GSF78 banner02-650

          A fost odată ca niciodată. Cică așa ar trebui să înceapă ceea ce unii ar considera un basm. Dar zi-mi tu, un basm te-ar aduce într-un pat din infirmeria castelului Topraisar? Cred că nu. Și mai cred că un basm nu ți-ar rupe picioarele cînd ar avea ocazia, nici nu te-ar umple de bale puturoase, nici n-ar urla la tine din toți rărunchii.

          Se făcea că eram vînător. De fapt, „se făcea” e cam puțin spus. Eram cel mai bun vînător din regat și toată lumea o știe, chit că acum se-mpăunează toți gherțoii și se dau mari și tari. Niște gherțoi, ascultă-aci la mine. De cînd eram puian și tătînu’ mi-a dat primul arc în mîini, am fost spaima potîrnichiilor de prin pădure. Aproape că le puteai auzi șușotind: „Bă, vine Sălăzar!” și zburătăcind care-ncotro. Eh, și tot așa a fost cam pînă acu’ vreo două luni, de cînd tot zac în patu’ ăsta puturos, păzit de vindecători mai ceva ca Negru-Vodă balauru’.

          Să vezi…

          Mult la nord de mlaștinile-astea împuțite, spre ținuturile alea înghețate, spre Culmea și spre Crucea Vînturilor, cam pe-acolo mă așezasem de vreo două sau trei ierni. Bune și frumoase toate. Vînat din belșug. Blănuri de lup. Carne de căprioară. Cîte-un urs brun mai îndrăzneț. Tot ce vrei, trai neneacă. Vizitatori nu prea, da’ nu pot să spun că asta mă deranja teribil. E drept că, uneori, puțină companie nu strică, da’ pentru asta există cetățile, nu? Eh, și uite-mă pe mine, crai bătrîn, cum îmi iau desaga-n spinare și pornesc spre Culmea. Păi ascultă la mine-ncoace, bordel ca la Culmea nu mai găsești de la Topraisar și pînă-n Capătul Lumii. Poate d-aia i-o și zice așa, „Culmea”, ce știu eu? Cert e că am mers cale de vreo cinci zile prin păduri, huhurez nebun și-ncins, numai s-ajung la o halbă mare de bere și-o spiridușă jucaușă. Atîta mi-a trebuit, fir-aș al Infernalilor.

          Culmea, dacă nu știai, e-o cetate cocoțată pe-o culme. Da, știu, surpriză mare, nu? Este, este, și eu m-am mirat cînd am văzut-o prima oară, convins fiind că o să fie într-o vale, da’ nu e. Fericit nevoie mare, am intrat în cetate cam pe după miezul nopții. Gardienii Culmii erau pe jumătate beți, puteam să intru și călare pe-un balaur, cred că l-ar fi luat la o băută, că sabia-n mînă nu mai putea s-o țină nici unu’. Culmea asta nu e vreo mare frumusețe. Cîteva bordeie sprijină zidurile cetății, sau zidurile le sprijină pe ele, greu de zis. În mijlocul zidurilor se-nalță ceva ce, în alte circumstanțe, am numi castel. Numai că nu prea e castel. E mai degrabă o dărăpănătură cu acoperiș, jumate han, jumate grajd, ambele jumătăți servind și ca bordel – o bucurie, nu alta. Oriunde te-ai duce, o femeie (fie ea spiridușă, elfă, pitică, juma’ de căpcăun sau orice-ți trece prin cap și nu mușcă) e gata să-ți țină companie pentru vreo doi arginți. Dacă-i cumperi tu berea și-o ciozvîrtă de oaie, merge și cu un argint. Dacă vrei să te dedai desfrîului, ascultă la mine, Cetatea e locul pentru tine.

          Eh, și iată-mă trecînd de gardieni pe poarta Cetății larg deschisă. Unu’ mă recunoaște și îmi face un semn. Eu îi fac un semn înapoi, c-un deget ridicat în sus – nemernicul mi-e dator cu doi arginți, da’ e prea beat ca să-l mai iau la chelfăneală și oricum nu-i are. Jigodiile-astea beau numai pe datorie.

          În hanul-grajd-bordel e veselie mare. Unii strigă un cîntec în care Negru-vodă nu prea mai ingrijește balaurul, sau, mă rog, depinde cum vrei să-i spui. Într-un fel, îngrijește balaurul, doar că nu pe-ăla care trebuie. De cum intru, cîțiva mă-ntîmpină cu berile pe sus: „Jupîne Sălăzar, maestre, jupîne și maestre, e rîndul tău la cinste!” Asta mă-nfurie teribil, borfașii ăștia care, pentru că am făcut cinste o dată, cred că le sînt dator de fiecare dată cu cîte-un rînd de poșircă.

