Motto: Cine nu se teme de nimic, este

surprins de primejdie.(Confucius)

Cum i-a venit această minunată idee bunului domn Jenkins, directorul liceului „St.Gerald” din micuţa localitate irlandeză Wexford, situată pe drumul comercial ce vine de la Dublin, trece prin Wicklow, apoi prin Waterford şi apoi merge fără să facă alte fasoane direct spre Cork, un important port a cărui prezenţă în zonă anunţă orice corabie că intră în Canalul Sf.Gheorghe şi de acolo în Marea Irlandei, aşadar, cum i-a venit domnului Jenkins formidabila idee de a angaja, în fiecare dată de 10 a lunii iulie a fiecărui an, în micuţul golf al oraşului, unde apele sunt ceva mai liniştite decât în larg, in canalul „Sf.Gheorghe”, o întrecere cu velele pe care elevii liceelor de pe întreaga coastă de est irlandeză au reuşit să şi le construiască, deci cum i-a venit această idee directorului, habar n-am, însă pot să îl asigur, nu doar prin masiva prezenţă a tinerilor la start, ori a miilor de spectatori prezenţi pe malurile potolite de valurile liniştite ale golfului Wexford, că este cea mai bună idee posibilă venită în onorabilele minţi ale nu mai puţin onorabililor personalităţi ale oraşului ori întregii coaste estice irlandeze.

De fapt, iniţial, întrecerea se vrusese a fi destinată doar proaspeţilor absolvenţi ai liceelor irlandeze, în marea lor majoritate fii de funcţionari ori nobili englezi pe care pământul verde al Irlandei îi atrăgea ca un magnet; treptat însă, în regulament îşi făcuse apariţia un codicil ce permitea unor elevi ce mai aveau un an sau doi până la absolvire să se prezinte cu exponatele navigabile ale fiecăruia,  cu care să ia parte la concurs. Drept urmare a acestei generoase permisivităţi, puteai vedea încă din zorii zilei de 10 ale lunii iulie o mulţime fremătândă de catarge şi ambarcaţiuni, vopsite cât mai ţipător, ce se unduiau graţios în apele golfului Wexford, nerăbdătoare să pornească spre epava situată la 10 mile în larg, adică punctul cursei de unde trebuia să ridici un pergament ascuns meşteşugit într-o sticlă de scotch, golită în prealabil – un atestat al faptului că tocmai ce ai trecut pe acolo. Bineînţeles că, aflate la stadiul experimental, micile dar hazoasele ambarcaţiuni se umpleau rapid de apă şi în cele mai dese rânduri se scufundau, tinerii lor conducători fiind culeşi imediat de bărcile mult mai solide ale organizatorilor ce patrulau în zonă, atât pentru a asigurara buna desfăşurare a concursului, cât şi asigurarea securităţii concurenţilor. Iar în cazul acesta aş face bine să vă povestesc  câte ceva şi despre o anumită istorie ce îşi făcuse loc în legătură cu întrecerea, o istorie suficient de stranie cât să te facă să pregeţi în a te aventura în apele suficient de prietenoase ale golfului, însă o istorie ce a fost repede dezminţită de însuşi onorabilul domn Jenkins, personal, în alocuţiunea sa de inchidere a anului şcolar. Legenda povestea despre faptul că, de-a lungul anilor, cei mai buni navigatori dintre absolvenţii ce participau la concurs erau răpiţi ulterior de către Diavolul Mărilor însuşi, care îi oprea pe corabia sa, o corabie imensă, cu trei catarge, de 150 de tone, care apărea pe lângă coastele Irlandei numai în vreme de furtună, însă aceste vorbe le puteai auzi numai din gura bătrânelor bârfitoare ale Wexfordului şi niciodată ele nu putuseră înfrâna avântul tinerilor dornici de o aventură, precum aceasta, pe mare. Nici măcar părinţii concurenţilor nu plecau urechea la astfel de zvonuri, mai ales că nu existase până acum nici un fel de incident remarcabil în timpul vreunei furtuni, toate ambarcaţiunile fiind retrase la timp, mai puşin cele care, datorită defectelor de construire, luau aşa de multă apă încât cel mai bun lucru pe care îl aveau concurenţii de făcut era să le lase să se ducă la fundul apei, şi să se pregăetească mult mai bine pentru cursa de anul următor. Ca să nu spun că în acel colţ de mare, furtunile erau de-a dreptul copilăreşti, poziţia golfului fiind ideală adăpostirii navelor, iar în largul canalului, din spusele marinarilor cu experienţă, care au colindat Marea Irlandei în lung şi în lat de ajunseseră să cunoască fiecare fir de iarbă de pe mal, nu au existat niciodată valuri mai înalte de patru, haide cinci picioare.

