GSF45 banner01-650

          Întâlnirea aceasta era total nepotrivită. Nu avea nici timpul şi nici dispoziţia necesară şi, având în vedere persoana pe care o întâlnea, nici nu voia să le aibă.

          Era o situaţie penibilă. Fata aceea trebuia să fie mulţumită că-i răspundea la banalele ei scrisori; dacă mama lui, care auzise despre corespondenţa lor, nu l-ar fi rugat să se vadă cu ea când ajungea în Bucureşti, nici n-ar fi sunat-o pe Lenuţa în seara aceea.

          Şi iată că trecuseră deja zece minute şi fata nu apărea la restaurant, deşi îi comunicase ora exactă a rezervării. Alin mai luă o înghiţitură din paharul de vin alb, apoi începu să bată darabana în masă şi se întoarse oftând către gigantica plasma amplasată întâmplător chiar în faţa mesei sale. Era deschisă pe un canal sportiv unde se difuzau Jocurile Olimpice de Iarnă, proba de patinaj artistic perechi.

          Bărbatul îşi spuse c-o mai aşteaptă pe fată până la finalul probei din care, de altfel, mai erau doar cinci minute. Iar acest interval de timp reprezenta şi aşa-numitul sfert academic şi credea că acesta era suficient ca s-o liniştească pe mama lui.

          Se gândi totuşi să-i dea un apel şi pe urmă avea să meargă la patinoarul unde trebuia să se vadă cu prietenii lui. Numai că trebuia s-o sune pe telefonul fix, căci fata nu avea mobil, şi mai avea puţine minute naţionale. Iar dacă Lenuţa venea după plecarea lui nu era nicio pagubă.

          Aşa că îi făcu semn ospătarului că vrea să achite nota şi se ridică de la masă. Dar, întorcându-se involuntar spre uşa restaurantului, păli şi făcu o grimasă de neplăcere.

          Era o fată de statură medie, slăbuţă, într-o rochie albă de dantelă, lungă până la glezne şi părul castaniu desfăcut peste umeri. Se uita încurcată prin încăpere, zâmbind în răstimpuri, fermecată de ghirlandele şi instalaţiile luminoase care împodobeau restaurantul.

          Alin pufni, dezgustat. Îl uimea că fata nu găsise decât rochia asta ce aducea mult cu o cămaşă de noapte. Şi părul acela, ar fi putut să şi-l strângă cumva, că nu-i stătea bine deloc. Îi trecu prin minte s-o ignore şi poate că ea nici nu-l va recunoaşte.

          Însă ea îl văzu şi veni spre el, sfioasă. Murmură ceva în loc de salut şi-şi deschise larg braţele ca să-l îmbrăţişeze. Dar se calmă şi întinse mâna spre tânăr, crezând că era mai potrivit gestul acela.

          – Bună! Sunt Lenuţa… ăă, adică, Ileana. Îşi scutură uşor braţul de parcă ar fi strâns-o mâneca la sub braţ. Toţi îmi spun Lenuţa şi, uneori, uit cum mă numesc, se scuză ea. Nu ştii cât sunt de fericită că te cunosc în sfârşit!

          Alin oftă şi-şi zise că s-a dus seara lui de patinoar. Primi mâna întinsă mormăind ceva şi o rugă să ia loc.

          Un ospătar cu un sacou negru în mâini se apropie de masa lor. Puse un meniu în faţa Lenuţei, apoi se strecură în spatele ei şi îi aşeză pe umeri sacoul. Ea îşi ridică privirea spre el stânjenită; îşi dădu seama că ținuta ei nu prea respecta eticheta.

          După plecarea omului, Alin văzu că ochii i se umeziseră. Îi întinse un pacheţel de şervețele.

          – Îmi pare rău, trebuia să aleg o masă mai îndepărtată de zona pentru fumători.

          Ea zâmbi şi-şi şterse obrazul. Îşi scutură braţul şi el rânji. Ea observă, dar se hotărî să creadă că Alin îşi amintise ceva amuzant.

          Era prima dată când îl vedea în realitate. Îl mai văzuse la începutul corespondenţei lor într-o fotografie, dar Alin o rugase să i-o înapoieze când îi răspundea şi uitase cum arată. Îşi amintea că se făcuse luntre şi punte ca să copieze acea poză, dar nu reuşise.

          Ei schimbaseră adresele poştale prin intermediul unei emisiuni radiofonice al cărei colaborator fusese şi ea. La acea emisiune îi auzise glasul adolescentului de atunci, când acesta intrase în direct cu prezentatorul.