          Jumătatea-han are, sau mai bine zis avea, că nu cred să le mai aibă vreodată, un zid acoperit cu butoaie de la podea pînă-n tavanul aproape smuls de vînturi. De jos în sus, avem poșircă, apoi un rînd de tărie, unul de bere, două rînduri de vinuri proaste, bune amestecate cu proaste, apoi iar proaste. În vîrf, un elixir din fructe care-ți rupe capul după două halbe, da’ eu am reușit să beau trei fără să îl rup. Celelalte ziduri sînt așa de crăpate că poți vedea lejer tot ce se-ntîmplă afară și în grajd. Afară de obicei nu prea se-ntîmplă mare lucru. Cînd plouă, vezi cum plouă. Cînd ninge, zăpada intră prin crăpături și-i numa’ bună să-ți ții halba de bere rece. Cînd e soare și frumos, că te uiți afară sau că te uiți în grajd e-același lucru.

          Hangiul, prieten vechi, fidel cumpărător de blană de urs, pe care i-o dau în schimbul băuturii, rînjește larg: „Jupîne Sălăzar, de mult nu te-am văzut!”, și imediat se-ntinde cu-o halbă goală înspre elixir, apoi mi-o trîntește pe tejghea și dă din cap, îmi face cu ochiul, apoi se-nroșește la față și urlă din toți rărunchii la un om și-un pitic care se-njură de strămoși. Hangiul știe el ce știe. Băutura se scumpește imediat pentru scandalagii. Se-ntoarce la mine rînjind din nou cînd prima halbă-i deja goală. Aroma de corcodușe și de trandafir e-așa puternică încît gura-ți miroase a flori și fericire vreo două zile după. Îi fac semn din cap spre butoaiele din vîrf, el îmi face iar cu ochiul și, fără o vorbă, îmi trîntește a doua halbă pe tejghea. O iau mulțumit și-l urmăresc cum, de după tejghea, scoate-o măciucă zdravănă cu care se-ndreaptă spre mușteriii certăreți. Mă-ntorc să văd și eu circul, da’ nu se-ntîmplă mare lucru. Cîte-o măciucă peste cap îi potolește imediat pe scandalagii, iar hanul revine la o ambianță mai plăcută, în ciuda celor doi care sîngerează pe podea.

          A treia halbă e tot ce-mi trebuie. Mă-ndrept pe cel puțin șapte cărări, călare pe-un pegas, că altfel nu cred că puteam să zbor, înspre ușa grajdului, să-mi aleg un companion nocturn, dacă-nțelegi ce vreau să zic. Numai că n-apuc. Din afara hanului se aud urlete de femeie. „Tre’ să fie unul din paznici, e clar”, îmi zic și chicotesc în barbă, călare pe pegas. Numai că, brusc, pegasul dispare și nenumărate perechi de ochi se-ntorc spre ușa hanului. O muiere, urlînd ca din gură de șarpe cu-o voce pițigăiată, pătrunde în han: „Căpcăunul! Căpcăunul ne-a prins vînătorii și vine-ncoace, ajutor!”

          Pot să spun că, în momentul ăla, tot hanul s-a întors spre muiere, prin zidul dinspre grajd s-au ițit alți ochi, și toți am rămas înghețați cîteva momente bune. „Cum adică, un căpcăun?” m-am întrebat eu, nelămurit. Păi, vezi tu, căpcăunii ăia sînt considerați doar basme, d-aia te-ntrebam ce te-ntrebam la-nceput. Nu știu cum e prin coclaurii de unde vii tu, dar la noi ultimul căpcăun a fost înfrînt acum mai bine de două secole și de-atunci credeam că asta a fost, gata căpcăunii, gata picioare împuțite pe care le simți de la doi kilometri. Numai că muierea asta vine și urlă despre un căpcăun și, deși știm că-s doar povești, toți înghețăm. Asta pînă cînd bețivul cetății, un bătrîn pe nume Oswald, venit de undeva din Vest, se ridică în picioare și azvîrle cu o halbă pe jumătate plină, strigînd: „Ia mai taci, fă!” Halba o nimerește pe muiere în cap, ea se prăbușește, și tot hanul-grajdul-bordelul revine la desfrîul de cîteva clipe în urmă ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

          Numai că, vezi tu, experiența m-a-nvățat că o muiere nu pleacă de nebună în miezul nopții, urlînd din toți bojocii, dacă nu s-a întîmplat ceva grav. Așa că am aruncat un ochi în grajd, am mai rotit o dată privirea prin han, am oftat și-am pornit spre femeie, am prins-o de-un braț și-am tîrît-o afară. Partea bună cînd ieși din bodegă acolo, departe, în nord, e că poți să-ți revii din cea mai cruntă beție și poți să stai în picioare cum trebuie, chiar dacă nu prea ești în stare să mai faci și orice altceva.