Aşa stând lucrurile, părinţi mei nu mi-au făcut nici o greutate când le-am adus la cunoştiinţă intenţia mea extrem de serioasă de a participa la întrecere, ba chiar m-au încurajat din momentul când au văzut că luasem totul în serios, începând construcţia unei trainice ambarcaţiuni. Binenţeles că mai era la mijloc si premiul, şi încă unul destul de atrăgător, de şase sute de lire, care mi-ar fi permis continuarea studiilor la Britannia Royal Naval College din Darthmouth. În primă fază doar mama a avut câteva rezerve, mai ales când a auzit de Bristol, şi asta pentru că şi la Dublin exista ceva asemănător, ce-i drept; dar la o scară cu mult mai mică. Problema ei era însă alta: nu îi venea prea uşor să accepte faptul că fiul ei crescuse atât de repede şi că, inevitabil, trebuia să-i părăsească. Dar tata, cu tactul ce l-a caracterizat o viaţă întreagă şi care l-a ajutat să zăgăzuiască firea pătimaşă a mamei (mama era fiica unui funcţionar britanic ce şi-a efectuat serviciul sub oblăduirea nobilului de Essex, iar acesta şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în călduroasa Indie, de altfel locul unde a văzut lumina zilei mama mea),  a lămurit îndată lucrurile, spunând că trebuie să fie realişti şi că Phill, adică eu, devenise un adevărat bărbat şi că orice bărbat trebuie să îşi ia soarta sa în serios dacă vrea să răzbată în viaţă. Şi destul de liniştit în această privinţă m-am prezentat în zorii zilei concursului cu „Dragonul” -aşa îmi botezasem ambarcaţiunea căreia îi dedicasem cinci luni neîntrerupte, dar care ieşise aşa cum îmi dorisem, aspectuasă şi trainică – m-am prezentat aşadar pe pontonul de unde onorabilul domn Jenkins urma să dea startul, şi nu oricum, ci graţie pistolului său cumpărat în urma unei vizite pe care o efectuase la Londra, de la un magazin din Charing Cross, un majestuos „Kumbley & Brum”, greoi, cu pat zincat şi extrem de frumos decorat, pe care toţi elevii îl ştiau din vitrina unde era expus şi pe care eu avusesem ocazia să îl admir în nenumărate rânduri.

Am pornit şi am aruncat o privire sumară în jurul meu. Mi se părea că nimic nu poate sta în calea „Dragonului”, şi tocmai de aceea căutam cu invidie spre ambarcaţiunile mai luxoase orimai bune – aşa mi se păreau mie- pe care le aveau câţiva dintre colegii mei. Sam Appelby, Thomas Longstrome erau printre aceia careu puteau face minuni cu velatura bărcilor lor, numai că îndemânarea de constructor este deseori incompatibilă cu  cea de navigator. În încurajările mulţimii, adunate în număr impresionant pe malurile golfului Wexford, micuţele ambarcaţiuni îşi înfig prora în undele lucitoare ale acestuia, despicându-le liniştea.

Iar începutul cursei este întotdeauna acelaşi: ucenicii, cei care se avântau pentru primă dată singuri pe mare, necunoscând prea bine jocul curenţilor şi al minimului de vânt necesar ca să poţi înainta, intră deseori în carambolaj cu ceilalţi concurenţi, absolvenţi ghinionişti care îşi văd distrusă în câteva clipe truda de cel puţin un an. Căzuţi în apă, ţinându-se de rămăşiţele bărcilor, aceştia îi înjură de mama focului pe boboci care, cu privirile rătăcite, nu ştiu cum să-şi ceară scuze mai repede şi să se ferească de ambarcaţiunile care vin din urmă în acelaşi timp.

În ceea ce mă priveşte, reuşesc să scap de acest groaznic început, evitând în ultimul moment ciocnirea cu un boboc pistruiat, a cărui navă o luase razna şi care oricum s-a răsturnat pe coama unui val mărunt cam la zece picioare în dreapta mea, asta după ce l-am ocolit cu mare dibăcie, lăsându-l cu gura căscată de uimire pe Thomas, care era în urma mea, iar apoi mi-am pus pânzele sub vânt şi, chiar dacă nu păstram o linie dreaptă, am căpătat o viteză mai mare ce m-a instalat, după două mile, în fruntea echipajelor al căror număr scăzuse simţitor, de la cele douăzeci şi cinci prezente la aproximativ zece ce se încăpăţânau să îşi continue cursa.

