Citisem zilele trecute o cărţulie subţirică al cărei titlu era Principiul teleportării nonconformiste  scrisă de P.K.D.  care presupun că se folosea de  un pseudonim. Domnul sau doamna P.K.D.  avea un stil cam ciudat şi puţin cam paranoic în a descrie paşii care trebuiau urmaţi. Totuşi, abordarea mi s-a părut interesantă. Se propunea ca mintea să fie motorul principal, iar conştientizarea acţiunii să fie carburantul care să declanşeze combustia în care imaginarul se transforma în real, înainte de invenţia aparatului în sine. Colapsarea atomică reprezenta cel mai important factor din ecuaţie şi se explica printr- un simplu proces de observaţie. Pe scurt, tot ce ne înconjoară este alcătuit din atomi. Fiecărei entităţi din jur îi corespunde un anumit construct schematic. Atunci noi, practic de fiecare dată când deschidem ochii, psihicul nostru reconstruieşte realitatea, reactualizând forme deja învăţate de minte. Înainte de formarea fiecărei imagini, atomii se reorganizează  în diferitele modele cunoscute, care în definitiv alcătuiesc un puzzle numit realitate.  Preţ de câteva secunde m-am gândit cum ar fi fost dacă noi am schimba puţin procesul de observaţie şi ne-am schimba suita paşilor după care ne ghidăm. Ar exista posibilitatea  depăşirii oricărei bariere a minţii. Timpul şi spaţiul nu ar mai fi atât de rigide . S-ar reuşi schimbări de mentalităţi, sau poate chiar maturizarea ca specie umană. Cine ştie, poate fiecare individ o să fie operat mental de prostie şi snobism sau poate va fi mult mai uşor să ieşim la cafea cu roşcata aceea ameţitoare pe care am văzut-o în dimineaţa asta la trecerea de pietoni. Variabilele pot fi infinite. Dar, chiar şi aşa, şansa de a schimba ceva, este mult mai mică, decât aceea de a fi luat pe sus şi internat într-un ospiciu pe o perioadă nedeterminată. Următoarea idee mi sa părut cu adevărat interesantă. Se sugera administrarea de psihedelice pentru o mai bună extrapolare a realităţii şi se explica procesul de deschidere a minţii spre alte posibilităţi perceptive, alte variante posibile. M-am decis că este cazul să încerc soluţia propusă. Ştiam  localul  unde administrarea de psihedelice era permisă, iar condiţiile oferite păreau propice acestui tip de experiment. Localul primise acreditare de la Asociaţia Cercetătorilor Avangardişti, în scopul relaxării experimentale.  Ora 19:25. Îmi salut colegii şi părăsesc apartamentul. Cobor scările, ies din bloc şi îmi aduc aminte că vreau să îl sun pe Vlad, să îi povestesc pe scurt ce urmează să experimentez. Ne anunţam reciproc de fiecare dată când nu puteam  face pe oamenii de ştiinţă în tandem. Ajung în apropierea staţiei de autobuz şi grăbesc puţin pasul deoarece autovehiculul îşi  închidea uşile. În ultimul moment, din câteva salturi, sunt înăuntru. Cât pe ce să lovesc o cucoană care afişa prea multă stimă de sine. Compostez biletul, mă aşez pe unul din puţinele scaune încă libere. Îmi trag răsuflarea în timp ce autobuzul îşi calibra pernele de aer pentru o mai buna stabilitate. Staţia era deja în urmă cu aproximativ 30 de secunde. Gândurile mele erau la ani lumină şi reflectam la ce urma să se întâmple. Mă gândeam că poate o să am succes în încercarea mea de a mă teleporta.

Un chicot îi atrase atenţia tipului îmbrăcat în costum din faţa mea.

Oare câte minţi luminate încercaseră deja asta? Oare nu eram la începutul sfârşitului de drum? Sau poate mă aflam la sfârşitul începutului de drum. Speram să am dreptate cu cea de a doua afirmaţie. În cel mai rău caz puteam să mă aleg doar cu câteva migrene puternice. Nu era ca şi cum mi-aş prăji circuitele. Şi, undeva în dreapta ochiului, a apărut un norişor din care făcu spufff un mini eu  ce îmi zicea, că Sid Barret a păţit la fel după care Pink Floyd nu am mai fost la fel. Un al doilea spufff şi un al alt  mini eu îmi  şoptea în ureche că Barret a băgat ca ultimul drogat şi că i sa întâmplat ce i sa întâmplat pentru că nu a avut limite. Cât entuziasm pe mine. Aveam halucinaţii înainte să iau halucinogene. Auzisem că prin meditaţie se poate aşa ceva dar nu mi sa părut niciodată ca fiind un procedeu pe care l-aş putea practica. Câteva secunde mai târziu i-am suflat pe pe cei doi ca pe flacăra unei lumânări vorbitoare. Am stabilit cu mine însumi că o limită trebuia impusă ca să nu ajung în Nirvana înainte de vreme. O voce feminină, neutră se auzi în difuzoarele autobuzului :

- Urmează staţia Memorandumului.

Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre ieşire urmând şirul de oameni care coborau în staţia centrală. Schiţez un zâmbet, şi nu din cauza anunţului.  Îmi amintisem de un anume citat care reflectă modul de gândire a oamenilor: „oamenii simpli se gândesc la lucruri mărunte, oamenii obişnuiţi vorbesc despre alţi oameni, iar oamenii mari dezbat idei”. Egoul meu îşi freca palmele de entuziasm sperând la încadrarea în cea de a treia categorie. Eram destul de aproape să iau în braţe o tanti voluminoasă care forţa intrarea în autobuz. Încă cinci minute de mers pe jos şi Einstein, oriunde s-ar afla, va fi mândru de mine. Mă strecor prin aglomeraţia creată de sosirea autobuzului. Ies din învălmăşeală, străbat cincizeci de metri în josul bulevardului, iau colţul şi trec prin faţa teraselor pline de oameni care beau cocktail-uri scumpe, îmbrăcaţi conform trendului, pestriţ şi foarte neasortat. Bag de seamă că majoritatea clienţilor îi văd acolo de fiecare dată când parcurg ruta respectivă. Stau crăcănaţi pe canapelele scumpe, cu braţele larg deschise, prăbuşite pe spătar. În cazul clientelor, picior peste picior, cu ţigara între degetele care depăşesc cu puţin nivelul tâmplei. Clasicul păr întins şi blond este despărţit şi plimbat printre degete. Un adevărat ritual în aşteptarea unei abordări şi posibile revendicări din partea unui mascul libidinos, în cămaşă, blugi cu pantofi de lac şi păr inundat de gel marca „Harmani tată”. Ajung la trecerea de pietoni, aştept puţin şi se face verde. Traversez şi o ţin tot înainte. Prima la dreapta spre intrarea într-o curte interioară, fac încă odată la dreapta şi apoi urc pe scările de la intrarea în local. Personalul mă salută. Trec dintr-o cameră în cealaltă în căutarea unui loc care să corespundă dorinţelor mele. A doua cameră îmi opreşte scurta căutare. Mă aşez, mă fac comod, arunc o privire peste tablourile pline de fotografii ale diferitelor cadre militare din perioada interbelică. În scurt timp îşi face apariţia o domnişoară cu o fizionomie specifică Facultăţii de Relaţii Internaţionale care mă abordează în ungureşte. Evident, era o angajată nouă, pentru că nu îmi era familiară, dar mi-am zis să-i acord o şansă. Era drept că localul avea patroni unguri ca şi marea majoritate a clienţilor. De obicei, din cauza particularităţilor feţei, îţi poţi da seama destul de uşor care ce limbă maternă are.  Poate ea vede ceva ce arborele meu genealogic a uitat.

– Scuză-mă dar nu vorbesc ungureşte, îi spun pe un ton blând.

–       Emi ceri scuze. Nu ştiam…

–       Nu e nevoie de scuze. E în regulă.

Zâmbetul controlat şi roşul din obrajii chelneriţei mi-au dat de înţeles că este timpul opresc asediul şi să trec la comanda în sine.

– Un „Just for science”, te rog. Domnişoara căscă ochii. Nu ştia dacă glumesc sau vorbesc serios. Acest sortiment de băuturi psihedelice puternice, combinate foarte atent, era comandat doar de elitele ce frecventau acest local.

– Imediat, puse capăt scurtei noastre conversaţii.

 Caietul era aşezat în faţa mea şi aştepta ca notiţele să-i zdruncine rândurile. Decid că asta poate să mai aştepte, în principiu de abia am ajuns şi ar fi bine să mă familiarizez puţin cu atmosfera. La masa din faţă, un posibil poet îşi aşternea inspiraţia în strofe, şi părea deranjat de cei doi chimişti stânga spate care discutau foarte aprins. Printre rezonanţele violoncelului lui Jacqueline Du Pre, identificam un posibil inginer în cibernetică care flirta energic o doctoriţă neurolog. Pe faţa lor se putea citi “o să vrei şi-o să-ţi placă”. Fizicienii şi matematicienii erau evidenţi după chelia specifică. Îmi dădeam seama de apartenenţa lor la breaslă datorită cantităţii de băuturi alcoolice pe care o aveau în faţă. Câte un student sau studentă pe ici pe colo înviorau ambientul, asimilând informaţii de la vre-o minte luminată, în timp ce cu coada ochilor măturau încăperea în căutarea unei noi provocări. Soseşte chelneriţa, aşază băutura pe masă. Eram doar eu şi băutura.

– Draga mea, am să te beau, îi comunic lichidului. Urmează să decidem viitorul relaţiei noastre pe facebook după această experienţă. Ridic paharul spre buze, gluc-gluc de trei ori şi suntem în grafic. Aşteptam să mă ia… laaa plimbare. Câteva priviri discrete în faţă, câteva în stânga, un Marlboro roşu lung turtit în scrumieră şi parcă, încet-încet, începea să fie treabă de oameni mari. Cărămizile din perete păreau că nişte cuburi care ieşeau, se roteau, se dezasamblau in pătrăţele mai mici, apoi se răsfirau până când ajungeau doar puncte de praf care gravitau în aer. Eram sigur că pot să văd componenta atomică a fiecărui element din acele cărămizi. După un scurt dans, totul revenea la poziţia iniţială. Un mare puzzle se dezasambla uşor şi de la o imagine la alta, pe câte o faţă apărea un ochi în plus sau o sprânceană în minus. Era înfricoşător de amuzant. Pereţii se încovoiau spre interior. Tablourile se unduiau şi ele. Pozele îşi fixau ochii spre mine. Numărul ochilor se multiplica precum tentaculele unei caracatiţe. Grinzile care susţineau tavanul şerpuiau scuipând un sâsâit ca un scrâşnet metalic veninos şi hipnotic. Chipurile clienţilor se diluau. Expresiile fiecărui chip apăreau cu încetineală şi parcă fiecare emoţie reprodusă de muşchii feţei dura la nesfârşit. Alte chipuri afişau emoţii contradictorii pictate într-un circ  cu muzică fum şi râsete colorate. Nimic nu mai avea sens. Dacă ceva mai avea sens era foarte greu de distins. Începea bine. Probabil trăiesc procesul de purificare a drogului, exact aşa cum citisem pe Wikipedia. Şi tot acolo scria că, atunci când sesizezi efectul drogului trebuie să închiti pleoapele vre-o cincisprezece secunde pentru a face loc procesului revelativ.