          Eu mi-am revenit aproape imediat – ce fac anii de beție din om! Femeia și-a revenit și ea în simțiri după cîțiva ghionți în coaste și a început să urle din nou, așa că i-am mai tras un picior peste gură, numai ca s-o fac să tacă. Nu-ți mai spun despre privirile pe care mi le-a aruncat, nici despre faptul că prin gura ei șuiera vîntul, și chiar n-am vrut s-o lovesc atît de tare, dar elixirul ăla probabil dispare din creier și se duce jos, în picioare, la contact cu frigul… Sau ceva… Mă rog. Partea importantă e că muierea asta nebună nu bătea cîmpii, s-a jurat pe toți zeii că ceea ce spune e adevărat și eu, văzînd lacrimile care-i spălau fața de sînge, am crezut-o și iar am înghețat în loc.

          Apoi am rînjit ca un idiot cîteva minute bune: nu s-a mai văzut un căpcăun de două sute de ani, acum apare unul în sfîrșit, iar vînătorul Sălăzar (care, între noi fie vorba, e cel mai mare vînător al vremii, chit că n-am nici 5 picioare înălțime) e aici ca să îi adauge hîrca urîtă la colecție. Păi nu e corect să mă bucur? Păi nu e corect să fug și să mai iau o halbă de elixir, chit că e a patra, și să mă-ntorc afară pregătit de drum? Normal că e corect, asta am și făcut. I-am aruncat femeii o zdreanță șterpelită din han, asta s-a șters cît a putut, și-a cules doi dinți de pe jos și m-a urmat afară din cetate.

          Nu am vorbit mult, mai ales pentru că o discuție se putea purta greu cu proaspăta știrbă. Partea proastă era că flinta mea se găsea taman la căsuța din pădure, la fel și arcul. Cu mine-aveam doar o spadă scurtă, perspectivă-ndoielnică în lupta cu un căpcăun. Totuși, muierea asta zicea ceva de vînători, așa că „se rezolvă”, mi-am zis eu. Or fi ei, oamenii, vînători mai slabi decît noi, piticii, dar nu-s răi deloc la partea de echipament. O flintă sănătoasă și pulbere roșie sigur o să-și facă treaba.

          Am mers ore bune, a răsărit soarele și am privit spre muierea asta deșelată deja de cît a alergat spre Culmea și cît a mers acum cu mine, dar n-am auzit-o o dată scrîșnind din dinții pe care-i mai avea sau plîngîndu-se de greutatea drumului. Se luminase deja de mult, cînd o duhoare imposibilă mi-a smuls aerul brusc. Femeia și-a acoperit nasul cu zdreanța, eu cu mîna, și ne-am fofilat amîndoi după un trunchi doborît.

          În fața noastră, la vreo cinci sute de pași, se zărea un luminiș în care mai stătea în picioare un singur cort. Pe toată suprafața luminișului erau întinse cadavre-nsîngerate, iar în mijlocul lui, doi copaci. Numai că, vezi tu, ăștia nu prea erau, de fapt, copaci. Sau, dacă or exista copaci lînoși precum mamutul, atunci înseamnă că se poate să fi fost. Numai că nu erau. Nu, dom’le, erau picioarele căpcăunului.

          Abia atunci mi-a trecut prin cap să ridic privirea și, printre coroanele dese ale brazilor, l-am văzut. Era cea mai urîtă spurcăciune pe care am zărit-o vreodată, nu se putea compara cu nimic, nici cu hidoșii goblini din minele regatului, nici cu juma-de-șerpii din vest, nici cu vreun minotaur, nici cu orice altă creatură de pe lumea asta. Era hîzenia-ntruchipată. Picioarele păroase urcau mai sus de treij de coți, se terminau cu o piele mare de mamut ce-nfășura mijlocul căpcăunului, apoi continuau cu trunchiul lui, din care vedeam numai spinarea: o cocoașă aproape cheală, presărata din loc în loc cu buboaie pulsînde, galbene și împuțite. O coamă de păr maroniu cobora pe umerii lui imenși, cît bolovanii, la rîndul lor continuați cu brațe cum nu mai văzusem niciodată. Dintr-unul din umeri ieșeau vreo trei săgeți care nu prea păreau să-l deranjeze. Picioarele, cu un păr prea des ca să fiu sigur, păreau și ele, dacă nu rănite, măcar zgîriate. Ținîndu-ne de nasuri, ne-am retras pe drumul pe care veniserăm pînă n-am mai simțit duhoarea de picioare împuțite și brînză stricată în jurul nostru și ne-am adăpostit sub un trunchi doborît, muți amîndoi.

