banner

          Era pentru prima dată în ultimii ani când autoritățile puteau să spună că „fuseseră luate pe nepregătite“. Viscolul începuse de mai puțin de-o zi, dar deja așezase vreo juma’ de metru de zăpadă în mormane. Ce-i drept, fiind abia început de noiembrie, nu se aștepta nimeni să ningă, darămite coșcogea viforul de înghețau și buștenii în șemineu.

          Pe malul Argeșului, furtuna lovise puternic. Abia se mai putea circula pe străzi. Nici măcar utilajele de deszăpezire nu făceau față — cum trecea unul pe vreo stradă, omătul se așeza imediat la loc. Acum, după aproape o zi în care vedeai doar alb, buldozerele primăriei treceau doar ca să deschidă drumul pentru ambulanțe sau pompieri. Din când în când mai apărea câte un șenilat de la baza militară din Trivale, care trăgea agale câte-o mașină blocată.

          În casele piteștenilor, frigul se resimțea puternic. Aerul rece, combinat cu vântul impetuos, parcă trecea prin pereții blocurilor, fie ei izolați ‘au ba. Rețeaua de termoficare făcea față cu greu temperaturii glaciale.

          Micul atelier de croitorie, pe de altă parte, nu avea asemenea probleme. Cu toată zăpada adunată maldăre peste grămezi și grămezi peste maldăre, ai crede că înăuntru era la fel de frig ca afară. Însă șemineul de pe peretele cu cuierul, în drepta intrării, încălzea aerul din camera mică. Buștenii groși ardeau cu flăcări mari și fierbinți, trosnind și aruncând scântei din când în când; cu toate acestea, păreau să nu se consume deloc.

          Înăuntru, pe un taburet tapițat, la o masă mare, stătea zâmbind un bătrânel. Ținea în gură ace de diferite grosimi și lungimi, fiecare cu alt tip de ață. Cu mâna stângă susținea materialul negru și gros, iar cu dreapta înfigea mica bucată de metal. O scotea, trăgea de firul roșu și gros, iar apoi o vâra înapoi prin țesătura întunecată. Croitorul era atât de absorbit de munca sa, încât nici nu păru să-l observe pe bătrânelul care se oprise la ușă și privea curios pe geam.

          Din viscolul de afară, transformat într-o adevărată tornadă de blocurile înghesuite, moșul rotofei încerca să intre în micul atelier. Voia să scape din frigul iernii timpurii, dar și să stea de vorbă cu vechiul său prieten, însă ușa cu geam mare era încuiată. Croitorul nu se aștepta să fie vizitat de clienți, motiv pentru care se și apucase de lucru la țesătură.

          Înainte să intre, chiar în dreptul ușii, fu lovit de un val plăcut de căldură. Era ca și cum temperatura dinăuntru răzbătea afară. Încercă mânerul. Ușa nu se urni. Ciocăni încet cu degetele înghețate.

          Croitorul ridică privirea, nedumerit și-l văzu pe bătrânel dârdâind în ger. Îi zâmbi, lăsă acele din gură peste țesătură și merse să-i deschidă, bucuros de vizita neașteptată.

          — Ce faci, Nea Ionele? îl întrebă Croitorul poftindu-l în atelier.

          — Ce să fac, bre? Mersei și io să iau una alta la copiii ăștia și zisei să dau și pă la mata. 

          — Bine-ai venit, Nea Ionele. Dă la mine să te-ajut cu haina, zise Croitorul întinzându-se după paltonul bătrânului.

          Îl ajută să dezbrace haina grea, închisă la culoare și îmbibată de apă înghețată. Nea Ionel lăsă pe jos, lângă ușa de la intrare cele două sacoșe pline cu tot felul de cumpărături și se bucură de căldură, dar și de zâmbetul Croitorului.

          Nu se mai văzuseră de câteva luni bune, cam de prin mai, de la Paște. Fuseseră colegi ani de zile la o croitorie din centru, până când Nea Ionel se pensionase. De atunci se îngrijea de curte, de animale și de nepoții care-i umpleau casa, mai ales vara. Își considerase copiii, fetele sale, cea mai mare bogăție, dar, după apariția pe lume a mititeilor, își dăduse seama că ei, viitorul, erau cel mai neprețuit lucru din viața sa. 

          Nea Ionel era un om simplu, calm și liniștit, tăcut în cea mai mare parte a timpului, dar de bucura să stea de vorbă cu nepoții săi, să joace table cu ei sau să discute despre ultimele meciuri de fotbal.

          — Așa bine-mi pare că ai dat și pe la mine, Nea Ionele!

          — Păi, dacă tot avusei drum p-aci, zise el zâmbind. Ș-așa am ceva dă luat dă la matale.

          — Ia zi, îl îndemnă Croitorul.

          — Ginirile miău vrea să-i fac o pereche de puntuloni, așa că zisei să dau pă la mata să cumpăr niște stofă neagră, vreo doi metri, nu mai mult că-mi ajunge. Și mă gândii și io că mai stăm și noi dă vorbă puțin, că tare mult a trecut de când nu ne-am văzut!

          — Sigur, Nea Ionele. Îți dau, cum să nu-ți dau, râse el. Te grăbești rău?

          — Nu. Și pă viscolu ăsta, nici că plec repede. Poate s-o mai domoli și ne-o ajuta Dumniezău să să mai linștească nițel.

          — Poate, zâmbi Croitorul.

          Ca la o comandă, vifornița de afară se înteți, măturând zăpada rece și albă cu o forță tot mai mare. Din micul atelier abia se mai vedea peste stradă.

          Croitoru-și pofti musafirul pe un scaun, lângă șemineu. Îi oferi un ceai, dar Nea Ionel refuză categoric.

          — O țuiculiță fiartă atunci, Nea Ionele?

          — E, cu asta nu te mai refuz, da’ una mică.

          — Acușica!

          Nea Ionel își freca mâinile și le punea în fața focului fierbinte, încălzindu-se suficient cât să-i fie bine. Se bucura de compania Croitorului și de faptul că nu se mai lupta cu vântul nemilos și nămeții reci. Se uită în jur și admiră lucrurile confecționate de prietenul său, atât cele pe care le știa, dar și cele noi. O tunică lungă și roșie, brodată elegant cu fir auriu în desene complicate-i atrase atenția. Îl admira pentru dedicarea sa și răbdarea pentru atâta migală. Nu-i plăcea însă că cele mai reușite haine, sau draperii, sau ce alte țesături mai făcea Croitorul, nu le vindea, ci le păstra în micuțul atelier pentru sine, ca să le expună.

          Râse în sinea lui și-și spuse că el n-ar fi avut niciodată atâta răbdare. Se ridică să se dezmorțească puțin și păși ușor, captivat de decorurile din jur, spre bucătăria din spatele tejghelei, unde-și făcea gazda sa de lucru cu un ibric. Se opri lângă țesătura neagră cu puncte colorate, admirând îmbinarea culorilor, formele rotunde, ovale, alungite, de pe suprafață. Ochii săi sclipeau cu încântare. Țesătura avea un aer de mister, dar și un aspect ciudat: părea să atragă și să crească încet, culorile devenind tot mai strălucitoare.

          Nea Ionel era atât de prins, încât nici nu-l sesiză pe Croitor când apăru cu două ceșcuțe mici care răspândeau aburi și o mireasmă dulce-înțepătoare. Licoarea clară, cu o ușoară tentă gălbuie, era fierbinte și arăta numai bună  într-o zi așa de rece.

          Croitorul îi înmână o ceașcă companionului său și ciocniră, urându-și sănătate unul altuia. Sorbiră câte o gură mică, pentru că nu voiau să termine prea repede sau să se ardă. Țuica încălzită și condimentată nu doar că avea o aromă sublimă, cu un iz încă perceptibil de prune, așa cum îi plăcea lui Nea Ionel, dar era și tare, ca cele făcute în Ardeal. La vreo 60 de grade estimase bătrânelul tăria, doar pentru sine.

          — Asta-i pălincă de la o cunoștință de pe la Maramureș. Are cel puțin 80 de grade, zise Croitorul.

          — Las’ că-i bună și merge. 

          — Păi cum să nu meargă, Nea Ionele. Văzuși și mata cât de frig e afară.

          — Păi d-acolo viu! răspunse el și mai sorbi odată din ceașca sa. La ce lucrezi aci?

          — Eee, o să vezi mata odată. Mi-a venit așa o idee acu’ câteva zile, sau să fi fost săptămâna trecută? Nici nu mai știu.

          — Așa-i la bătrânețe! Te mai lasă memoria, făcu haz de necaz bătrânelul, nu cu mult mai breaz decât Croitorul cu păr cărunt.

          — Nu contează. Dă-o-ncolo de bătrânețe, că noi suntem tineri, bre!

          — Poate mata, da’ io-s bătrân. Mă dor toate și iau medicamentili cu pumnu’. Ba pentru inimă, ba pentru tensâune, nici io nu mai știu care-i care. Noroc cu copiii ăștia că are grijă de mine. Un ginire e doctor și mi-a dat rețete, și fi-mea cu al ei bărbat mi-a zis cum să le iau. Acuma, nu știu io care cum sunt, da’ le iau.

          — Ce să facem, bre?

          — Trăim cum putem cât ne-a dat Dumniezău!

          — Așa să fie, Nea Ionele. 

          Croitorul îi puse o mână pe umăr și-l trase mai aproape, zâmbind. Amândoi începură să râdă, bucurându-se unul de compania celuilalt. 

          — Țes o lume, Nea Ionele, zise Croitorul. Vreau s-o termin și s-o agăț la intrare să vadă toți ce-am făcut eu!

          Deși nu înțelegea ce voise să spună, bătrânelul se bucura de entuziasmul prietenului său. Îl știa că are apucături bizare și că dacă-i intră o idee în cap nu se mai oprește. Îl susținea, chiar dacă-l înțelegea sau nu.

          — Dar matale… Ce mai faci? Cum sunt copiii?

          — Ce să fac, bre? Îți zisei dăja că venii la tine să iau niște stofă. Tot aveam drum prin oraș că ginirile n-a putut să scoată mașina și s-a surpat și acoperișu’ la cocină și nu m-a lăsat să-l repar io. Și fi-mea n-a putut să plece, că e ăla mic bolnav.

          — Aoleu! E rău?

          — E, n-are nimica, da’ a făcut niște febră și mai țușește. I-a dat mă-sa medicamente și-i trece. Io luai niște mâncare și ce mi-a mai zis ei să le iau. Îi ajut și io cum pot. 

          — Păi nu? Nu așa fac toți părinții? Au grijă de copii până nu mai sunt.

          — Așa-i, bre! Așa-i! Nu pricep io merău ce vrea să zică, da’ când pot îi ajut, și dacă nu, le pun o mână pă umăr să mă știe acolo și să știe că dacă am cum să-i ajut, îi ajut.

          — Nea Ionele, ești un om extraordinar. De aia îmi place mie așa mult compania ta și mă bucur să te numesc prieten! Dacă ai nevoie de ceva vreodată, să-mi zici!

          Își dădură mâna și mai luară o gură din licoarea amețitoare. Croitorul se pregătea să mai zică ceva, când la geam apăru un țigan care se lupta cu viscolul tot mai puternic de afară. Când îl văzură, cei doi se grăbiră să-l poftească înăuntru.

          De cum ajunse la ușă, Nea Ionel deschise și-l luă pe bărbat din vijelie. Era îmbrăcat cu câteva haine ponosite, cârpite și peticite. Căra în spate, cu greu, o legătură de mături din nuiele. Mai avea și o sacoșă de rafie plină cu linguri de lemn.

          — Săru’ mâna, conașule! zise țiganul. Haoleo! Săru’ mâna! Pot să stau și io puțin haici, mânca-ț-aș suflețelu lu’ matale? Că nu deranjez, numa’ să mai steie viscolul.

          — Stai, bre, că nu te trimite nimeni afar’ pă vremea asta, răspunse Nea Ionel fără să-și consulte gazda.

          — Hai, să trăiești! zise Croitorul. Bei o țuică fiartă?

          — Doamne-ajută, zise cu lacrimi în ochi bărbatul, făcându-și cruce. Nici nu știi dă când tot umblu prân frigu’ hăsta. Săru’ mâna, neică!

          — Haida, lasă și mata sacoșile la ușă și dă să te-ncălzești nițăl!

          Nea Ionel îl conduse pe lingurar lângă șemineu, în timp ce Croitorul se duse după altă ceașcă de țuică fiartă.

          — Haoleo! Pă mine nu m-o primit nimenea pă toata strada. Săru’ mâna, șefu!

          — Hai, bre, stai potolit! Dă ce umbli mata pă frigu ăsta nu știu, da’ nu era să nu te primim.

          — Nea Ionel zice bine, comentă Croitorul. Să știi că aici poți să vii oricând să te adăpostești. Poftim, spuse întinzându-i ceașca ce abia mai scotea câțiva aburi. Nu-i la fel de fierbinte, dar ar trebui să te-ncălzească.

          — Săru’ mâna, neică! Doamne-ajută! Bogdaproste! zise țiganul tremurând, nu de frig, ci de emoție, și sorbi din lichidul cald.

          — Auzi, bre, îi spune Nea Ionel, cât e o mătură?

          — Haoleo! Da’ cum să cer bani? Ia una, două, câte vrei, șefu! Ia șî linguri! 

          — Da’ cum să nu ceri bani? Vezi-ți, bre, de treabă! Zi, cu cât le dai?

          — 10 lei mătura, mo. Și 5 lingura. Da’  nu trebe, mo. Nu iau io bani dă la mata, conașule! 

          — Hai, bre, lasă-mă-n pace! Dă și mie o mătură și două linguri.

          Bărbatul sări din scaun și îi alese cele mai bune articole din ce avea cu el. Urmă o lungă dispută legată de acceptarea banilor, dar, cu greu, țiganul cedă și luă cei 20 de lei de la Nea Ionel. Între timp, viscolul se mai domoli, transformându-se într-o ninsoare liniștită, cu fulgi mari. 

          — Io trebe să plec, că mă hașteaptă nevasta hacasă, zise lingurarul. Săru’ mâna, neică, că ați fost buni cu mine, mo!

          — Auzi, îl opri Croitorul, când mai ai drum pe aici, să vii la mine să-ți fac niște pantaloni!

          — Haoleo! Da’ io n-am bani dă haine, șefu! Abia ham unde sta și ce să halesc și io!

          — Stai domne’ liniștit, că ne descurcăm noi! Dar să vii!

          Bărbatul dădu din cap și plecă liniștit la drum prin ninsoarea domoală.

          — Bre, acu’ că s-a mai potolit viscolu’, aș pleca și io. Dă și mie stofa aia!

          Croitorul luă o rolă neagră și tăie din ea cât ceruse Nea Ionel. Îi dădu materialul și-l ajută să-și pună paltonul încă greu, dar uscat și cald. Cei doi își strânseră mâinile.

          — Mă bucur că te-am mai văzut o dată, Nea Ionele!

          Își musafirul său își zâmbiră, bucuroși de revedere.

          — O să mai dau pă la mata!

          — Te-aștept! îi răspunse.

          Până să se elibereze din strânsoarea mâinii Croitorului, Nea Ionel începu să strălucească din ce în ce mai tare, într-un alb incandescent și pur, răspândind în jur căldură. Se ridică încet, plutind lin spre cer, dispărând prin tavanul atelierului. Croitorul își permise o lacrimă de dor. Avea să-i lipsească prietenul său bun și drag. Uitase când îi spusese cineva prima dată Ionel, deși pe el îl chema Gheorghe, dar tuturor le plăcuse și așa îi rămăsese numele de atunci.

          Avea să-i lipsească Nea Ionel, pe care-l chema Gheorghe…

          Se întoarse spre țesătura sa.

          — Înapoi la țesut universuri, își zise el.

          Puse acele cu ață colorată în gură. Înțepă țesătura cu cel cu ață roșie și continuă să lucreze la steaua cea mică unde avea să pună o planetă, cine știe, poate chiar și viață…

          

Ştefan-Decebal Guţă

Ştefan-Decebal Guţă

Ștefan-Decebal Guță s-a născut la Pitești în decembrie '93. În prezent este student la U.M.F. "Carol Davila", București. A început să publice în iulie 2016, la Gazeta SF. Blog personal: https://catharsiswriting.wordpress.com/

More Posts - Website