*

Deschid ochii. Sunt întins în iarba fină şi moale, rezemat de un copac imens. Scoarţa îi era crăpată iar şanţurile de la suprafaţă semănau cu nişte solzi acoperiţi cu muşchi verde şi moale. Printre solzi puteam să văd ceva ca nişte firişoare în interiorul cărora pulsa ceva de culoare albastră. Rădăcinile ieşeau pe alocuri din pământ. Pe ici pe colo creşteau arbuşti tineri şi tot felul de flori, pline de fluturi şi insecte colorate. Veveriţe cu blana albă alergau pe rădăcini, urcau pe tulpină şi ajungeau pe primele ramuri ale copacului. Acolo un curcubeu de păsări creau o simfonie care  făceau inima să  întinerească. Nu puteam să-i văd vârful. Copacul era imens iar coroana sa părea să pulseze o energie vitală în frunzele care parcă răspândeau viaţa peste tot în jur. Un şuierat de vânt mi-a şopotit ceva la ureche… Illl… Illldraa… Illldraaasil şi fără voia mea mi-am îndreptat privirea. În faţa mea o femeie şi un copil făceau baie într-un lac curat ca lacrima. Femeia cu chipul suav şi părul ud privea spre mine. Zâmbea. Printre buze ei mi-am  recunoscut numele. Mâna ei picta în aer chemarea mea. Băieţelul  mângâia apa. Făcu un salt levitând preţ de câteva secunde, după care, în cădere, îşi împroşcă mama. Chicoteau  amândoi cu poftă. Feţele îmi erau familiare. Le iubeam. Îmi privesc corpul. Parcă am douăzeci de ani mai mult. Mă simt relaxat şi fericit. În semn de mulţumire, îndrept privirea spre cer şi văd plutind o multitudine de simboluri. Unele corespund coordonatelor unor galaxii şi sisteme solare. Observ forţele fundamentale ale universului şi calculele exacte ale dispersiei gravitaţiei în aşa fel în cât să existe viaţă. Civilizaţii formate cu exactitate pornind de la fizica subatomică, unele mai complexe decât altele. Stele care sunt programate să explodeze. Moartea unor sisteme solare şi galaxii, naşterea altora. Variante posibile ale diferitelor realităţi.

Ecuaţiile creau scenarii care se derulau în faţa ochilor mei asemeni unor scurt metraje. Foamea pentru cunoaştere nu mai exista. Simţeam că sunt împlinit. În vârful celei de a unsprezecea dimensiuni figura lui P.K.D. îmi face cu ochiul.

- Dragule, vino să te joci cu noi.

- Hai tată, învaţă-mă cum sa alerg pe apa.

Mă ridic domol. Simt iarba mângâindu-mi tălpile. Pas după pas, înteţesc ritmul. Pregătesc un salt cu aterizare bombă. Soţia şi fiul meu îşi duc palmele la faţă, pregătindu-se de impact. Contactul cu apa, un pleosc puternic. Îmi smucesc capul pe spate, deschid ochii şi-mi dau seama că au trecut mai mult de cincisprezece secunde. Mă uit la ceas. Fac ochii cât două reactoare nucleare şi-mi dau seama că a trecut aproximativ o oră şi patruzeci de minute.