          Trebuia să ajung la căsuța din codru neapărat. Acolo am toate lucrurile de care un vînător poate avea nevoie – arcuri, săgeți otrăvitoare, săgeți cu piatră-foc, sticle-fulger, capcane pentru urși, pentru cerbi și pentru rozătoare. Numai că, mă gîndeam eu atunci, capcane pentru căpcăuni nu am. Și, la urma urmei, cum, Infernalilor, se vînează un căpcăun? Chiar dacă trecuseră două veacuri de cînd ultimul căpcăun fusese zărit, cineva trebuie să știe ceva despre ei, despre slăbiciunile lor, despre cum poate fi doborîtă o asemenea veste.

          Muierea începuse să se bocească lîngă mine din ce în ce mai tare, așa că i-am ars o palmă peste față. A dat să urle și mai tare, dar a tăcut cînd am prins-o de maxilar. „Vrei să ne-omori pe amîndoi? Dacă ne aude?” i-am zis în șoaptă, privind peste bușteanul după care ne ascundeam. Pădurea era liniștită de ceva vreme. M-am așezat din nou, cu spatele lipit de trunchi și mi-am ridicat ochii spre coroanele brazilor. „Ceva, ceva trebuie să meargă. Poate o sticlă-fulger”, mi-am zis în gînd. Deodată, pămîntul a început să se cutremure, mai întîi încet, apoi din ce în ce mai tare. Am privit spre muiere, care începuse deja să scheaune înfundat, cu mîinile la gură și cu o privire înfricoșată. Trebuia să pornim de acolo, căpcăunul putea să dea peste noi dintr-o clipă în alta. „Du-te la Culmea, avertizează-i”, i-am spus în șoaptă. S-a ridicat imediat și a luat-o la fugă, iar eu am pornit spre căsuța din codru.

          Căsuța, la drept vorbind, nu arată prea grozav. Iernile aspre din nord fac întreținerea ei un coșmar, iar eu prefer să știu că am mîncare și băutură la îndemînă oricînd și îmi pasă mai puțin de ceea ce un elf învățat pe la școlile înalte ar numi aparență estetică. Rahaturi de mamut. Important e să nu te bată vîntul și să ai unde să ții piei, coarne de cerb, blănuri de toate felurile și echipamente de vînătoare. Aparențele estetice au libertatea să coboare-n Infern și să rămînă acolo, să nu te superi că-ți spun asta.

          Căbănuța mea vînătorească e-mprejmuită cu un gard de surcele care nu delimitează mare lucru. Acolo nu prea poți cultiva, recoltele trebuie să se coacă repede în scurta vară nordică și eu oricum nu-s tocmai mîncător de iarbă. Puținele legume de care am nevoie, mai ales rădăcinoase, le iau de la Culmea sau, în cel mai rău caz, de la Crucea Vînturilor, în schimbul cîtorva iepuri.

          Am dat buzna în cabană și mi-am înșirat toate flintele pe jos, în dreptul focului permanent pe care l-am luat de la un mag din Crucea Vînturilor pentru trei piei de urs. Pentru o bestie atît de mare nu puteam să iau Fulgul, nici pe Doamna. Aveam nevoie de Ultima Cale, la care tătînu’ ținea ca la ochii din cap. Am ridicat-o și am privit-o în lumina focului. A lucit frumos, fără pic de rugină, cu trăgaciul răspunzînd atît de ușor încît nu am putut decît s-o strîng în brațe și să-i mîngîi țeava, soptindu-i dulcegării. Flinta rezolvată, acum sticlele-fulger.

          P-astea nu poți să le lași oriunde, eu le țin într-un cufăr de sub patul acoperit cu blănuri. Am tras lada de sub pat, am deschis-o și lumina lor albastră a sticlelor mi-a luminat fața, fulgere mici și neastîmpărate rotindu-se în recipientele fermecate. Am luat două și le-am prins la centură, apoi am mai luat încă una. Am închis cufărul, l-am deschis iar și am luat-o și pe a patra. Mai bine să fie decît să mor din cauza unui căpcăun. Mi-am făcut socotelile – de la Culmea și pînă la căpcăun nu am mers prea mult, era deja bine trecut de miezul nopții cînd urlătoarea a intrat în cetate. Am ajuns la monstru după răsăritul soarelui, înspre vest. De acolo și pînă la căsuța din pădure, aflată în codrii din nord, am făcut încă patru zile și jumătate. Deci atîta a trecut de cînd am văzut ultima oară căpcăunul. Dacă a luat-o spre Culmea, atunci cetatea nu mai există, bețivii ăia n-ar putea să doboare un căpcăun nici dacă ar fi deja mort. Cu flinta în spinare, cu sticlele-fulger la brîu și nelipsitele merinde în sacul de pe umăr, am pornit-o iarăși spre Culmea.

          Printre coroanele brazilor poți vedea cetatea de departe, de la jumătate de zi de mers, cocoțată pe dealul ei. Numai că, aproape cinci zile mai tîrziu, cînd am ajuns la ea, nu am mai găsit decît un zid stînd în picioare. În jurul fostei cetăți totul era distrus. Copacii doborîți, casele dărîmate pînă la ultima, hanul-grajd-bordel de-asemenea. Am pășit printre rămășițele clădirilor, printre bălți de sînge coagulat și cadavre intrate deja-n putrefacție. Cîrduri de corbi ciuguleau din stîrvul hangiului, am recunoscut roba lui Oswald cîțiva pași mai încolo, iar la ieșirea dinspre est a cetății am găsit cadavrul muierii urlătoare. Măcar acum tace. Spre est, cît vedeam cu ochii, nu erau decît trunchiuri de copaci rupte. Dacă erau și arse, puteam să jur că Negru Vodă scăpase balaurul și-l lăsase să zburde prin nord. Am luat-o pe urma distrugerilor, pas cu pas, atent la duhoarea specifică.

          Mi-am verificat cunoștințele legate de vînat. Ce știu despre căpcăuni? Că put. Că sînt proști ca brazii. Că sînt mai înalți ca brazii. Că ar încerca să mănînce orice se mișcă în fața ochilor lor, deci trebuie, pe cît posibil, să stai undeva unde să nu fii văzut. Că au mîinile atît de puternice încît, dacă te-ar strînge, efectul ar fi același pe care tu îl ai asupra unui țînțar de mlaștină. Că limbajul lor se aseamănă cu niște grohăituri porcine și niște mîrîituri de lup, numai că-s niște grohăituri-mîrîituri atît de puternice încît îți pot sparge timpanele. Că prin pielea lor săgețile abia străpung. Dar slăbiciuni? Ei, pentru asta aveam nevoie de niște sfaturi. Să se mai spună despre bătrînul Sălăzar că nu știe să urmeze un sfat! Trebuia să ajung la Crucea Vînturilor cît mai repede, preferabil înaintea căpcăunului.

          Nu-l mai văzusem pe tătînu’ meu de mai bine de 20 de ierni. Ultima noastră peripeție s-a terminat cu el urlînd la mine din toți rărunchii atunci cînd am reușit, în timpul unei beții, să cad peste Gilda, una din flintele lui, și să o rup în suficient de multe locuri încît să nu mai poată fi reparată nici cu sutură magică. De atunci nu ne-am mai vorbit, dar știam că dacă cineva are idee despre cum s-ar putea vîna un căpcăun, atunci el trebuie să fie. Vezi tu, noi, piticii, pe cît de scunzi sîntem, pe-atît de mult trăim, iar tătînu’ meu se preumblă pe acest tărîm de mai bine de patru veacuri. Deși nu ne-am vorbit, eu am întrebat mereu de el și am descoperit mereu unde se află, chiar dacă nu l-am văzut, fizic, niciodată. Întîmplarea făcea că, de vreo trei ierni încoace, era la Crucea Vînturilor.

          Între Culmea și Crucea Vînturilor e de mers cale de vreo 5-6 zile, în funcție de cît de grăbit ești. Eu eram foarte grăbit, așa că am umblat cît de mult am putut și am dormit cît de puțin am putut, ajungînd în cetate în patru zile și găsind-o, fericire, întreagă. Mai ții minte cîte ceva despre Culmea, nu? Ei bine, tot ce nu e Culmea, e Crucea Vînturilor. Gărzile m-au luat la întrebări de cum am apărut în ochii lor, zidurile erau întreținute perfect, porțile baricadate așa cum trebuie. În cetate, casele nu erau niște cocioabe nenorocite, ci adevărate clădiri de piatră și lemn. Iar hanul.. Ei bine, hanul… Hanul era cu adevărat impunător. Roza Iernii e, pentru oricine întreabă, cel mai bun han din lume. Dacă vrei să mănînci bine și să bei numai băuturi fine, atunci, prietene, aici e de tine. Hangiul mă cunoaște, așa că dacă ajungi vreodată acolo, spune-i de mine. De cum m-a văzut intrînd, a zîmbit larg și a scos o halbă mare pe care-a umplut-o cu o bere neagră, cremoasă, cu spumă aproape arămie și cu o dulceață de care mi-era dor. Am dat-o pe gît imediat și am mai cerut una, apoi l-am tras mai într-o parte.