          De-a lungul timpului, fata ajunsese să simtă pentru Alin ceva asemănător cu ce credea ea că trebuie să fie dragostea. Îl iubise fără să-i fi vorbit vreodată, fără a şti, de fapt, cum arăta, căci trecuseră câţiva ani de când privise acea poza şi crescuseră amândoi.

          Dar el era aşa cum ea şi-l închipuise.

          – Mă bucur mult că ai acceptat invitaţia mea de a ne vedea în oraş. N-aş fi crezut niciodată că vei alege un restaurant, de altfel… Scuză-mă, te rog.

          – Te scuz, făcu el amuzat. Scuze, adăugă dându-şi seama. De altfel ce?…

          – Nu te supăra pe mine. Voiam să spun că e scump aici. Eu mă gândeam mai repede la un McDonalds sau un fast-food de hipermarket. Vezi eu… n-aş vrea să ajungi mai târziu să regreţi că ai cheltuit cu mine. Dacă e ok, îmi voi plăti singură consumaţia. Nu vreau să profit cumva…

          Se opri căci bărbatul o privea încruntat.

          Plescăi nemulţumit. Nu pricepea ce voia fata asta de la el. Mai dăduse peste din astea care numai că nu-i cereau cardul ca să meargă singure la shopping sau adresa ca să vadă dacă are vilă cu piscină. Şi totul pentru câteva partide de sex, şi alea nesatisfăcătoare, că fetele nu se voiau curve.

          Îi venea greaţă. Se abţinu să n-o înjure. Îşi scoase smartphone-ul şi tastă un mesaj către amicii lui, că mai întârzia.

          – Linişteşte-te, iubita, cum poţi să crezi aşa ceva? Întinse mâna peste masă şi o ciupi uşor de obraz. Ea zâmbi. Te rog să deschizi meniul şi să comanzi orice doreşti. Şi nu-şi face griji, pui, sunt aici fiindcă vreau te simţi bine în seara asta.

          Luă bancnotele pe care ea le pusese deja pe masă şi i le strecură în palmă, cu un zâmbet blând.

          – Ce mână fierbinte ai! râse el. Ia, spune, de când plătesc domnişoarele? N-aş fi gentleman dacă te-aş lăsa să achiţi consumaţia!

          Trimise mesajul, apoi îşi trecu mâinile prin părul şaten, oftând. Deja se plictisea de moarte.

          Spre bucuria lui, fata comandă doar friptură cu piure de cartofi, o amandină şi un cappucino cu ciocolată. Scăpase ieftin, mai ales că pe ea n-avea de gând s-o ducă în patul lui. Era prea simplă şi ciudată pentru gusturile oricui.

          Deşi era iarnă, el comandă o înghețată cu vanilie.

          În timp ce mâncau, o rugă să-i povestească despre romanul pe care-l scria. Şi acesta era ciudat şi ambiguu rău. Cu un ochi la proba de schi de la televizor şi cu altul la ea, bărbatul îi cerea mereu să continue şi încuviinţa, prefăcându-se interesat.

          Lenuţa vedea bine că omul nu era atent la povestea ei, dar vorbea mai departe, fericită că poate discuta cu el. Se simţea ameţită şi durerea de cap nu se diminuase, dar era bucuroasă că reuşise să ajungă la întâlnire, chiar şi în acel fel în care o făcuse. Şi ştia că n-avea să regrete întâmplarea aceasta, chiar dacă Alin se dovedise diferit de cum îl ştia ea din scrisori.

          După ce terminară de mâncat, el plăti şi ea înapoie sacoul ospătarului, scuzându-se din nou.

          – Să mergem să-ţi iei haina, îi aminti el.

          – Ah, eu nu…

          – Ce naiba, doar n-ai venit aşa pe frigul ăsta! Ai venit cu taxiul, nu? Hai, îţi chem eu unul!

          Vorbele lui i se părură aspre fetei. Îi desfăcu încet degetele de pe braţul ei drept, sâsâind de durere. El o privi lung, nedumerit.

          – Dar ce-ai la braţ? Că te-am tot văzut mişcându-l… De la ace cumva? Te droghezi? Ar fi culmea!

          Ea tăcu, dar îl privi cu reproş.

          – Am bani pentru taxi, spuse ea cu blândeţe.

          – Stai! O prinse de mână. Glumeam, prostuţo! Râse. Ai căzut şi te-ai lovit la braţ, nu? Parcă mi-ai scris ceva în ultima scrisoare.

          – Nu, nu ţi-am scris.

