Se poate sau nu cuantifica arta? Iată întrebarea asupra căreia aș dori să poposim pentru câteva minute, analizând-o prin perspectiva cazului particular al literaturii.

          Primul impuls ar fi acela de a spune că arta nu este cuantificabilă. Însăși moțiunea este una pur tehnică și presupune existența unui sistem de referință obiectiv și universal-acceptat, la care să putem raporta orice operă. Un instrument, dacă vreți, cu care să le putem măsura, citind apoi gradațiile. Există așa ceva? Păi… nu prea. Arta în sine este supusă interpretării, căci se adresează oamenilor, în totalitatea lor, fiecare individ în parte digerând-o cu propriul sistem. Bineînțeles, un artist își va alege un oarecare public-țintă și va încerca să-și adapteze creația puterii de asimilare pe care presupune că acest public o are. Uneori reușește, alteori nu. Însă chiar dacă reușește pe deplin, acest demers nu-i garantează faptul că nu va fi judecat, interpretat și catalogat și de către ceilalți. Iar lumea artei este într-o continuă metamorfoză. Cum ar fi posibil, deci, să avem un set de criterii de referință „per se” la care să raportăm?

          Păi… nu le avem. Dar o facem, totuși, aproape fără să ne dăm seama. Și într-o manieră chiar foarte complexă. Să luăm doar cazul simplu al prozelor speculative cu care ne delectăm în paginile publicațiilor de gen, printre care se numără și a noastră, și să vedem câte „cuante” succesive apar. Prima decizie: e bună de publicat? Și dacă da, atunci: online sau în varianta tipărită? – dacă există. Mai departe: dar într-o antologie merge inclusă? Apoi, dacă privim puțin mai sus, către o editură: este antologia respectivă potrivită pentru tipar? În ce tiraj? Are autorul și altele, suficient de bune încât să fie publicat în volum? Și se poate merge mai departe. Cum se pot lua asemenea decizii în absența unui etalon obiectiv?

          Adevărul este că se pot lua, iar practica ne arată foarte clar acest lucru. Deși nimeni nu deține utopicul instrument cu adevărat imparțial, atotcuprinzător și infailibil, care să indice valoarea operelor dincolo de orice contestație, fiecare își are propriul sistem de repere. Bineînțeles, unele sisteme sunt mai experimentate decât altele, deci mai puțin contestabile. Pentru că, da, foarte adevărat, la fel cum operele sunt supuse analizei și cuantificării, la fel și părerile celor care cuantifică sunt, la rândul lor, cuantificabile. Mă opresc aici, deși se poate merge mai departe, până la absurd și înapoi.

          Haideți pentru început să vorbim despre cel care cuantifică. Nu greșim dacă spunem că cel mai valoros instrument al acestuia este experiența anterioară. Ochiul său este cu atât mai format cu cât în prealabil a parcurs mai multe texte. Un critic este cu atât mai bun cu cât a citit mai mult la viața lui, astfel că atunci când se află în fața unei scriituri proaspete o poate așeza lângă cât mai multe altele și a o măsura cu acestea. În lipsa unui etalon unic și obiectiv, literatura ca întreg poate oferi soluția.

          Însă un individ oarecare nu se poate lăuda că ar fi citit tot ce s-a scris vreodată. Nici măcar operele așa-zis „esențiale”. Totdeauna va găsi altele și altele care să-i îmbogățească experiența și, implicit, valoarea. Nimic nou până aici. Toată perorația numai pentru o concluzie-slogan de genul: „Citiți, citiți, citiți!”? Da și nu. Deocamdată îl analizam pe critic, ajungem noi și la măria sa, scriitorul.

          Sigur, nici pentru un critic experiența nu este suficientă. Cunoștințele de critică literară – da, începem să ne învârtim în cerc, vorbim despre critica literară pe care un critic literar o cunoaște – joacă și ea un rol definitoriu. Nu ajunge să citești, trebuie să și pricepi. Și uneori e interesant de văzut ce ai priceput tu însuți în comparație cu ce au priceput alții. De aceea există cursuri de critică literară, cenacluri, comisii cu mai mulți membrii și așa mai departe. Toate pentru a aduce subiectivismul cât mai aproape de dezideratul utopic al etalonului obiectiv. Este acest lucru întotdeauna atins? Probabil că nu. Însă asta se încearcă, în toate mediile literare și artistice în general.

          Bun, acum că ne-am făcut o idee despre fixarea reperelor, să vedem puțin cele mai importante trăsături de urmărit la un text. Care sunt „K.P.I.”-urile pe care un cuantificator le va analiza. (Îmi cer scuze pentru introducerea acestui termen care, pe lângă faptul că nu are nimic de-a face cu domeniul literar, mai este și importat din engleză și brutal acordat în limba română, dar cred că este cel mai elocvent în acest context.)

          La locul de onoare vom găsi, cred eu, ideea în sine. Originalitatea realizării, ineditul situațiilor, elementele noi, inovatoare sau – de ce nu? – revoluționare pe care le introduce. Ce beneficiu aduce scrierea de variațiuni pe aceeași temă? Unul nu prea mare, nu-i așa? Sigur, scriitorul respectiv poate trăi cu impresia că ideea sa e originală, iar când i se va spune: „Mda, drăguț, dar ai cam furat de la X sau Y”, el va riposta cu vehemență, susținând contrariul, probabil pe bună dreptate. Nu a furat nimic, pur și simplu nu a știut că și X sau Y, cu zeci de ani în urmă uneori, au scris chestii similare. Dar, asta e, fără discuție, vina lui ca autor, că a citit prea puțin. (Iar ajungem la sloganul cu cititul… inevitabil, mă tem.) De câte ori îți vine câte o idee genială, afli că i-a mai venit și altuia, cu mult înainte. Din păcate, cam așa e. Dar sunt și excepții.

          Un alt lucru foarte important e modul în care textul respectiv e construit. Dacă originalitatea și inovația nu ne-o putem „cultiva”, dacă nu putem, prin exercițiu, să obligăm inspirația să se pogoare asupra noastră, nu același lucru se poate spune despre construcția textului. Aici experiența e definitorie. Cu cât, ca autor, citești (da, încep să mă enervez chiar și pe mine însumi) mai multe opere esențiale în domeniul preferat, critică, cu cât scrii mai mult și încerci să-ți cizelezi scriitura, cu atât vei avea rezultate mai bune.

          Mai este apoi și impresia generală a întâmplărilor relatate. Sunt verosimile? Miza este una robustă sau fragilă? Personajele sunt veridice? Se comportă natural? Au evenimentele vreo legătură cu lumea reală? Au fost documentate în vreun fel? Și aceste aspecte țin de experiență și pot fi îmbunătățite prin… ați prins ideea!

          Și mai contează și volumul de muncă investit. Pentru un cititor experimentat, acesta se vede imediat. Și nu este neapărat direct proporțional cu lungimea textului.

          Bun, și acum să încerc să o închei într-o notă mai personală. De multe ori, după ce am parcurs un text sau altul, mă trezesc analizându-l și catalogându-l. Pentru cele pe care le primim la redacția Gazetei S.F. trebuie să o fac. Pentru celelalte o fac din inerție. Am întâlnit foarte multe care mi-au plăcut mult, altele care personal mi-au displăcut, dar pe care le-am găsit de valoare și altele care m-au lăsat rece. Dacă mă întreb câte mi-au oferit cu adevărat plăcerea lecturii, probabil că răspunsul ar fi „unele”.  Însă, dacă mă întreb câte au meritat efortul, atunci răspunsul este „toate”. Despre niciunul nu pot spune că-mi pare rău că l-am citit. Nici măcar despre cele pe care le-am găsit horror nu ca gen, ci din toate celelalte puncte de vedere. Măcar pentru faptul că am aflat că se poate scrie și în acel fel nefericit din punctul meu de vedere, sau pentru extinderea plajei mele de referințe negative, și tot consider folositoare lectura. Indiferent de sentimentele pe care mi le-a stârnit (sau nu), indiferent de modul în care am rezonat cu acea operă, fiecare scriere pe care am parcurs-o a însemnat o experiență pentru mine, una pentru care am fost bucuros să plătesc timpul alocat lecturării. N-am găsit încă opere care, efectiv, să nu merite a fi citite și, probabil, nu există. Dar își doresc oare autorii să fie interesanți prin prisma oferirii de etaloane negative? Bănuiesc că nu. Trebuie, așadar, să plece urechea la opiniile cuantificatorilor. În definitiv, ideea este să transmită ceva pozitiv.

          Ce pot, așadar spune în încheiere decât: „Citiți, scrieți, însușiți-vă criticile competente și progresați!”  Iar în acest demers, haideți să ne ajutăm unii pe alții.

         

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website