          „De tătînu’ ce știi?” l-am întrebat încet, privind în jur. Și-a aplecat capul într-o parte și și-a îngustat ochii, apoi m-a chemat în spatele tejghelei, în camera lui. „Sălădar”, zice, „e deja la baronul Crucii. Nu vrea să se iște panica printre cetățeni, dar unul din gardienii Culmii a reușit să ajungă aici. Știm deja ce s-a întîmplat acolo și baronul e în mijlocul planificărilor. Dacă monstrul o să vină încoace, noi sîntem pregătiți.” a spus hangiul dintr-o răsuflare, ștergîndu-și transpirația de pe frunte cu o cîrpă. „Du-te la baron, îl găsești acolo.” a mai adăugat el. Mi-am terminat a doua halbă și am ieșit. Se însera și dinspre nord un vînt rece, aducător de zăpadă, începuse deja să bată.

          Casa baronului nu e așa impunătoare cum te-ai aștepta să fie. O construcție simplă, din bolovani la bază, din lemn în partea de sus, arată mai degrabă ca o cazarmă pe dinafară. Cei doi paznici de la ușă, garda personală a baronului, sînt oameni dîrji, foști soldați din vremea în care baronul era el însuși soldat, mîna dreaptă a lui Vodă. Nu m-au recunoscut, nu știau cine sînt și ce caut acolo, însă m-am mirat că n-a fost nevoie să-i mituiesc, ci doar să le spun ce caut. Așa bărbați, mai rar! Unul dintre ei m-a condus înauntru și m-a introdus imediat într-una din odăile baronului care, cînd a auzit ușa, și-a ridicat privirea și m-a privit mirat. În fața lui, cu spatele la intrare, era tătînu’, care de cum s-a întors și m-a zărit, a ridicat ciomagul folosit pe post de sprijin și l-a dus deasupra capului, pregătit să mi-l azvîrle în creștet. Cred cu sinceritate că ținea mai mult la flinta aia decît la mine.

          „Tătîne, zic, l-am văzut. Gardianul nu minte, căpcăunul a distrus Culmea și a pornit în direcția asta, dacă nu mergem noi după el, ajunge el aici și-o să fie prăpăd!” Asta a avut darul să-l calmeze, iar baronul i-a făcut semn gărzii să iasă. Pe masa în jurul căruia stăteau cei doi era întinsă o hartă pe care marcaseră, deja, drumul monstrului. Baronul, om învățat cu luptele, puțin înfumurat acum că avea un singur inamic, nu o mie, era convins că trupele lui pot să facă față unui amărît de căpcăun. Numai că eu știam, după ce l-am văzut, că lucrurile nu-s așa simple cum par a fi. Iar tătînu’ meu o știa și el, dovadă că își mușca mereu buzele. Ochii baronului au sclipit cînd și-a îndreptat privirea spre sticlele-fulger pe care le căram la brîu, iar taică-miu a aprobat atunci cînd le-am pus pe masă: „Astea s-ar putea să meargă, dacă vremea ține cu noi. Avem nevoie de ploaie sau de zăpadă, să fie tot ud, altfel…”

          Tăcu o vreme, iar baronul și cu mine ne-am uitat la el. Aproape că puteai să vezi cum, sub părul lui albit de ierni, rotițele se mișcau, amestecînd posibilități. „Altfel avem nevoie de un mag sau un bard care să știe cum să aducă ploaia… Sau un Element, da, un Element de apă, asta ne trebuie, da…” a mai adăugat el și s-a îndreptat spre ușă. „Asta ne trebuie, da!”

          Ei bine, cam asta a fost întîlnirea noastră. Te-ai aștepta ca, după atîția ani, să schimbăm poate mai multe cuvinte sau să ne îmbrățișăm și să plîngem ca niște muieri, dar nu, nimic de genul ăsta. În schimb, pînă ca eu și baronul să ne dezmeticim, el era deja plecat din cetate și nu l-am mai văzut timp de zece zile. Numai că atunci cînd l-am văzut, era deja prea tîrziu. Pînă s-a întors el, cetatea era deja copleșită. Căpcăunul ăla ar fi putut să folosească meterezele Crucii Vînturilor pe post de masă, nu că nu ar fi făcut-o.

          L-am văzut de la distanță, pe deasupra brazilor, pășind atît de greu încît se cutremura pămîntul. Probabil că și el a zărit cetatea, că la un moment dat l-am pierdut din vedere, s-a aplecat și s-a strecurat printre pomi. Credeam despre căpcăuni că sînt mari și proști, dar adevărul e că sînt doar mari. Cu toată privirea tîmpă de pe fața aia de dulău fioros, căpcăunul ăsta știa ce face. Iar cînd a apărut la marginea pădurii și s-a avîntat spre zidul cetății și ne-a izbit, cu toată puzderia de săgeți ce se năpusteau asupra lui, a reușit să ne doboare de pe metereze de parcă am fi fost niște fulgi. Spre norocul meu, de cîteva zile începuse să ningă cîte puțin, așa că am căzut într-un nămete. Un alt nenorocit a căzut pe pavajul curățat de zăpadă al cetății atît de tare încît i-am auzit oasele pîrîind și nu s-a mai ridicat. Am privit în sus, la botul căpcăunului care se aplecase peste zid. L-am văzut cum îl culege pe unul dintre gardienii înarmați cu zbierete, arcuri și flinte. L-a ridicat pînă în dreptul capului și a deschis botul, a mușcat din el și i-a înghițit trunchiul, iar picioarele, din care sîngele țîșnea în toate direcțiile, le-a aruncat în cetate.

          M-am ridicat și m-am adăpostit, atît cît mă puteam adăposti, mi-am încărcat flinta și am tras – o dată, de două ori, de trei ori. Nici nu îl zgîriam și asta mă înfuria. Ultima Cale s-a dovedit incapabilă în fața unui asemenea monstru. Căpcăunul a dărîmat zidul cetății cu totul, urlînd ca o haită de lupi înfometați. A pătruns în cetate și a zdrobit cu picioarele cîțiva dintre soldați. Aerul era greu de sînge și de putoarea bestiei, de brînză și miros de picioare împuțite, iar mireasma ce ieșea din botul lui de fiecare dată cînd urla era fetidă. M-am retras, cu Ultima Cale în spinare. O sumedenie de gărzi încercau să lovească monstrul cu spadele, dar nu reușeau să îl deranjeze mai mult decît te deranjează pe tine un țînțar.

          Am prins de la brîu o sticlă-fulger și le-am strigat gardienilor să se dea la o parte, apoi am aruncat-o. Nu a fost deloc ce mă așteptam. Ori sticla era secată, ori căpcăunii au pielea a Infernalilor de rezistentă împotriva săgeților, săbiilor și fulgerelor. Am mai încercat o dată, cu a doua sticlă și am reușit doar să îi atrag atenția asupra mea. „Mămică”, mi-am zis cînd găvanele din capul căpcăunului s-au întors spre mine și am luat-o la fugă, înspre piața cetății, cu Ultima Cale zbătîndu-se pe spinarea mea și cu cele două sticle-fulger rămase la șold.

          Mugind, lătrînd, căpcăunul porni înspre mine. În drumul lui dărîmă cîteva ziduri și mai călcă peste încă vreo doi dintre gardieni, spulberîndu-i pe ziduri și pe pavajul cetății. Am apucat a treia sticlă și am aruncat-o înspre căpcăun, izbindu-l drept în bot de data asta. Probabil umezeala din gura lui și sîngele care îi năclăia fălcile au făcut fulgerele să explodeze. Așchii de lumină albastră au înconjurat capul hîd al bestiei, cîteva pătrunzîndu-i pînă în gît și luminîndu-l pe interior atît de puternic încît toți cei care mai eram în picioare i-am putut vedea, pentru o clipă, coloana vertebrală. A rămas pe loc, de-a dreptul șocat, apoi s-a prăbușit pe un genunchi. Eram convins că o să se prăbușească de tot. Și-a prins gîtul cu mîinile butucănoase, blănoase, cu o limbă lungă, înnegrită, atîrnînd din gură, cu ochii înroșiți privind disperat în jur. Am prins flinta, am încărcat-o iar, am tras prima încărcătura direct spre capul bestiei și un ochi a explodat, aruncînd cu bucăți de carne și stropi de sînge în față, dîre roșii scurgîndu-se pe chipul schimonosit al monstrului.