          – Nu mi-ai scris. Păi, de ce nu mi-ai scris, hm? Eşti o prostuţă, silly girl, nu? zise şi o strânse în braţele lui. Dar mă ierţi, nu? Da, pisoi?

          Ea încuviinţă.

          – Chiar trebuie să plec. Îmi pare rău.

          – Bine, fetiţă, dacă trebuie, mergi.

          – Vorbim mai departe prin scrisori, da?

          – Sigur, iubita, nu-ţi face griji! Eu o să plec în Franţa, ştii, cu bursa de studii. Dacă prind bine acolo, nu mă mai întorc la Iaşi.

          Făcu o pauză, melancolic, apoi râse.

          – Hei! Capul sus! Ţi-am zis că vom fi prieteni toată viaţa şi eu îmi ţin promisiunile!

          Ea îl privi cu îndoială. Se îndreptă spre ieşire.

          – Sigur. Îţi mulţumesc pentru seara aceasta!

          Părăsi restaurantul. Afară era frig, dar ei nu-i păsa. Ştia că ce n-o dobora o făcea mai puternică.

         

          *

         

          Lenuţa deschise ochii şi se trezi înapoi în patul ei din spital. Lipit de perete, acesta era izolat de restul salonului de Urgenţe Majore printr-o perdea, aşa că nimeni nu remarcă absenţa ei. Fata se materializase înapoi la fel de subit cum dispăruse.

          Cu două ore înainte, ea se pregătea pentru întâlnire, ignorând durerea de cap şi senzaţia de frig din corp. Însă hainele groase n-au ajutat-o să se încălzească. Apoi au venit frisoanele şi febra. După ele, a apărut ambulanţa chemată de părinţii ei, iar medicul a decis că era vorba de o viroză generalizată şi fata trebuia să meargă la spital.

          Lenuţa s-a speriat şi a refuzat spitalul căci ea avea deja rezervare la restaurant, cu Alin. Şi doar acolo trebuia să meargă.

          Dar a ajuns la Urgenţe. Aşa că, lăsată singură, întinsă în pat şi cu perfuzia în mână, ea şi-a închis ochii şi s-a imaginat părăsindu-şi trupul, sufletul ei zburând spre iubitul ei platonic. Şi-a reuşit.

          Firul perfuziei n-a lăsat-o nicio clipă să uite de el. Şi s-a trezit în faţa restaurantului, iar acolo totul a fost bine, mai puţin ţinuta ei, micile răutăţi ale lui Alin şi privirile neplăcute ale ospătarului şi ale celorlalţi clienţi.

          Dar astea contau mai puţin.

          Perdeaua se dădu într-o parte şi apăru doctoriţa. Îi măsură temperatură.

          – Ce se mai speriaseră ai tăi că te-au adus cu patruzeci de grade! Uite că eşti bine acum, treizeci şi şase, bravo!

          Lenuţa zâmbi. Doctoriţa verifică perfuzia.

          – Să se termine punga şi pe urmă poţi pleca acasă. Cel puţin şapte zile repaus la pat şi tratament, dar vorbim mai mult când scriu reţeta.

          – Doamnă doctor, îndrăzni ea, aş vrea să vă rog ceva. Vreau să anunţ pe cineva pe sunt în spital, ştiți că totul s-a întâmplat brusc.

          Femeia o privi lung, uimită că pacienta îi cere aşa ceva şi, ieşind pe după perdea, aduse telefonul fix pe masa de lângă patul fetei. Apoi, plecă.

          Alin îi răspunse abia la al doilea apel. N-o întrebă de unde îl suna şi, auzind că e bolnavă, îi ură însănătoşire grabnică, apoi se scuză ca are treabă şi închise.

          Lenuţa suspină. Scoase din buzunarul cămăşii de noapte ultima scrisoare de la Alin; acasă avea o cutie de carton ticsită cu scrisorile lui.

          O reciti, deşi o ştia pe dinafară. La fel ca pe celelalte. Şi abia atunci îşi dădu seama că niciun rând din epistolele lui nu se referea la dragoste. Când spusese că îi e dor de ea, fusese doar politicos.

          Dar nu era nimic in fond, nu-l pierdea definitiv, aveau să rămână prieteni ca şi până atunci, doar că vor comunica virtual. Nu-i părea rău nici acum că îl întâlnise, fiindcă îl văzuse pe Alin aşa cum era el cu adevărat, și nu imaginea romantică din mintea ei.

          Descoperi că încă îl iubea, dragostea nu se stinge la prima dezamăgire, deci o luă pur şi simplu ca pe cea dintâi suferinţă din amor.

          

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts