După nenumărate lupte cu propria-mi voință m-am hotărât să o fac. Da, m-am hotărât să o ucid! Înțeleg și simt zvârcoleala din sufletul vostru, pentru că evident, sunteți împotriva deciziei mele; vă asigur însă că gestul meu este pe deplin justificat.

          Ea nu mă iubește! Ei și, ce-i cu asta, o să mă întrebați. Ce vină are biata femeie dacă nu te iubește? Atunci vă întreb eu: de ce nu mă lasă? Da! De ce nu mă lasă, dom′le, în pace? Tot îmi zăpăcește mințile mereu și-mi joacă feste în amor. Vă întreb din nou: se cuvine asemenea purtare pentru o doamnă bine ca ea sau oricare alta?

          Scuze! Tot ce încercați să-mi înșirați acum drept motive nu-s decât scuze. O merită pe deplin, vă asigur! Așa că, indiferent dacă vă convine sau nu, eu tot am s-o fac. Singura problemă rămâne modul în care am s-o ucid.

          Aș putea să o sugrum, dar este ceva mai corpolentă și mă tem să nu întâmpin necazuri în timpul procesului. Nu ar fi prima dată când m-aș răfui cu Vetuța, „parte în parte”, după cum tot îi aud spunând pe derbedeii ăștia ce-și pierd timpul prin fața bodegii din scara vecină. Toată ziua băutură și tutun și fuste, numai asta știu. Au uitat complet de școală, muncă sau alte îndatoriri cetățenești. Ce să mai, se duce lumea de râpă, dom′le. După cum vă spuneam, mai alaltăieri m-am răfuit cu ea, și mai să mă doboare nene! Mi-a întors mâna la spate, ca o brută, dom′le, nu altceva, zvârlindu-mă pe casa scării, cât pe ce să mă prăvălesc pe treptele înguste.

          Vorba lui Dumitrache, bunul și vechiul meu prieten:

          ‒ Gicule, asta-i pe interes, nene. Nu te mai amărî geaba cu ea. Vezi-ți de treburile tale.

          Și pe bună dreptate, dom′le! Când mă sosesc la ea cu fondante ori migdale, ciocolată ori banane, să vezi ce dragoste pe ea. Cum vine 15 ale lunii, când pensia e dispărută deja, îmi aruncă numai priviri reci și iscoditoare prin crăpătura ușii.

          ‒ N-ai pișcoturi ori suc fără acid, nu pupi nimic! și pleosc, îmi izbește ușa în față.

          Și te doare, dom′le, la drept vorbind, că tânjesc după vorbele ei dulci de amoreză pufoasă. Auzi tu la ea! Suc fără acid! Că de-al nostru românesc, dintr-ăsta cu acid, nu o fi bun. Cică îi cauzează la stomac. Prostii, v-o spune Gicu, c-am învățat-o cu nărav. Da o dezvăț eu, n-aveți voi grijă. Fără bomboane, fără suc neacidulat, fără ciocolată, că dintr-astea nu s-or mai găsi și pe lumea ailaltă.

          Dumitrache. Să-i ajute Dumnezeu cu ulceru′ și ficatu′ lui, că-i bonlav, săracul. El a tot încercat să îmi spună, c-o fi, c-o păți, și eu nimic. Tot înainte! Ca un taur în călduri, sau ca un bou, după cum mă tot batjocorește Mihalache ‒ arză-l focul Iadului, am eu ac și de cojocul lui. Da nu face nimic, o scot eu la capăt și cu Vetuța mea.

          Aș mai putea s-o spânzur, da nu merge nici asta, că până să îi pun ștreangu′ de gât, trebuie să o dobor și se ajunge tot la prima variantă. N-aș vrea să sfârșesc iar pe casa scării, ca ultima dată. Ca s-o înjunghii, nu-mi cade bine mie la stomac. Nu suport nici guițatul porcului de Crăciun, darămite glasul Vetuții gâlgâind în propriul sânge. Nici vorbă! Nu-mi rămâne decât să-i pun cianură în fondante, și m-am rezolvat de toate necazurile în amor.

