GSF59 ban01-650          

          Cafeaua e neagră, de fapt de un brun foarte închis, atât de închis încât merită privit, Fabiu ar spune „contemplat”. Depresivul Fabiu, cel pe care toată lumea de la etajul 7 îl regretă. Fabiu, cel care a fost salvat, vorba vine, de la sinucidere de însuşi redactorul-şef. Ce idee, să te sinucizi otrăvind apa din automatul de cafea! Adică să pleci luând şi pe alţi câţiva cu tine…

          – Hokko dă o bere după ce terminăm, îmi întrerupe „contemplarea” prietenul meu Rimini. Profită de ocazie, se apleacă peste birou şi mă sărută pe gură. Deşi atingerea durează foarte puţin, limba lui a atins-o pe-a mea relevându-mi ce a tot mestecat Rimini în jumătatea de oră în care s-a agitat în faţa fişetelor din biroul meu: „Rigley usturoiat”. Splendid.

          – Ţi-am spus aseară că trebuie să-ţi tunzi părul din nas, îi spun şi rânjesc când îi văd sclipirea tâmpă din irişii albaştri. Dacă n-ar fi atât de bun la pat, i-aş face vânt lui Rimini mâine. Prea necioplit, prea zgomotos, prea băgăreţ. Şi un iubitor de „Rigley usturoiat”.

                      – Lasă asta, ce zici, mergem?, zice, dar îşi îndreaptă spatele şi face un pas înapoi. Îmi place cum i se mulează tricoul roşu pe muşchii pieptului, mişcarea de adineaori a fost puţin prea bruscă şi simt mirosul subsuorilor lui rămas în aerul de deasupra tăbliei biroului. 

          – Ai terminat de aranjat arhiva?, îl întreb şi mă ridic de pe scaun, ocolesc biroul şi mă apropiu de Rimini. Suntem amândoi de aceeaşi înălţime şi facem o pereche frumoasă, tot etajul 7 e de acord cu asta. Contrastul, contrastul e secretul. El are 22 de ani, e blond, atletic, are trăsături ferme, de manechin, umblă mai tot timpul îmbrăcat în tricouri puternic colorate şi pantaloni de piele negri. Eu am 44 de ani, sunt cărunt, mai degrabă slab, puţin adus de spate, cu un chip absolut comun, port mai ales costume gri şi prefer cravatele turcoaz.

          – Bine-nţeles, doar ai fost de faţă, rosteşte băiatul bun la toate al redacţiei „Tempo & Vremi”, şi mi-aşteaptă sărutul cu buzele întredeschise. Mă lipesc de el şi îi iau obrajii în palme, muşcându-l ca să-i ţin gura închisă, pedepsindu-l. Mâna lui stângă mă cuprinde de mijloc iar cea dreaptă i se aşază pe şoldul meu stâng, alunecând apoi între noi, căutându-mi sexul, mângâindu-l o dată, apăsat, peste stofa pantalonului. Strâng din dinţi, însângerându-l, îl învăţ cine e stăpânul, a câta oară? Rimini se desprinde din sărut gemând.

          – Ce Dae ai?, aproape ţipă blondul meu amant şi se dă în spate cu o jumătate de pas. Îşi duce mâna dreaptă la gură, apoi se uită două secunde la degetele acoperite de sânge. Îmi pare atât de sexy!

          – O sugi!, ţipă Rimini furios.

          – Oricând şi oriunde, dar nu la serviciu şi în orele de program!, îi răspund şi rânjesc din nou. Stăm şi ne privim în ochi, doi bărbaţi care se iubesc, însă care trebuie să-şi joace rolurile sociale.

          – Să te ia Dae!, mai spune, se apleacă şi ia pachetul cu exemplarele pe noiembrie trecut din ziarul nostru, se îndreaptă spre uşă împingându-mă cu o mişcare a cotului drept, parcă involuntară. Mă lovesc de birou, mă sprijin cu o mână să nu cad. Uşa culisează, Rimini iese fără să mai aştepte răspunsul la prima lui întrebare. Va fi nevoie de ceva special diseară ca să-l îmbunez, deşi nu regret că l-am pus la punct. Dacă toţi tipii de pe etajul 7 cu care am petrecut măcar o noapte s-ar purta ca el, n-aş mai fi secretarul de redacţie al ultimului cotidian cu tiraj pe hârtie din provincie. Aş fi doar un ţap bătrân care trebuie să stea cu pantalonii în vine tot timpul, aplecat peste masă, automatul de cafea sau, pur şi simplu, pe balustrada scării de incendiu. Poate ultima săptămână înainte de pensie ar fi amuzant s-o petrec aşa. Dar asta nu va fi chiar mâine.