Spre satisfacţia mea, ieşind în larg, vântul se mai înteţi oleacă, prilej cu care au mai întins o pânză suplimentară, în dreapta, redresând astfel direcţia. Valurile nu erau mari, ci chiar surprinzător de mici pentru acea formidabilă întindere de ape. Treptat, beneficiind de ajutorul nemijlocit al vântului cât şi de trăinicia cu care îmi construisem ambarcaţiunea, am reuşit să depăşesc cu mult până si ambarcaţiunea organizatorilor. E drept, coasta irlandeză se distingea tot mai greu, ca o părere, în timp ce în faţă se profila nava aşa-zisă epavă care îţi dădea certitudinea oficierii a jumătate din cursă. După încă două mile parcurse fără dificultăţi, cu o viteză constantă dacă nu mai mare, pierdusem din ochi şi coasta şi restul navelor ce se aflau cu multa întindere de apă in spatele meu, şi începusem să zăresc distinct, la nici două mile în faţă-mi, Edenul fiecarui participant la întrecere, pe fundalul unui cer ce începuse să se încarce, să devină plumburiu.

Iar vântul, acceptabil până atunci, se porni să bată cu o viteză formidabilă, încât am fost nevoit să strâng, cu destulă greutate, pânzele mari; la un moment dat am fost chiar pe punctul de a aluneca în apa ce începuse a se învolbura. M-am gândit să fac imediat cale întoarsă, având în vedere iminenţa cu care se apropia furtuna, însă am dedus că voi putea ajunge la corabie înaintea izbucnirii acesteia. Ba chiar aş fi putut face foarte bine şi o bună parte din drumul de întoarcere fără mari greutăţi, şi în plus veneam şi cu atestatul că am ajuns la “Epavă”. Iar mai apoi cele şase sute de lire care mi-ar fi fost oferite drept premiu ar fi reprezentat garanţia şcolirii mele la Darthmouth, în cadrul Royal Naval College. Iar acest din urmă argument m-a făcut să continui această cursă, în ciuda condiţiilor meteo devenite dintr-odată aspre, de neconceput pe o frumoasă zi de iulie. Şi iată că, înfruntând cu destoinicie valurile ce începuseră să depăşească două picioare, după cam o jumătate de ceas de luptă înverşunată am ajuns la parapetul “Victoriei”, după cum era scris pe babordul “Epavei”. Apuc o parâmă din cele lăsate peste bord de organizatori şi, după ce îmi ancorez temeinic “Dragonul”, o apuc cu nădejde şi mă caţăr pe punte. Vântul nu încetase, ba din contră, se înteţise, deasupra mea cerul plumburiu începuse a vărsa primii stropi de ploaie, iar tangajul navei devenise ameţitor. Am coborât imediat sub punte pentru a căuta ascunzătoarea acelor atestate – de altfel destul de simplă, aflată chiar in dulapul cu documentele navei – şi mi-am scris numele în jurnalul de bord aflat pe masa căpitanului, lăsat acolo de organizatori tocmai în acest scop. Iar când ies pe punte, furtuna tocmai începuse, tunete şi fulgerele se succedeau cu o repeziciune uimitoare, valurile crescuseră şi ele, depăşind cele cinci picioare pe care bătrânii marinari ce umpleau birturile Wexfordului pretindeau că le-au prins în cele mai aspre confruntări cu apele canalului “St.George” ori ale Mării Irlandei, vântul era şi el pe măsura grozăviei abia dezlănţuite. Coasta irlandeză nici nu se zărea, marcată fiind de fumul şi aburii ce parcă ieşeau din mare şi se contopeau cu fiinţa furtunii, iar peste toate se făcea auzit un uruit ce creştea în intensitate. Iar, ca la un semn, când ceaţa şi fumul şi aburii se despicară parcă în două, pe coama valurilor ce se zbăteau în jurul “Epavei” şi se izbeau de parapet, apăruţi parcă din vis toţi mai vârstnicii mei colegi, câştigători ai acestei întreceri, cu ambarcaţiunile lor cu tot (i-am recunoscut pe David Samthorne, pe Jan Elwood, prieteni foarte apropiaţi) chiuind, printre picăturile de ploaie şi cu părul fluturându-le in Vântul Necontenit, mă salutau, mă strigau pe nume şi mă chemau spre ei, spre Permanenta lor Luptă şi Existenţă. Am răspuns negreşit chemării; iar de atunci, cu tot soarele ce încălzeşte coasta Irlandei în ziua de 10 iulie a fiecărui an, nu mai apar decât laolaltă cu ceilalţi, în timpul furtunii, chemând lângă noi, să ni se alăture pe Puntea cea fără de Sfârşit, numai cei aleşi de Mare să sosească primii la “Epavă”.

Căci numai pentru ei şi pentru ochii lor îşi învolburează ea apele.