          Deja m-am împrumutat de 50 de gologani de la tanti Florica de la trei, că-i 20 a lunii și pensia îi defunctă demult. Cianură am, nu mai trebuie decât să cumpăr restul. 15 lei cutia de fondante ‒ musai cu aromă de migdale amare, să nu-i cadă fisa Vetuții, 15 lei florile ‒ buchet cu cinci garoafe, că-s bune la preț; pentru tramvai mă folosesc de cupon, și-mi mai rămân 20 de gologani, fix pentru patru mici ș-un țap de bere la birtu′ lu′ nea Jan. Asta așa, ca să-mi serbez victoria.

          Mă dau jos cu liftul, căci stau la opt și mă cam supără coloana la trepte, și-mi procur cutia de praline de la magazinul din strada Mimozelor, că la cel din blocul vecin nu avură. 10 lei în cap, un chilipir! Numai bine, am mai pus deoparte pentru încă un țap. Dacă mai scot și 5 lei de la garoafe, poate-l chem și pe Dumitrache la doi mici ș-o bere, după isprava mea. Asta așa, pentru grija ce-mi poartă. Să-i ajute Dumnezeu, că mi-i prieten bun, încă de pe vremea când lucram la fabrică!

          Ce să-i faci, omul mi-a tot zis, da am tot tras speranță. Lasă că se schimbă ea, lasă că mai trece timpul, lasă că abia mă cunoaște mai bine și tot așa una alta, iar Vetuța mea să se schimbe pace! Fondante și suc fără acid. Acuma na′ de te satură, să-ți sară diabetu′ în aer, umflata naibii!

          Iau cutia, o întorc pe toate părțile și să mor nu alta! Mă dusei la magazin fără ochelari și luai de bună vorba vânzătoarei:

          ‒ Da-i cu migdale amare dom′le, se poate! Cum să nu fie. Noi aducem mereu de toate, nu ca la alte colțuri de bloc. Poftim, insistă cucoana, nici măcar nu-s făcute în China.

          ‒ Da unde′s făcute, doamnă?

          ‒ „Made în PRC”! Poftim, scrie clar ací, maro pe roșu!

          „Made în PRC”, da! Migdale amare pe dracu′, că-s cu cremă de alune sărate.

          Plec îndărăt spre magazin să schimb cutia. Altfel nu se poate! Numaidecât îmi miroase Vetuța cutia, și-mi dă tot planul peste cap. Auzi tu! Cremă de alune sărate, care ea săraca nici măcar nu suportă mirosul de alune. Noroc c-am fost inspirat de-am citit, că pierdeam și banii dacă o desfăceam.

          Ajung la magazin și vânzătoarea ia-o de unde nu-i! La tejghea servea altă duduie. Pesemne că sosise schimbul de tură.

          ‒ Știți, i-am zâmbit jovial, doar ce am cumpărat cutia asta de fondante și nu-i de migdale. E cu cremă de alune sărate, am continuat ușor pierdut în privirea fixă a femeii, și-s alergic la alune. Aș vrea să mi-o schimbați cu una de migdale amare.

          Ia cutia, o întoarce, și-mi răspunde cu aceiași privire fixă și poate ceva mai încruntată.

          ‒ „Made în PRC”, spune surprinsă și caută cu privirea printre rafturi. Noi nici măcar nu vindem d′astea la magazin, dom′le, și-mi aruncă fondantele pe tejghea.

          Cât pe ce să explodez când, din magazie apare cucoana de la care cumpărasem mai devreme.

          ‒ Ce v-am spus eu, dom′le, „Made în PRC”, cele mai bune. Nici nu le-ați terminat bine și v-ați întors după altele. Ce mai, calitate garantată!

          ‒ Calitate pe naiba! Mi-ați spus că-i de migdale și-i cu alune. Vreau să mi-o schimbați.

          Se privesc reciproc, mai mult sau mai puțin aprobatoare, și dau din cap simultan, semn că o pot schimba. Caută printre rafturi și-mi pune pe tejghea altă cutie. Asta nu-i „Made în PRC“, da scrie clar în românește: fondante cu aromă de rom. Extraordinar! Vetuțo, mama ta de umflată, tot cauți motiv să nu-mi iei fondantele. Da′ nu mă las eu cu una cu două!

          ‒ Astea-s cu rom, bre!

          ‒ Da′ ce, sunteți alergic și la rom? mă întreabă cea pe picior de plecare.

          ‒ Nu-s alergic la rom, doamnă, slavă Domnului, da′ vreau cu migdale amare!

           ‒ Da′ astea cu rom ce-au, nu-s bune? Eu îi duc mereu doctoriței de familie și nu mi se plânge de ele. Te pomenești c-or fi rele de gust!

          ‒ Nu știu, doamnă, dacă or fi rele ori ba, da′ eu vreau de migdale, i-am spus aproape țipând. Și-n plus, astea se desfac greu, nu vedeți ce complicat sunt sigilate.

          Amândouă mă fixează atent, apoi, cea care abia intrase de servici își arde singură o palmă peste frunte, de-i joacă permanentul rar în toate direcțiile.

           ‒ Pftiu, Leano! spune către schimb, care deja se încadrase în tocul ușii. Tare mai suntem tute amândouă.

          Atât eu, cât și stimabila vânzătoare, care fusese gata-gata să-și frângă gâtul pe scările magazinului, nemaiținând cont pe unde calcă, o priveam cu gurile căscate.

          ‒ Domnu′ are eveniment mare, și noi, ca două pupeze ce suntem, n-am înțeles care-i necazul. Stimate domn, stai fără grijă că te-am înțeles. Vrei să pui ceva în cutie, nu-i așa?

          Mai să cad jos din picioare și alta nu. Vetuțo, nici nu m-am gândit bine să-ți fac felul și deja mă bagi la pușcărie. Am luat cutia, abia mai dibuind spre ieșire, privirea-mi fiind împăienjenită de-a binelea. S-o întind cât mai repede, mi-am zis speriat de moarte, că stimatele acușica mă dau pe mâna Miliției.

          ‒ Vai, dar se poate! insistă „permanenta” de după tejghea. Insist să vă ajut! Ce sărbătoriți cu doamna?

          Moartea pasiunii și-a Vetuții de la G16, era cât pe ce să-i spun, dar m-am abținut la timp.

          ‒ Ziua de naștere? Nunta de argint?

          M-a întrebat curioasă, dar eu nimic. Stăteam nemișcat și fără să scot nici un cuvințel, privind-o fix cu o descriere identică „à la Mihalache“. Ca un bou!

          ‒ Extraordinar, dom′le! Să nu-mi spuneți, că nu pot să cred așa ceva. Îi puneți inel!

          Aproape involuntar am dat din cap. Nu-i puneam inel, evident, dar ceva tot îi puneam eu. Și la o adică, o bomboană două le-aș fi dat și lor! Așa de gust, mama lor de pupeze, că mă apucaseră toate apele mai devreme.

          ‒ Păi de ce nu spui așa, dom′le, se întoarce din drum hotărâtă foc Lenuța. Vasilico, vezi acolo pe raftu′ de sus, alea bune tare de tot. Și să fie de migdale, spune sorbindu-mă din priviri. Mânca-l-ar mama de amorezat! Uite-așa m-a cerut și Vicu al meu, la cofetărie. Mi-a pus inelu′ în profiterol. Ei, ce vremuri! apoi revine cu picioarele pe pământ. Le-ai găsit fată?

          ‒ Gata! jubilează Vasilica. Uite, dom′le, numai bune de cununie. Să vă fie într-un ceas bun. Da′ cam târziu v-ați hotărât maică, subliniază pupăza curioasă.

          ‒ Ei, i-am răspuns, vremurile grele și necazurile. Știți cum e, nu-i după cum vrea omul, ci după cum dă vremea!

          ‒ Așa este, dom′le, vremuri grele… și oftează, probabil cu gândul că doar ce afișase administratora blocului plata la întreținere.