          Dau ocol biroului, mă aşez în fotoliu, iau paharul de plastic în mână, îl duc la gură, beau. Cafeaua s-a răcit. Cafea cu gust de plastic într-un pahar de plastic. Cel puţin nu e otrăvită… De ce a vrut Fabiu să ne otrăvească? De ce a vrut să se sinucidă? Privirea îmi joacă pe câteva puncte anonime de pe fişetele gri din faţa mea. Arhiva de hârtie pe ultimele şase luni ale „Tempo&Vremi”. 64 ori 26 ori 6 pagini de hârtie foşnitoare, acoperite de cuvinte şi imagini tipărite, încadrate pe margini de benzile de plastison pentru înregistrările audio şi olfactive. Fabiu a fost, este încă – până psihiatrii, poliţiştii şi magistraţii îşi spun cuvântul – redactor specializat în reportaje cu corespondenţă olfactivă. Cel mai bun redactor din departamentul său. Dacă ar fi fost un tip normal, cred că ar fi putut fi poreclit „Nasul”. Era, este fenomenal. Fiind însă heterosexual, având o familie formată dintr-o soţie de sex feminin şi doi copii concepuţi prin metoda arhaică şi perversă a fertilizării naturale, Fabiu s-a automarginalizat, indiferent la politica firmei, extrem de grijulie să respecte prevederile legale cu privire la drepturile minorităţilor sexuale şi culturale.

          – Tulpar, vino la mine!, vocea redactorului-şef mă cheamă din boxele încastrate în monitorul calculatorului meu. Cam hârâit glasul lui Vladi, nu mai ţine seamă de prescripţiile medicilor şi s-a apucat iar de fumat, a treia oară, după ce a scăpat de al doilea cancer la faringe. Mă scol din fotoliu, arunc paharul de plastic în diagonala lungă a camerei, în timp ce mă îndrept spre uşă, dar ratez de puţin coşul roşu de gunoi. Ies pe uşă şi văd cu coada ochiului tentaculul artificial care se întinde din spatele cilindrului şi ia de jos paharul, îndoindu-se apoi pentru a-l scăpa în coş. Merg printre boxele din placaje crem şi verzi care „ascund” birourile departamentului de investigaţii şi mă gândesc în continuare la Fabiu: un om normal ar fi folosit fiecare prilej şi fiecare prevedere juridică pentru a avansa profesional şi a-şi asigura poziţia socială. Parcă la etajul 5, în institutul de proiecte biotehnologice, de unde am primit coşurile de gunoi cu tentacule, lucrează un bărbat heterosexual, căsătorit cu o femeie heterosexuală. Dar acela a dat din coate până a ajuns şef de serviciu sau cam aşa ceva, oricum într-o poziţie călduţă, folosindu-se de toate drepturile scrise şi nescrise pe care societatea noastră i le-a oferit. Păcat de Fabiu, i-a luat Dae minţile.

          Uşa de la cabinetul redactorului-şef culisează, intru şi mă opresc în dreptul celor două fotolii negre din faţa biroului său, un paralelipiped brun închis, aproape negru. Niciodată nu mi-a plăcut felul în care Vladi şi-a decorat locul de unde conduce ziarul: piele neagră, lemn brun, stofe gri, plastic alb şi, de curând, tentacule violet, comandă specială. Rămân în picioare şi aştept ca şeful să-şi întoarcă faţa către mine după ce va termina de urmărit pe fereastră pe cine ştie cine sau cine ştie ce.

          – Cum e Rimini?, zice Vladi fără să dea vreun alt semn că a luat cunoştinţă de intrarea mea. Stă la geam nemişcat, cu mâinile la spate şi picioarele puţin depărtate. Poartă un costum negru cu mici buline argintii, impecabil.

