GSF banner01-650

          Nimeni nu îşi mai aminteşte în ce împrejurări a fost găsit primul cristal, dar oricine îşi poate închipui uimi­rea care l-a cuprins pe norocosul Descoperitor, atunci când, primind căldura palmelor omeneşti, petalele ascunse înă­untrul pietrei s-au deschis larg, înflorind din nemişcarea minerală.

          Venite parcă de nicăieri, sunete, cu­lori şi forme nemaivăzute l-au învăluit deodată, făcându-l să trăiască într-o clipă senzaţii infinite, de la admiraţia estetică la extazul în faţa perfecţiunii. Privind în jur s-a trezit subjugat de frumuseţea izvorâtă din taina pietrei: pădurea se transformase într-un tărâm mineral în care copacii, iarba şi chiar bulgării de pământ căpătaseră lim­pezimea undelor de izvor. Totul strălucea în felurite nuanţe de ametist, reflectând razele soarelui într-o ploaie de irizaţii, iar vântul trecea printre arborii cu trunchiuri transparente, umplând văzduhul de clinchetul frunzelor de cleştar.

          Păşind ca prin vis, atent să nu strivească lujere sau corole cristaline ce fuseseră până nu demult banale flori sălbatice, martorul incredibilei metamorfoze a ajuns la marginea zonei unde vegetaţia cristalizase, datorită unui proces necunoscut declanşat de piatra vio­letă; dincolo, pădurea rămăsese verde şi vie ca orice pădure. Mai târziu, fotografiile luate de la înălţime arătau o pată circulară, detaşându-se de restul peisajului.

          Locui­torii oraşului din apropiere l-au întâmpinat cu suspiciune pe aducătorul neaşteptatei veşti, însă splendoarea florii de ametist pe care o luase cu el i-a convins de adevărul spuselor sale şi, în scurt timp, toţi alergau să vadă miracolul copacilor de cristal.

          A fost doar începutul.

          Din acele vremuri au rămas puţine mărturii sau dovezi materiale, destule totuşi pentru a reconstitui febra nebună a căutărilor, care i-a cuprins întâi pe localnici, apoi întreaga lume. Cristalele râvnite puteau fi oriunde: în prundişul râurilor, pe nisipul plajelor, în iarba stepei… Perseverenţa cohortelor de prospectori ce răsco­leau fără odihnă până şi măruntaiele pământului a fost răsplătită, sute, apoi mii de pietre fiind găsite în râpe, peşteri, mine, cariere părăsite şi puţuri se­cate.

          Unele cristale, asemănătoare topazului, puteau pre­face maşini sau clădiri în bijuterii solare, revărsând peste oraşe tonuri dulci de galben şi ocru, altele ardeau cu văpaia rubinelor, iar lucirea lor transforma şuvoiul unei cascade într-o dantelărie fină, fermecând privi­rea cu nuanţe de aur şi purpură. Cele mai preţuite erau însă pietrele de culoarea jadului: încălzite în căuşul palmei, acestea prefăceau câmpiile în lacuri de smarald.

          Poeţii cântau inefabilul geometriilor perfecte, dedicându-şi operele nemuritoarelor simetrii abiotice, compozitorii imitau în simfoniile lor acordurile celeste născute din vi­braţia cristalelor, pictorii încercau să redea pe pânză orgia de culori a sublimelor metamorfoze. Filo­zofii au scris tomuri întregi despre frumuseţea cristalelor ca finalitate a universului, până când aspiraţia unanimă spre stadiul sublimat al lumii minerale a început să fie considerată singurul sens al existenţei umane. Descope­rirea cristalului visat – uneori la capătul unor căutări îndelungate şi istovitoare – a devenit încununa­rea oricărui destin.

          Oamenii de ştiinţă au încercat zadarnic să descifreze în structura pietrelor mecanismul ce declanşa procesul de cristalizare, tranziţia între regnuri. S-au ridicat, e drept, voci timide care întrebau de unde au apărut ciudatele structuri geo­metrice, dacă erau creaţia naturii sau artificiale şi, în acest ultim caz, cine şi în ce scop a lăsat omenirii nepre­ţuitul dar… Cristalele ar putea stopa evoluţia umanităţii, se temeau alţii, atrofiind imaginaţia şi creaţia artistică origi­nală a speciei.

          După trecerea multor generaţii, terenurile cultivabile se împuţinaseră într-atât, locul lor fiind luat de minunatele oglinzi de cristal, încât foametea devenise un spectru tot mai de temut. Animalele sălbatice dispăruseră sau vieţuiau retrase prin viroagele încă verzi, ignorând frumuseţea codrilor de cleştar. În lipsa pădurilor, clima a devenit secetoasă, iar apa se găsea cu greu, căci izvoarele, râurile şi fluviile îşi încetaseră curgerea, transformate în superbe unde îm­pietrite. S-a hotărât abandonarea căutării cristalelor, iar zonele rămase neatinse de metamorfoza minerală urmau să fie ocrotite pentru ca specia umană să poată supravieţui.

          Situaţia se normalizase oarecum, locuitorii refugiaţi în peşterile munţilor uitând visul perfecţiunii, când, într-un amurg târziu, din străfundurile pământului a ţâşnit la su­prafaţă un cristal gigantic, de un negru strălucitor. Fără ca nimeni să-l fi atins, ovoidul de onix s-a deschis, transformând cerul într-un dom fumuriu, translucid, sub care oamenii au rămas prinşi – asemeni gâzelor neputin­cioase într-o picătură de chihlimbar – fără să moară şi fără să trăiască, osândiţi să contemple veşnic frumuseţea Nopţii Cosmice…

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts