa de  faptele științifice și ideea că personajele de basm, odată uitate, se pot duce pe Marte nu i se părea neplauzibilă, cel puțin nu destul ca să fie folosită într-o povestire. Probabil nu știa că astfel a dezlegat o parte din enigma imaginației.

          Înainte ca globul pământesc să fie complet explorat și cartografiat, echivalentele SF-urilor de azi se petreceau în Australia sau pe insule îndepărtate, locuite de oameni fără cap sau animale care cresc din pământ ca arbuștii. (Ca să nu mai vorbesc că până la începutul secolului trecut, pentru unii scriitori, niște țări din Orientul Îndepărtat precum China erau prezentate atât de fantezist încât păreau niște țări inventate, fantastice; se pare că pe vremea aceea, pentru occidentali, China era simbolul suprem al diferitului, al exoticului dus până la extrem. Vezi în privința aceasta maniera fantezistă în care este prezentată China de către Micahel Ende, într-un roman ca Jim Năsturel, și încă în anul 1960! Dar iarăși divaghez.)  Nu putem să nu privim inventivitatea cu care bestiarele medievale completau spațiile albe de pe hartă și le populau cu fel de fel de creaturi, anticipând marile cuceriri imaginative ale scriitorilor de fantasy din timpurie noastre.  Cei care cred că fantasticul s-a născut odată cu Tolkien sau măcar cu secolul XX ar trebui să-l citească pe Homer, să citească epopeile indiene sau cărțile de ”știinșă” ale Evului Mediu.

          După ce pe mapamond nu au mai rămas spații obscure, imaginația omului s-a mutat pe Marte, Venus și Mercur. S-a creat un fel de mitologie colectivă în care Marte era un deșert ce adăpostea o civilizație străveche, în ruină, iar Venus o junglă tropicală în care ploaia nu înceta niciodată. Chiar și după ce știința eliminat poibilitatea vieții pe acele planete, autori ca și Ray Bradbury ori C. S. Lewis tot acolo și-au desfășurat epopeile, de multe ori fără vreo considerație pentru faptele științifice.

          Acum, pe măsură ce imaginile oferite de sateliți risipesc  necunoscutul acestor locuri, iar Marte ne apare mai puțin ca o civilizație grandioasă decăzută și îngropată în nisipuri ai cărei urmași se străduiesc să supraviețuiască, prelungind amurgul acelei lumi, și mai mult ca un loc pustiu și înghețat, unde nu e nimic demn de văzut și nici nu pare să fi fost vreodată. La fel, Venus devine mai puțin o planetă tropicală și misterioasă, mângâiată de ploi și însuflețită de frumusețe, și mai mult un glob acoperit de gaze acide unde pot supraviețui, cel mult, niște bacterii sofisticate. Încetul cu încetul, misterul e alungat din sistemul nostru solar și odată cu el frumusețea și imaginația.

          Să fie asta o lovitură pentru imaginația umană? Nicidecum! Asta înseamnă doar că arena pe care aceasta se desfășoară s-a lărgit ca să cuprindă și alte stele și în final toată galaxia. Și dacă în viitor vom cerceta fiecare stea din galaxie și îi vom risipi misterul, dacă vom afla fără nicio îndoială că întreg universul e pustiu, că singurul miracol suntem noi, imaginația nu va vedea în asta decât o altă provocare. Deja au apărut teoriile despre dimensiuni paralele, materie invizibilă etc. Locuitorii de pe Marte se vor muta acum în alte dimensiuni, vor căuta să afle dacă există multivers sau plurivers sau ce vrei tu, vor cerceta spațiile cuantice și după aceea vor coborî în cele subcuantice și mai jos.  Nu poți eluda atât e ușor fantezia, nici prin risipirea necunoscutului (cum credea Lucian Blaga) și nici măcar prin arderea cărților.