           Dar fiecare cu necazurile lui, așa că, mi-am luat cutia de bomboane, le-am salutat prietenos pe pupeze și-am dispărut pe ușa magazinului cât mai grăbit. La urma urmei, aveam un plan de urmat, nu vreme de pierdut și depănat amintiri din viața Vasilicăi. Nu deajuns că aveam eu necazurile mele cu Vetuța mea?

          Am aranjat frumușel cutia de fondante, așa cum nu se putea mai bine, aroma de migdale amare fiind acum mai îmbietoare ca oricând. Ah Vetuțo, cutia asta te-o prinde ca peștele în cârlig, na-i să vezi! Umflățică rea ce-mi ești la suflet. Ce-am să mi te mai aranjez eu, pentru toate vânătăile și dățile cât m-ai ținut pe la ușa ta de brad. M-am învârtit atâta amar de vreme pe lângă ea, de-ți știu și pătratele din modelul ușii. 16 sunt de toate, fir-ar tu să fii al naibii de model rubensian!

          Mi-am tras haina de tercot peste puloverul italian. Lucru bun dom′le! Italianu′ face treaba cum se cuvine, nu ca astea chinezești, de le vând la toate colțurile de bloc. L-am spălat de zeci de ori și eticheta din baza gulerului zici că-i nouă și acum. Scrie frumos, elegant, cu litere colorate, „MARMANI” și dedesubt, cu litere la fel de colorate, dar ceva mai mici „Made în PRC”. Uite, dom′le, ca să vezi! Și eu care crezusem că-i tricotat în Italia. Da nu face nimic, căci lucrul de calitate se vede de la o poștă, iar dacă „Made în PRC” nu m-a dezamăgit la tricotaje, cu siguranță nu am dat greș nici la fondante. Nu că ar mai conta prea mult, oricum nu se mai plânge Vetuța după ce le-o mânca. Dar asta așa, ca pe viitor, să pot recunoaște un lucru făcut cum se cuvine.

          Exact când să încui ușa, m-a trăsnit precum un fulger. Cum să uit eu un așa detaliu. Ar fi fost fatal, dom′le! Să merg eu la Vetuța mea fără să port colonie? O greșeală incomensurabilă ‒ cum ar spune poetul! M-am repezit grăbit spre cabinetul din sufrageriei și mi-am dat câteva pufuri zdravene de colonie italiană. Afară, o toamnă morocănoasă și-un frig de nedescris, iar eu, adiam acum a primăvară. Fantastic, dom′le! Am spus-o și-o mai spun: lucrul bun se vede, și mai ales, se simte dom′le! Pun sticluța la locul ei, în cutia argintie ‒ imprimată citeț cu litere frumoase și negre: „Verzzace Perfumes ‒ Made în PRC”. Ca să vezi, dom′le, ăștia din PRC-ul lor, ori fac treabă ori nu mai fac. Bravo lor, nene! Așa îți faci un nume respectabil. Să le ajute Dumnezeu și să îi țină sănătoși, că nu-și bat joc de banu′ omului amărât.

          Gata nene! Vetuțo, păzea că vin! Fondante am, îmbrăcat la patru ace sunt, colonie port, garoafe i-au de la florăria din strada Buzeni. Ce mai, totul merge strună, dom′le!

          Îmi însușesc buchetul cu garoafe, fără să mai economisesc nici un gologan, ba dimpotrivă, mai-mai să-mi ceară  duduia florăreasă 17 lei în loc de 15, așa cum se cuvenea după calculul meu just de la domiciliu. Dar nu mă întorci tu pe mine din drum Vetuțo, nici la fondante și nici la flori! Ți-am pus gând rău și nu mă las până nu te văd zâmbind la lustră.

          Mă urc în tramvai. Numai bun! Ceasul e cinci după-amiază și nici nu-i aglomerat, doar câte un cetățean rătăcit ici-colo. I-au loc lângă ieșirea din centru și caut să mă bucur de peisajul pustiit al orașului. Parcă îi șade mai bine așa, cu străzi goale și clădiri vechi, netulburate de zarva cetățenilor.

          La prima oprire urcă un domn bine. Se așează în coasta mea, dar nu ocupă locul vecin. Îmi tot aruncă priviri furișate și nu prea-mi cade bine uitătura lui iscoditoare. Șade retras încă o stație, după care-mi vorbește cu glas pițigăiat:

           ‒ Permiteți să mă așez?

          ‒ Vă permit, dom′le, îi spun puțin indignat, observând atât de multe locuri vacante prin jur.

          ‒ N-aș vrea să deranjez.

          Dau din umeri și las să se înțeleagă de la sine că n-ar fi rău să-și caute alt loc. Din atâtea locuri libere, asta-i chiar culmea. Tocmai pe ăsta îl găsește! Dar tăcerea mi-i zadarnică, el se face comod. Se lasă lejer în spătarul scaunului și revine:

          ‒ Nemaipomenit buchetul! A ajuns mult?

          ‒ 20 de lei!

          Na! De parcă tre′ să știe el ce și cum… îmi spun în gând.

          ‒ Face și ultimul leu, fără îndoială.

          ‒ Mă rog, îi spun fără să am un răspuns la îndemână.

          ‒ Mi-ar fi prins bine și mie unul acum. Știți, merg la doctor. Vreau să-mi rezolv cu bilete la băi. Pentru rinichi. Merg în fiecare an negreșit. Dumneavoastră urmați cure la băi?

          ‒ Nu urmez. Merg mult pe jos.

          ‒ Înțeleg. Văd că purtați și fondante. Extrem de elegantă cutia. Cu migdale amare aș îndrăzni să ghicesc. Marfă de export la sigur. Se simte până ací aroma. Formidabil! De unde le-ați procurat?

          ‒ De pe Mimozelor, magazinul mare din colț. Numai marfă bună, nu ca la alte buticuri de bloc.

          ‒  Categoric! mă aprobă pe deplin. Mulți gologani?

          ‒ Nici vorbă! 20 de lei! îi spun din nou.

          ‒ Face și ultimul leu, fără îndoială.

          Se lasă iarăși în spătarul scaunului și pentru următoarele câteva minute proaspătul nostru dialog se cufundă într-o liniște totală. Stăm amândoi țepeni, doar șinele de tramvai ne mai deranjează pozițiile ferme cu jocul lor neregulat.

          ‒ Mergeți mult? revine domul curios.

          ‒  Până la capăt de linie.

          ‒ Știți, eu cobor la prima. Merg la doctor, cum v-am spus, vin direct de la birou. N-am avut vreme să-i procur o tratație. Știți cum e, nu poți merge așa, cu mâinile în sân. Nu vă învoiți să îmi vindeți florile și fondantele?

          ‒ Doamne ferește! Cum să le vând, dom′le, că astea-s… cât pe ce să mă deconspir, dar mă opresc la timp. Nici vorbă!

          – Vă ofer 50 de lei stimate domn! insistă cetățeanul.

          – Lasă-mă, dom′le, în pace, nu-ți vând nimic!    

          Vrea să își continue târguiala dar spre norocul meu ușile tramvaiului se deschid. Cetățeanul sare ca ars, pierzându-și urma prin chenarul ușilor aprope închise, ascuns în scurt timp de clădirea Farmacii Mari, la intersecția Bulevardului Carol cu Strada Mare a Unirii.

          Vetuțo, Vetuțo! Îmi spun contrariat. Ții morțiș să te pui pieziș în planul meu. Da′ nu mă dai tu la′ntors, nenică, așa ușor. Are Gicu ac de cojocul tău! Nu mă mai îndupleci tu pe mine cu vorbe multe și buze dulci. Nu, nu! De data asta îi dau crezare lui Dumitrache, Dumnezeu să-i ajute cu ulceru′ și ficatu′ lui, că-i bonlav, săracul. Nu ești tu femeie cinstită, ba ești pe interes. Și încă cum! Auzi tu bomboane și suc fără acid…

          Dar numai bine, cât mă afund eu în gânduri negre, hopa și tramvaiul la capăt de linie. Să te ții Vetuțo, vine băiatu′! Mă reped pe uși și țin Strada Pascalopol, în jos până la intersecția cu Calea Muntenilor. De acolo, mai merg cam jumătate de lungime de stadion și dau spre Aleea Florilor. Încă nițel și ajung la G16, unde, negreșit, lumina slabă a becului din sufrageria Vetuții mă ademenește șovăitor.

          Urc treptele în grabă, fără să nu pot sesiza discretul tremur al genunchilor. Încă un rând de scări și mi-s în fața ușii Vetuții!

          Dau să folosesc soneria. Mă opresc consternat! Ușa Vetuții se mula aproape insesizabil pe muchia tocului, aproape cât să n-o observi că-i deschisă. Dumnezeule! Te pomenești c-o fi invadat vre-un derbedeu casa bietii femei. Speriat, contrariat și mai ales bănuitor, am îndrăznit să-i trec pragul în vârf de pas. În holul mic, chiar lângă pantofii îmbulinați ai Vetuții, descopăr neglijent așezați, o pereche de pantofi din piele maro. Model bărbătesc, 42, „Made în PRC”. Rămân sidefat! Ăsta-i invitat, nici pe departe inculpat. Dumitrache, nene, că mare dreptate aveai. Tipesa asta-i sub orice clasă, dom′le! Ce mai, omul m-a avertizat. Necaz mie că nu l-am ascultat.

          Două cafele mici, consumate mai bine de jumătate, zac abandonate lângă un pachet gol de țigarete. În scrumieră patru mucuri reci, nu prea vremelnic degustate. Obrăznicia asta se consuma de ceva vreme! Mai bine îl chemam și pe Dumitrache. Cine știe peste ce derbedeu dau, ș-o mână de ajutor nu-mi strica deloc.

          Trec pe lângă îngusta masă de bucătărie și mă opresc în fața ușii sufrageriei. Prin geamul verde înflorat, zăresc timid, bogata siluetă a Vetuții și-a derbedeului ceva mai uscat. De necrezut, dom′le. Infidelitate. Și cu câtă neobrăzare! Tocmai mie, o fire onestă, care nu am îndrăznit o palmă spre obrazul ei. Tocmai mie, o fire sensibilă, care i-am recitat din Minulescu. Tocmai mie… dar fără rost acum, dom′le, când cuțitul se zvârcolește adânc în rană.

          Împing discret ușa sufrageriei și să-mi șadă inima în loc, nu alta. Ascuns după carnea bogată a Vetuții, abia că pot dibui un slăbănog, un derbedeu, un escroc sentimental, un… că nici nu mai am cuvinte!

          ‒ Dumitrache! răcnesc, aproape în pragul nebuniei. Arză-te-ar focul de șarlatan. Uscați-ar ciroza ficatu′ și ulcerul stomacu′. Ăsta-mi ești canalie? Am eu ac de cojocul tău. Și tu, Vetuțo! Ce nu ți-am dat eu, umflato′? Halal suflete mai aveți mă în cărnile astea stricate!

          Zvârl fără prea mare succes buchetul spre Dumitrache, dar fondantele, mai grele fiind  cu ambalaj cu tot, se opintesc cu un sunet sec în mutra consternată a Vetuții. Nici nu mai am cuvinte! Mă învârt subit pe călcâie și valea!

          Și cât chin, dom′le. Și câtă cheltuială. Și câte nopți pierdute zadarnic. Toate astea să ucizi cu tact o femei. Da′ asta nu face nimic, căci, de mai bine de-o săptămână, nu mai am vești de la Dumitrache ori de la Vetuța.

          Poftă bună nenorociților! Arză-v-ar cel mai iute foc al Infernului de derbedei.

 

Florin Purluca

Florin Purluca

Florin Purluca s-a născut la 7 iunie 1982. Locuieşte în Focșani, iubeşte literatura şi arta grafică (în special zona BD), genul SF fiindu-i cel mai aproape de suflet. Fan fără doar și poate al maestrului Stephen King, speră ca într-o bună zi să descifreze și să înțeleagă pe deplin arta scrisului.

More Posts