          Am încărcat flinta din nou și atunci i-am auzit, pe Marele Bard Elston Gunn, pe tătînu’ și pe… creatura lor. În spatele căpcăunului, imensul Element de apă vuia asurzitor și spăla toate urmele de sînge pe care monstrul le lăsase în urma sa. Căpcăunul s-a ridicat, s-a întors și, cu o putere pe care nu credeam că o mai are în el, a sărit spre Element, dar s-a avîntat atît de tare încît a trecut de-a dreptu’ prin el. Lucru care mie îmi convenea de minune. Am apucat a patra sticlă-fulger și am luat-o la fugă înspre Element. Știi că, pînă atunci, nu mai văzusem unul atît de aproape? Ei bine, da, admit că am fost impresionat, deși nu multe lucruri îl mai impresionează pe bătrînu’ Sălăzar. Era ca și cum o masă uriașă de apă ar fi fost prinsă într-un trup de sticlă, numai că se unduia constant, iar cînd s-a năpustit înspre căpcăun, acesta n-a mai putut decît să facă niște pași înapoi și să se prăbușească. În spatele lui erau Elston și tătînu’; pe primu’ l-am văzut mișcînd din brațe, aproape că i-am auzit cîntecul sau incantația sau cum s-o numi ce face el. Mi-am întors fața spre căpcăun, copleșit acum de valurile Elementului, țintuit la pămînt.

          „Aruncă sticla!” mi s-a părut că îl aud pe tătîn urlînd, sau poate era doar o voce în capul meu, dar asta am făcut. Am apucat-o mai bine, am azvîrlit-o înspre masa de apă și carne și am privit. Sticla a părut, cumva, să treacă prin trupul Elementului, apoi a explodat asurzitor, umplînd aerul cu un miros apăsător de ars și o miasmă de abur putred.

          Elementul a început să se evapore, lipit de trupul monstrului, iar fulgerele loveau din toate părțile creatura doborîtă. Picioarele blănoase erau carbonizate deja cînd Elementul s-a dematerializat, iar căpcăunul nu mai mișca. Am scos un oftat ușurat, numai că, sub ochii larg deschiși ai tuturor, silueta arsă a căpcăunului s-a ridicat din nou. Am luat iar flinta în mînă și am țintit înspre hîrca hîdă a bestiei, chitit să-i nimeresc celălalt ochi, dar n-am mai apucat. Impozanta creatură s-a clătinat pe picioare, a făcut un pas spre mine, apoi încă unul… apoi s-a prăbușit în față. Știi deja că noi, piticii, nu sîntem chiar cei mai rapizi alergători, iar eu eram prea aproape de căpcăun ca să mă mai pot feri în vreun fel. Am luat-o la fugă cît de tare am putut, chitit să mă scap de plăcerea de-a avea contact cu matahala, dar prăbușirea lui a avut ca țintă… Ei bine, picioarele mele. Atît am mai avut de alergat ca să scap.

           Și uite că am încălecat pe-o șa și ți-am spus povestea așa, sau care o fi finalul ăla de basm, știi tu mai bine.

 

Teodor-Cristian Badea

Masterand la Studii Literare, Universitatea din București. Născut în 1988, dar nu îmi amintesc nimic legat de revoluția de un an mai tîrziu. Am preferat mereu singurătatea, poate pentru că am crescut singur. Am urît școala generală și liceul și, după ce am absolvit examenul de bacalaureat, eram convins că nu o să duc dorul învățăturii. Am absolvit cursurile Școlii de Arte București la un an după terminarea liceului. Am lucrat, vreme de cîțiva ani, în domeniul tehnic - mă ocupam de calculatoare, camere video și foto, căblăraie, editare video. Muncă multă, oboseală multă, timp liber lipsă. Am hotărît să mă înscriu la Facultatea de Litere la vîrsta de 24 de ani și cred că a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o de-a lungul vieții. Aici mi-am redescoperit interesul pentru literatură, interes pe care îl aveam încă din școala generală, dar îl pierdusem pe cînd cotrobăiam prin măruntaiele unui computer. Sînt pasionat de jocuri video, ador să le „citesc” și mă interesează modul în care un joc poate crea o poveste, uneori mai complexă decît cele pe care le putem găsi în cărți. Dintre toate genurile literare, literatura SF/Fantasy este marea mea pasiune, citesc orice carte din acest gen care îmi pică în mînă. Asta nu înseamnă că îmi și plac toate, ba din contră, critic tot ce se poate. Am început să scriu cam acum un an, iar „Cum am vînat un căpcăun” este primul text fantasy pe care am început să-l scriu și l-am și dus pînă la capăt. Am mai terminat, între timp, o nuvelă, iar în momentul de față lucrez la un cyberpunk autohton.

More Posts