          – Cum e Rimini?, repetă şeful, de data asta cu un semi-ton mai sus, ceea ce îl face să tuşească. Închid ochii şi îl înjur de mamă şi de Dae, în gând, pe acest fost amant al meu, actual şi, încă vreo câţiva ani, viitor şef al meu. Când am intrat la ziar aveam vârsta lui Rimini şi Vladi era cam de vârsta mea de-acum. Relaţia noastră a fost fierbinte, a durat câţiva ani, dar mai mult m-a încurcat în carieră, mai ales după ce ne-am despărţit. Exact de crize de gelozie întârziată aveam eu poftă acum!

          – E bun, îşi face treaba, răspund cu dublu-sens. La o adică pot să neg oricare din ele, sau să le accept ca adevărate pe amândouă. Dacă nu ar fi Vladi cel care întreabă, aş putea şi să le neg pe amândouă, după câteva sofisme.

          – Crezi că ar fi capabil să ascundă că este heterosexual?

          – !?!…

-                    Ce zici?, continuă redactorul-şef .

           Eu încerc să-mi revin din şoc, parcă m-a lovit în ceafă cu un scaun, cum a făcut în urmă cu 20 de ani, după ce îi spusesem că trebuie să ne despărţim.

          Vladi se întoarce cu faţa la mine, continuă să stea cu mâinile la spate, rânjeşte. Să-l ia Dae!

          – Ia loc, Tulpar! – mă aşez mai repede decât aş fi vrut. Respir adânc de câteva ori, mă liniştesc. Ce mama Dae înseamnă asta? Rimini, dacă ipoteza lui Vladi e adevărată, se face vinovat de „tăinuire a adevăratei înclinaţii sexuale”, ceea ce nu e foarte bine primit. Pe lângă amendă, un judecător poate decide că Rimini nu mai are destulă „credibilitate” să lucreze într-o redacţie de ziar. Şi nu sunt dispus să renunţ la blondul meu, cel puţin deocamdată.

          – Ascultă, Vladi!, trec eu la contra-atac. Nu ştiu de unde ai scos porcăria asta, însă parcă am stabilit cu ani în urmă că patul nu va interveni niciodată în relaţiile noastre de serviciu! Ce s-a întâmplat, ce ai cu Rimini, îţi place cumva şi ţie puştiul? Pe el l-ai întrebat dacă e interesat?

          Cred că reacţia mea a fost o idee prea vehementă, Vladi se înroşeşte puternic, obrazul lui semi-transparent, plin cu pete hepatice, îşi schimbă culoarea în nici două secunde. Se abţine să urle, stă în faţa mea, uitându-se de sus la mine, fără să mai rânjească de data asta. După alte cinci-şase secunde se duce şi se aşază în fotoliul său de redactor-şef. Se lasă pe spate, fotoliul scârţâie abia perceptibil.

          – Persişti să judeci cu partea de sub burtă, zice Vladi iar vocea îi sună brusc foarte obosită. De-asta n-o să ajungi niciodată redactor-şef, continuă pe acelaşi ton şi mi se pare că privirea lui e tristă. Înainte să deschid gura pentru încă o replică otrăvită, deschide un sertar al biroului şi-mi aruncă în piept un caiet de hârtie, foarte gros, în coperţi de plastic brun. Scap un icnet, prind cu amândouă mâinile caietul exact în clipa când mi-ar fi alunecat de pe genunchi.

          – Ia, citeşte şi miroase!, mă îndeamnă şeful şi scoate din acelaşi sertar un pachet de ţigări „M’Boro”.

          Şi el şi eu îndeplinim simultan o serie de gesturi mecanice, privindu-ne în ochi fără să clipim: deschide pachetul, duc mâna la buzunarul stâng din interior al sacoului, scoate o ţigară, prind BOOT-ul de sub râtul miniatural, îşi bagă ţigara între buze, în partea dreaptă a gurii, îmi trec pe după cap bentiţa BOOT-ului şi mi-l fixez în nări, aprinde un chibrit, ciupesc încet vârful BOOT-ului, scoate primul fum, lung, lung, dându-şi capul pe spate, deodată sunt înconjurat de mirosurile camerei, de o sută de ori mai puternice. Deşi Vladi a suflat fumul înspre colţul din stânga, mirosul de răşină şi cetină al ţigării preluat de BOOT mă ameţeşte. Simultan simt şi combinaţia deodorant – transpiraţie de sub haina celui din faţa mea, mirosurile amestecate ale benzilor de la ziarul de ieri mototolit şi aruncat în coşul cu tentacule violet din spate, apoi „mirosul de fond” de jur împrejur  — praful, scamele, plasticul electrizat. Ciupesc încă o dată BOOT-ul ca să-i reglez intensitatea, membranele din rât răspund imediat. Vladi fumează şi îmi zâmbeşte brusc, dă să spună ceva, dar se îneacă şi tuşeşte. Cât se luptă să nu-şi scuipe plămânii, boşorogul îmi face semn să deschid caietul, ceea ce şi fac, poate ca să scap de vederea feţei lui cu ochii bulbucaţi din cauza tusei. Nu ştiu de ce, dar mă întristează. Ticălos bătrân, toţi anii ăştia a ştiut să se folosească până şi de umbra sentimentelor mele pentru el!

          Caietul s-a deschis la un semn pe care îl observ chiar când alunecă dintre pagini: un şerveţel parfumat, mireasma de alge moarte pe plajă mă năuceşte o fracţiune de secundă. Asta a fost o glumă proastă de-a lui Vladi, cred.

          – Ce ţii în mâini este un soi de jurnal, a aparţinut lui Fabiu. L-am luat înainte ca poliţia să-i golească biroul,  reuşeşte să îngaime bătrânul. Se şterge la nas şi la gură cu un şerveţel identic cu cel care acum îmi stă la picioare. Nu are rost să mă enervez, vreau să rămân calm şi chiar rămân calm, din ce în ce mai atent la cuvintele scrise de mână pe hârtie şi la banda de plastison lipită pe margine. Fabiu a avut un jurnal olfactiv! Dae! Chiar a fost, chiar e un tip dăruit muncii sale!

          „20 Martie. Ieri i-am găsit din nou împreună. Vorbeau despre răsaduri. De unde Dae poate unul ca R. să se priceapă la răsaduri!? Seara, când N. a intrat în baie, am captat asta de pe rochia ei de peste zi.”

          Lipesc BOOT-ul de plastison şi, pe lângă mirosul unui material textil spălat cu „Verdi”, presupun, simt suprapuse două „amprente” olfactive, una dulceagă, a unei persoane de sex feminin, şi una înţepătoare, masculină, dar foarte-foarte cunoscută mie. Rimini?! Nu-mi vine să cred, dar nasul nu ascultă de raţionamente. Ce să facă Rimini cu soţia lui Fabiu?! Deja convins, totuşi încerc să mă mint, îmi smulg BOOT-ul şi strig la Vladi:

          – Tu ai pus plastisonul, mortăciune! Bună lucrătură! Încerci să-mi sufli iubitul!, mă aud cum ţip aproape isteric şi o parte din mine se miră de amploarea pe care o dau incidentului.

          – N-am pus nimic, nas prost, dă încă o pagină şi citeşte cu ochii tăi dacă nu crezi ce miroşi cu propriul BOOT!

          Mă trece un frison, mă enervez din nou, de data asta din cauza mea fiindcă nu pot să mă controlez, îmi simt ochii umezindu-se, îi închid şi mă întreb de unde Dae ştie redactorul-şef „semnătura” olfactivă a băiatului bun la toate, şi mai ales la pat, al ziarului. Rimini m-a înşelat şi cu Vladi! Ce contează că e bisexual dacă s-a întins şi cu cancerosul ăsta pe care îl urăsc! Când deschid ochii îmi plec capul ca rivalul meu dintotdeauna să nu-mi vadă lacrimile, citesc din jurnalul lui Fabiu.

          „22  Martie. După ce m-am întors de la incendiul depozitelor din nordul oraşului, am rămas mai mult la redacţie fiind prins în rutinele replicării şi securizării părţii olfactive a reportajului. Am ajuns târziu acasă. Din nou N. şi R. erau împreună, de data asta însă cu copiii de faţă, toţi patru purtau BOOT-uri şi se delectau cu colecţia mea de plastisonuri.     M-au privit câteva secunde nemişcaţi când am intrat, parcă îi întrerupsesem din ceva… important. Sunt sigur că Nush este interesată de Rim.” După care e lipit un alt fragment de bandă de plastison, dar nu mai am de ce să îmi pun BOOT-ul să verific. Nu mai sunt curios. De fapt, nici nu mă mai interesează. Mă trece încă un frison, dar ăsta îmi face bine, mă trezeşte. Închid caietul şi îl pun pe birou.

          – Dă-mi un şerveţel!, îi zic lui Vladi şi mă bucur că vocea nu îmi tremură. Redactorul-şef împinge până în dreptul meu cutia brună cu hârtii parfumate albe. Zâmbeşte, îi ocolesc privirea, mă şterg la ochi.

          – După cum îţi spuneam, atâta vreme cât ai reacţiile ăstea, poţi să fii inteligenţa lu’ Dae, n-o să ajungi niciodată redactor-şef!, spune el calm sunând puţin, dar numai puţin, condescendent.

          – De ce m-ai chemat de fapt, doar ca să îmi demonstrezi inamovibilitatea fotoliilor la „Tempo&Vremi”?, întreb şi îmi pun BOOT-ul la loc în buzunar. Vladi crede că îi zâmbesc lui, îmi întoarce surâsul, asta chiar mă bine-dispune, farmecele mele tomnatice mai au efect. Fie măcar şi la boşorogi.

          – Nu. Vreau să-ţi împărtăşesc o teorie.

          – Dimon Afta Elohim!, strig şi izbucnesc în râs. Şeful are dreptate, gândesc în timp ce hohotesc cu capul pe spate, mă cam lasă nervii. Când îmi revin cât de cât şi mă uit la Vladi, privirea lui scandalizată şi degetele de la mâna stângă încrucişate mă fac să mai trag o porţie de râs. Am uitat că redactorul-şef de la „Tempo&Vremi” e credincios! „Să nu iei niciodată numele lui Dae în deşert!”, parcă îl aud acum douăzeci şi ceva de ani, tot în biroul ăsta, la una din primele lecţii despre jurnalism pe care mi le-a dat şi le-am luat cu pantalonii în vine. „Un bun ziarist trebuie să fie homosexual şi credincios”, parcă-l aud şi acum într-o pauză în care îşi desmorţea fălcile după o felaţie. Cu prima parte din sentinţă am fost tot timpul de acord.

          – Hai, iii-luminează-mă!, îl iau peste picior după ultimul hohot, ştergându-mi al doilea şir de lacrimi, lacrimi după râs.  Vladi stinge ţigara în scrumieră, îşi pune palmele una peste alta pe tăblia biroului, stă drept, onctuos, începe să „predice”. Iată un motiv pentru care nu ne-am căsătorit, nu am putut niciodată să-l suport în ipostaza asta. Primele cuvinte din „teorie” le pierd deoarece surprind un mic tentacul violet cum iese de sub scrumieră şi apasă încă o dată chiştocul lăsat acolo adineori. Mirosul de cetină şi răşină se pierde treptat, tentaculul dispare cum a apărut, fără un sunet. 

          – … pentru că ştii şi tu cum sunt heterosexualii. Mult mai puternic legaţi de partenerii lor. Iar Fabiu a făcut şi copii cu soţul, cu soţia sa vreau să zic. A fost pur şi simplu distrus de infidelitatea soţului, soţiei vreau să zic.

          Îl ascult pe Vladi şi simultan îmi spun că undeva, ceva nu se leagă. Gelozie? Doar atât? Şi de ce heterosexualul Fabiu ar fi mai pornit să ucidă decât „normalul” Vladi, când aproape m-a omorât cu scaunul în urmă cu  aproape o jumătate de viaţă?

          – …încercând totuşi să se salveze. Eşti de acord că Fabiu a fost un om cinstit până la sfârşit. Altfel de ce ar fi publicat în chiar ziarul nostru anunţul „sinuciderii” sale?

          Asta mi-a atras atenţia. Ce zice Vladi? Anunţul sinuciderii… De fapt, aşa s-ar explica şi reacţia redactorului-şef, apărut lângă automatul de cafea exact după ce Fabiu a turnat în rezervor un pliculeţ cu praf albăstrui. Boşorogul din faţa mea scoate din sertar un exemplar din fascicolul de „Mică publicitate şi Anunţuri”al ziarului nostru. Una din casetele de pe pagină este încercuită cu portocaliu.

          – Citeşte!, îmi întinde ziarul. Cred, ba sunt convins că Vladi este singura persoană din redacţie care citeşte TOT jurnalul, e drept, nu înainte să apară, ci în ziua când ajunge la public. Nu pot să nu mă gândesc că, de fapt, cam asta-i singura lui activitate, în afară de a avea grijă să nu i se ia locul. Iau fascicolul şi citesc anunţul însemnat.

          „Astăzi la 12.30 voi turna în automatul de cafea al redacţiei 10 grame de pulbere albăstruie. Voi bea primul cafeaua de prânz. Sper ca gestul meu să îmi fie iertat de cei care vor pleca o dată cu mine şi înţeles de cei care vor rămâne. Fabiu Torre.”

          Rămân o clipă înmărmurit şi văd că redactorul-şef  îmi realizează uimirea. Ridică din sprâncene şi zâmbeşte, mulţumit de reacţia mea şi, bineînţeles, îşi închipuie că sunt tot atât de uimit de perspicacitatea sa. Dar pot şi eu să adun unu şi cu unu.

          – Este evident de ce mesajul a trecut de programele de filtrare. Nu conţine nici o expresie pe care softul nostru învechit s-o fi considerat obscenă sau un atac la persoană, zic eu pe un ton neutru. La o adică, „Anunţurile” sunt partea de ziar scrisă de cititor şi asupra cărora redacţia nu are nici o intervenţie directă: persoana din public ne accesează pe net, primeşte o casetă într-o pagină şi o umple. Programele de filtrare au preluat şi corectura. Noi nu facem decât să tipărim.

          – Aşa e, îmi dă dreptate Vladi. Uite un motiv pentru care citesc ziarul a doua zi. Sunt cel puţin zece anunţuri pe săptămână care merită văzute: corecte gramatical şi corecte după orice politică, dar foarte amuzante în logica lor, foarte particulară. Până să dau ochii cu anunţul lui Fabiu, credeam că oamenii care dau anunţurile sunt o societate de nebuni veseli. Oricum, asta nu mai contează acum. Fabiu a vrut să fie prins, a vrut să ne facă să ştim ce se întâmplă cu el. Am citit anunţul pe la 11.50, de la 12.10 am stat de vorbă cu oamenii din redacţie, observând ce face Fabiu. Restul îl ştii.

          Am rămas fără replică. Se pare că lectura ziarului de către redactorul-şef a salvat câteva vieţi, nu doar pura întâmplare.

          – De ce nu ai arătat poliţiei anunţul şi jurnalul?, îl întreb după câteva momente. De ce nu le-ai împărtăşit şi lor teoria ta minunată? Bătrânul monstru din faţa mea nu este un altruist, o ştiu prea bine.

          – N-am vrut să te fac să suferi, dragă!, îmi răspunde şi izbucneşte în râs. Hohotul îi este tăiat brusc de un acces de tuse. Poliţia a aflat ieri seară de anunţ, se pare că mai sunt oameni care ne citesc ziarul, continuă el zâmbind în timp ce îşi şterge buzele vinete cu un şerveţel. Cât despre jurnal… Asta l-ar implica foarte mult pe Rimini într-o poveste care ar aduce cu un scandal sexual. Nu ne-ar face bine…

          Zâmbesc amar. Vladi a ajuns în cele din urmă şi la a mă şantaja, abia voalat. Se pare că trebuie să renunţ la blondul meu, pentru binele amândurora. Nici nu are rost să îl întreb ce ar vrea să fac. Mă ridic să plec.

          – Felicitări, bătrâne pervers! Îi voi transmite lui Rimini că vrei să-l vezi!, spun şi îi întorc spatele fără să pot scăpa rânjetul lui triumfător. Când trec pragul mă gândesc că a sosit vremea să-i dau şi eu cu un scaun în cap, de mai multe ori, până i-l fac terci.

         

                                                                    ***

         

          Cafeaua e neagră, de fapt de un brun foarte închis, atât de închis încât merită privit, Fabiu ar spune „contemplat”. Stau singur la biroul meu,  un pahar de cafea cu gust execrabil îmi încălzeşte mâinile. Îl ţin cu amândouă mâinile şi, să mă ia Dae!, îmi imaginez un falus de grosimea paharului. Prea mult sex. În mod sigur, mă gândesc prea mult la sex. Lacrimile mi se scurg pe obraz. Rimini nu s-a arătat prea şocat de povestea cu sinuciderea anunţată, cu jurnalul care îl incriminează, cu atenţia pe care redactorul-şef i-o arată. M-a strâns la piept cu putere, dar nu mi-a răspuns la sărut. De două ore este în biroul lui Vladi care a lăsat de înţeles tuturor că nu vrea să fie deranjat. Mi-l imaginez pe Rimini împreună cu Vladi. Ştiu care sunt preferinţele amândurora. Încerc să mă gândesc la altceva şi nu pot. Plâng cu sughiţuri acum. Strâng paharul de plastic, cafeaua trece peste marginea circulară şi îmi udă mâinile,  apoi bălteşte pe birou. Ca o ejaculare, îmi trece prin minte. Cred că o să-mi iau câteva zile de concediu. Să plec undeva singur. Sau să vizitez „Băieţii lui Papa Tony”. Să mă ia Dae!

          Un bip în boxele calculatorului. Fără să îmi şterg mâna de cafea, dau un clic. Pe ecran apare meniul principal al programului de monitorizare a ştirilor de pe net. Peste o clipă, programul mă introduce în emisiunea „Ultima oră” a postului TV Total. Un crainic fardat cam prea mult după gustul meu, se pare că asta e ultima tendinţă, citeşte o foaie de hârtie – opa! înseamnă că ştirea e tare dacă n-au avut timp s-o pună pe prompter – iar în spatele lui se derulează cadre cu interiorul clădirii unde „Tempo&Vremi” îşi are sediul. Îmi şterg lacrimile şi mă uit cu atenţie.

          – …savantul Wilbert Kassun şi echipa sa au reuşit să producă o interfaţă olfactivă pentru mediul electronic. Deşi studiile în domeniu datează de mai bine de 15 ani, pentru prima dată s-au obţinut rezultate concrete, omologabile, de către domnul Kassun la Institutul de Biotehnologie…

          Nu mai ascult. Dau un clic şi calculatorul reintră în aparenta letargie. Fixez pentru câteva clipe ecranul gol, negru. Scot dintr-un sertar nişte şerveţele. Mă şterg pe mâini, apoi îndepărtez balta de cafea de pe birou. Arunc şomoioagele de hârtie unul după altul la coş. Chiar dacă nu l-am nimerit, tentaculul îşi face datoria. Ce ţi-e şi cu savanţii ăştia! Nu au reuşit să producă o cafea cu gust de cafea, dar avem coşuri de gunoi cu tentacule şi interfeţe olfactive! Îmi las capul pe spate, îmi trec mâinile prin păr. Le aşez pe birou. Îmi plac mâinile mele. Privirea mi se ridică asupra fişetului din faţa mea. Arhiva de hârtie a ziarului „Tempo&Vremi”. Deodată înţeleg. Cu interfaţa olfactivă pentru calculatoare şi celelalte drăcovenii care transportă informaţia către public, ziarele pe hârtie nu-şi mai au rostul. Am ieşit din afacere. Nu simt nimic. La o adică ce ar fi de simţit? Deodată îmi amintesc că Wilbert Kassun e heterosexual. El e tipul devenit modelul parvenirii pe etajul 5. Dar ce mai contează asta acum? Mă ridic de la birou şi mă îndrept spre uşă. Sunt curios dacă şi ceilalţi din redacţie au aflat vestea şi au înţeles-o. Presupun că o s-o publicăm pe prima pagină. „Trebuie” s-o punem pe prima pagină.

          

Radu Hallipa

Radu Hallipa

N. Brasov, 9 martie 1977, absolvent de A. Saguna in 1995, absolvent de Metalurgie, Universitatea Transilvania, Brasov, emigrat in Marea Britanie in 2000, casatorit, doi copii. Pasionat de science fiction-ul militar si de aventura. Marele Prag, de Alexandru Ungureanu, si Seniorii Razboiului, de Gerard Klein, sunt cartile sale pe care incearca sa le emuleze. Daca invata sa scrie - prin fan-fiction - se gandeste sa isi creeze propriile lumi.

More Posts