Nu-mi explic ce s-a întâmplat. Decid să nu mă panichez şi să apelez la raţiune. M-am resemnat rapid şi mi-am propus să continui ce am început, dar în alt loc. O plimbare mi-ar prinde bine. Când m-am ridicat de pe scaun era 11:10. Gravitaţia se schimbase. Simţeam  că plutesc. Nu ştiam cum o să ajung la bar să achit nota. Eram încă sub efectul puternicelor psihedelice. Eram captiv între experienţele vechi şi cele noi. Încercam cu stoicism să îmi reamintesc configuraţia schemelor mentale care se potriveau contextului iniţial. Cineva sau ceva parcă nu voia ca eu să mă întorc la realitatea ştiută de mine. Nu opuneam prea multă rezistenţă. Sunt aproape sigur că un pitic enervant îmi legase şireturile şi nu puteam păşi decent. Totuşi pornesc îndrăzneţ să frâng pârghiile de energie care-mi ţintuiau picioarele de pardoseală. Ajung cu greu la bar. Încerc să îi arăt barmaniţei că încă pot să stăpânesc materia. Pe monitorul din faţă, buricele degetelor ei pregătesc nota. Domnişoara îmi cere să plătesc. Pun palma pe monitor şi aştept să mă identifice în baza lor de date ca, mai apoi, să ia din contul meu creditul echivalent consumaţiei. Aştept câteva secunde. Observ că nu se produce nici o scanare. Mă uit spre barmaniţă întrebător. Ea mă priveşte fix şi pufneşte în râs. Se apropie de urechea mea şi îmi spune rar, că trebuie să îmi scot banii din portofelul pe care îl ţin în mâna cealaltă. Bag de seamă că toată treaba cu scanarea e din ceva filme science fiction. Nenorocitele alea de psihedelice îşi făcuseră prea tare efectul. A dracu de  „Just for science”. Deschid portofelul, încerc să îmi screm mintea pentru puţină luciditate, pentru a putea achita suma corectă. Zis şi făcut. Scot banii şi îi înmânez barmaniţei, dar, când privirea mea îi întâlneşte chipul, jumătate din masca pe care o poartă pe faţă se sfarmă, şi clovnul malefic  care o poseda se strâmbă sfidător la mine. Nu ştiu dacă să aştept restul sau să  fug cât mă ţin picioarele. Asta da dilemă. Îmi amintesc că sunt o imitaţie de bărbat şi aştept să-mi primesc restul. Mi se înmânează câteva bancnote, le introduc în portofel, salut jumătatea de  barmaniţă, mă strâmb la jumătatea de clovn şi mă îndrept vertiginos spre ieşire. Mâna pe mânerul uşii, o apăsare uşoară, urmată de o împingere şi mai uşoară. Deschidere în stânga, piciorul drept în faţă şi o puternică bubuitura provocată de capul meu în contact cu uşa. Câteva secunde de panică. Durere nesemnificativă. Din reflex îmi întorc privirea în spate. Prin fumul gros de ţigară, priviri care îmi vânau cel mai mic gest. Mă întorc spre uşă şi observ că uşa se deschide în dreapta. Îmi vine să înjur cu patos şi ştiu cui vreau să îi sfinţesc neamul. Blestematul ăla de clovn încearcă să mă facă de râs. Ar trebui să mă întorc să sparg o sticla şi… Chelneriţa e cea care a schimbat sensul de închidere a uşii exact înainte să ies. E o târfă şi jumătate. A făcut asta pentru că nu i-am lăsat bacşiş. O incantaţie budistă în gând şi demonii care urmau să mă transforme într-o super novă se stingeau încet-încet. M-am găsit cinci secunde mai târziu închizând uşa. Cumva am coborât cele şaptesprezece scări dar nu ştiu cum am făcut-o. Îmi amintesc că mă vedeam în diferite ipostaze pe afişele care erau lipite pe pereţii de la ieşire. Sigur nu am ieşit total din transă. Îmi foloseam creierul la parametrii anormali, şi din când în când , reuşeam să mă teleportez pe porţiuni limitate. Mi se părea destul de plauzibil. În stradă, un haos total. Maşini care circulau în diferite sensuri, oameni care se dematerializau ca mai apoi să se rematerializeze zece metri mai încolo. Apăreau şi dispăreau tot felul de creaturi, unele imaginare, altele familiare.  Vorbesc limbi uitate sau necunoscute, îmbrăcaţi neadecvat trendului autohton. Cele câteva ore cât am planat deasupra existenţei cotidiene au influenţat cumva tot ce mă înconjura. E cert că lumea se schimbase radical. Credeam că am ajuns prin cine ştie ce mijloace să stabilesc contacte cu alte civilizaţii. Sunt prea tânăr pentru a deveni senil. În ceea ce priveşte sănătatea mea psihică, eram sigur că nu manifest simptomele vreunei boli mentale. Aveam senzaţia că răspunsul o să-l aflu pe parcurs. Îmi tot repet că răbdarea e virtutea cea mai de preţ a omului.

Un sunet puternic mă sperie  şi simt că picioarele mi se înmoaie. Abia mai puteam  păşi. Probabil din cauza teleportărilor succesive. Cert este că eram într-un gen de „Alice în Ţara Minunilor” doar mai cyberpunk. Ştiam că în lumea mea existau maşini care mă puteau duce acasă contra cost. Era momentul să apelez la acest serviciu pentru că se întamplau prea multe, cu o rapiditate prea mare. Încercasem mai devreme să îmi contactez prietenii pentru a le cere ajutorul. Agenda mea parcă era scrisă în limbajul orbilor. Realizam cât de neghiob am fost să încerc experimentul fără sitter. Mă îndrept spre marginea trotuarului, ridic două degete. Aşteptam apariţia uni taxi. Era cel mai bun prieten la momentul acela şi mă putea lăsa acasă. Instinctual întorc privirea în stânga şi îl observ pe Darth Vader stând de vorbă cu Iisus. Vader avea in picioare bocanci, purta pantaloni negri de blugi  tăiaţi la nivelul genunchilor care pe laterale aveau buzunare speciale pentru două săbii laser cu mâner încovoiat. Un tricou cu Roling Stones îi acoperea bustul şi limba de pe pelerină mângâia câte o trecătoare. Iisus avea părul prins cu bandană înflorată, purta o cămașă plină de amanite care zâmbeau larg, pantaloni largi brăzdaţi de curcubeie  şi în picioare sandale originale de acum 2000 mii de ani. Vorbeau despre ceva dar nu auzeam prea bine. Vader întinse mâna cu degetele răsfirate ameninţător, şi trase spre el prima maşină care stătea la semafor. Scoase săbiile şi în aer felie maşina ca mai apoi să o izbească de statuia lui Matei Corvin ale cărui rămășițe au ricoşat din catedrală în faţa second-had-ului Tabita. Îmi căutam şuruburile care îmi susţineau mandibula. Întunecatul întoarse capul cu mândrie şi trase lacom un fum din ţigara ce o ţinea în colţul gurii. Holograma care îi proteja faţa schiţă un zâmbet aproape neobservabil destinat lui Crist ale cărui sprâncene parcă nu erau tocmai impresionate. Lăsa de înţeles că urmează să-şi facă şi el numărul. Îşi ondulă mustăţile în sus, işi pipăi barba parcă să fie sigur ca e încă acolo după care îşi pocni degetele relaxat. Întinse braţele spre locul devastat şi o lumină puternică, emanată de mâinile divinului, au reconstruit mozaicul piesă cu piesă. Totul avea să arate ca înainte de explozie. Iisus se întoarse şi zâmbi larg la punker. Acesta îl bătu pe umăr şi dădu drumul la hohote robotice de râs. Gesticula  cu vârful sabiei spre maşină, parţial mirat, de parcă nici el nu ar fi putut să facă o treabă mai bună. În maşină, loc de doi pasageri la costum, acum erau patru şi fiecare avea capul scos pe geam. Sticla de vodcă dădea din cap bezmetică în aer iar pe spatele maşinii scria cu litere latine „Moldo”.  Crist pufni şi el în râs. Îl luă de braţ pe Vader şi se îndepărtau  gesticulând ca şi cum ar fi fost nevoie de ceva shoturi. Stai numai să le povestesc băieților, gândeam eu. Maşina pe care o aşteptam mă aştepta ea de secunde bune. Întind mâna să-mi sprijin şi fără nici un avertisment, o sferă apăru ca din senin şi mă înghiţi. Ce mama… Măcar dacă puteam să filmez toată comedia asta. Picam din lac în puţ, prins ca într-un balon fără ieşire. Nu puteam să aud nimic, să miros, vedeam doar interiorul alb al mobilului. Ceva mai făcusem şi de data asta, dar întrebarea era, ce şi cum termin stagiul acesta. Gravitaţia se plia în jurul meu luând forma unui fotoliu invizibil. Eram purtat de o forţă ce îmi purta corpul fără mişcări bruşte, într-o manieră foarte agreabila. Nu părea să fie ceva care să-mi facă rău. Poziţia se ajusta sporindu-mi semnificativ confortul. Mă simţeam ca un zeu. Un panou holografic se afişă în faţa mea aşteptând comanda mâinilor mele pentru a începe călătoria. Decid să mai aştept câteva secunde pentru a putea amortiza şocul.

Model făcut de japonezi, mai mult ca sigur, îmi zic. Ceva  îmi spunea că acest vehicul este proiectat pentru a se plia pe imaginaţia călătorului.

Mă gândesc că este posibil să nu mai am şansa să experimentez acest mecanism în călătoria numită viaţă. Închid ochii şi îmi imaginez sfera ca un atom în jurul căruia gravitează electroni. Cumva eram stăpânul unui atom într-o formă maximizată. Probabil că această entitate inteligentă era capabilă să-mi cartografieze capriciile. Prin comandă vocală îi comunic că doresc să ajung în Cartierul Grigorescu, strada Padiş 7, scara 1. Simţeam cum sfera începe să pulseze lin. În următoarele secunde urma să demareze pe nesimţite. Călătoria se termină  în cincisprezece minute.

Sunt afară, pe picioarele mele. Sfera se închide. Zece secunde mai târziu ţâşneşte puternic spre cer. Betonul s-a topit în locul din care a decolat. Mă săturasem de efectul psihedelicelor. Pierdusem timp şi bani şi nu eram mai luminat ca înainte. Nu-mi prea puteam menţine echilibrul dar eram perfect conştient. Mă îndrept spre intrarea blocului. O pisică miaună de undeva din strângă, întorc privirea, mă împiedic de gardul viu şi dau cu capul de stâlpul din dreapta. Se face beznă.

- Trebuie să înţelegeţi profesore,  am încercat să relatez TOTUL exact aşa cum s-a întâmplat. Ştiţi acum  întreaga ispravă. Nu-mi imaginam că  aceste substanţe vor fi catalizatorul  contactului cu civilizaţiile extraterestre. Cine îşi închipuia că sfera aceea este o entitate extraterestră şi că eu o să fiu compatibil cu ea. Şi încă ceva, de ce am mâinile transparente?

- Din câte ne relatează noii tăi prieteni, ai creat o fisură în spaţiu-timp. Ai ajuns pe planeta lor şi ai început să colapsezi aleatoriu. După care ai fost compatibil cu tehnologia lor şi ai reuşit să te întorci acasă. Acesta reprezintă un nou vârf al evoluţiei homo sapiens şi este momentul în care ei devin din observatori pasivi colaboratori activi. Ai fost ales ca şi mesager  al umanităţii datorită saltului evolutiv experimentat. Corpul tău îşi schimbă forma datorita interacţiunii cu noua civilizaţie. Educaţia ta de abia acum începe şi ei te vor învăţa cum să stăpâneşti această abilitate.

- Când plec profesore?

- În cinci secunde.  Şi poţi să-mi spui Albert.

- Te pomeneşti că o să mă teleepoooo… zzuuuuum!

Această povestirea a obţinut Marele Premiu la

Concursul de Literatură Ion Hobana

din cadrul Academiei de Vară  Atlantykron – 2012

Andrei Daniel Dascăl este născut în Cîmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava.

Studiază psihologia la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. Este membru al cenaclului Wolf’s Pack.

A cîştigat Marele Premiu la Concursul de Literatură Ion Hobana din cadrul Academiei de Vară  Atlantykron – 2012, cu povestirea Crede şi nu cerceta! Cu care debutează în Gazeta SF.