          Acum, zborul lui Ambroise Bierce și Nathaniel Hawthorne pe Marte nu ni se mai pare atât de improbabil. Marte a fost pentru Bradbury, și poate pentru întreaga lui generație și chiar pentru generația noastră (da, încă mai sunt oameni care cred că Marte e paradisul și aceștia nu vor dispărea până nu vom ajunge să călătorim acolo la fel de unșor cum mergem acum la Paris sau Berlin) și cred că el avea în vedere mai puțin acel Marte astronomic și mai mult acel Marte imaginativ, ca sediu temporar al visurilor și spaimelor noastre.

          Spun temporar pentru că s-ar putea ca într-o zi Marte să fie un loc la fel de accesibil ca India sau America de Sud și, după ce vom elimina îndepărtarea din ecuație, vom elimina și farmecul, căci tocmai îndepărtarea era originea și hrana acestui farmec.  Atunci toate acele personaje de poveste vor trebui să-și ia tălpășița și să fugă în Proxima Centauri sau pe Sirius sau în orice altă Țară a Minunilor.  Deșertul marțian a fost pentru Bradbury oglinda magică a lui Alice, pânza pe care și-a pictat speranțele și închipuirile.

          Ceea ce mă surprine la aceste Țări ale Minunilor e că farmecul lor nu provine neapărat din exotic sau extraordinar. Exemplul cel mai la îndemână e Faerie din romanul lui Neil Gaiman, Pulbere de Stele. Stând lângă zidul care desparte lumea aceea de a noastră, la vântul care bate dinspre est și colorează flăcările șemineului și gândurile oamenilor, la formele uriașe și luminile plutitoare care se întrezresc în pădurea de dincolo de “câmpul obișnuit”, ne-am aștepta să vedem mai multă magie odată ce trecem zidul și intrăm în Faerie.

          Desigur, avem niște corăbii care zboară prin aer, o vrăjitoare care transformă băieții în capre și caprele în fete, o lumânare care te transportă la distanțe uimitoare, dar gândindu-ne la lumea modernă toate acestea ne par oarecum depășite. Astăzi nu doar că avem avioane supersonice, dar plănuim să depășim viteza luminii, deci nu ne mai trebuie corăbii zburătoare. Majoritatea avem mașini, și dacă nu ne putem lua un bilet de autobuz,  deci nu avem nevoie să transformăm oameni în capre ca să putem merge cu șareta. Și totuși aceste lucruri nu și-au pierdut farmecul.

          Mergem destul de des cu avionul și totuși visăm la corăbii zburătoare. Ne uităm plictisiți la televizor, dar citim emoționați despre oglinzile și globurile prin care poți vedea la depărtare. Numai acest argument ar putea desființa idea că fantezia e un act evazionist. Pe cititorul de fantasy și SF (și nu numai, căci orice literature bună produce acel sentiment de magic și de extraordinar, chiar și scriitorii realiști ca Thomas Mann sau Marcel Proust) nu îl interesează neapărat depășirea limitelor realității ca atare (asta o face până la urmă și tehnologia cea mai prozaică) ci acel sentiment de ridicare deasupra naturii sau, cum îi spunea Thomas Mann, heigenung (înălțare). Zborul lui Peter Pann nu e miraculos pentru că poți intra în casele omenilor după voie sau să faci alte lucruri care altfel ar fii cu neputință; e miracuos pentru că îți dă senzația de eliberare și imponderabilitate, e miraculos pentru că e zbor.  Cu alte cuvinte, poveștile fantastice nu ne trezesc uimirea prin funcția utilitară a magiei (și dacă e așa, asta e doar treapta cea mai de jos a fantasticului) ci prin forța ei evocatoare. De aici vine și marea diversitate de lucruri care ne pot trezi acea uimire copilărească, pe care o putem găsi atât în călătoria spațială sau în contemplarea stelelor cât și în propriul șifonier, gândindu-ne că acolo, cine știe?, poate se găsește o intrare către o altă lume.

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts