În casa lui Naroumov, un ofițer de cavalerie, lunga noapte de iarnă fusese petrecută la jocul de cărți. La ora cinci dimineața micul dejun le-a fost servit jucătorilor obosiți. Cei care câștigaseră mâncau cu poftă; cei care pierduseră, dimpotrivă, împinseseră din fața lor farfuriile și stăteau abătuți. Cu toate acestea, sub stăpânirea vinului bun, conversația se învioră.

          – Deci, Souri? întrebă gazda.

          – Oh, am pierdut ca de obicei. Am un noroc îngrozitor. Indiferent cât de bine mă țin cu firea, nu câștig niciodată.

          – Cum se face, Herman, că nu te-ai atins de nicio carte? remarcă unul dintre oameni adresându-se unui tânăr ofițer din corpul inginerilor. Te găsești printre noi la ora asta a dimineții, dar nici n-ai jucat și nici n-ai pus rămășag toată noaptea.

          – Jocul mă atrage, răspunse cel căruia i se adresase, dar cu greu m-aș îndura să sacrific din necesitățile vieții pentru câteva excese inutile.

          – Herman e neamț, prin urmare, econom. Asta explică totul, spuse Tomsky. Dar persoana pe care nu izbutesc să o înțeleg nici în ruptul capului este bunica mea, contesa Anna Federovna.

          – De ce? întrebară laolaltă mai mulți jucători.

          – Nu pot să pricep de ce bunica mea nu pariază niciodată.

          – Eu nu văd nimic din cale afară ca o bătrână de 80 de ani să refuze să parieze, obiectă Naroumov.

          – N-ai auzit niciodată povestea ei?

          – Nu…

          – Atunci, ascultă. Pentru început, acum șaizeci de ani bunica mea s-a dus la Paris, unde se bucura de mare trecere. Oamenii se înghesuiau pe stradă să o vadă pe ,,Venus din Moscova’’, după cum i se spunea. Toate doamnele din societate jucau faro pe vremea aceea. Odată, jucând împotriva ducelui de Orleans, a pierdut o sumă enormă. I-a spus soțului de datorie, dar acesta refuza cu îndărătnicie să o plătească. Nimeni și nimic nu era în stare să-l înduplece, iar bunica mea ajunsese la capătul răbdării. În cele din urmă și-a adus aminte de un prieten de-al ei, contele de Saint-Germain. Cu siguranță că ați auzit de el, o mulțime de lucruri încântătoare s-au povestit pe seama lui. Se spune că ar fi descoperit elixirul vieții, piatra filozofală și alte lucruri deopotrivă de minunate. Avea mulți bani la dispoziție, iar bunica mea știa asta. Așa că i-a trimis un bilet, cerându-i să vină să o viziteze. Contele a dat curs chemării ei și a găsit-o tare agitată. Bunica i-a descris îndărătnicia soțului în cele mai întunecate culori, sfârșind prin a-i spune că acum nu mai depindea decât de prietenia și de generozitatea lui.

          – Ți-aș putea împrumuta banii, i-a răspuns contele după o clipă de cugetare, dar știu că nu ți-ai găsi pacea până ce nu mi-i vei fi înapoiat; ceea ce te-ar rușina și mai mult. Dar există și o altă cale de-a scăpa de încurcătură.

          –  Dar nu am niciun ban, insistă bunica mea.

          – Nu este nevoie de bani. Ascultă.

          Și atunci Contele i-a mărturisit un secret pentru aflarea căruia mulți dintre noi și-ar da toată averea.

          Toți jucătorii strânși în jurul său ascultau cu atenție. Tomsky își aprinse pipa, pufăi de câteva ori, apoi continuă:

          – Seara următoare, bunica apăru la Versailles, la masa de joc a reginei. Ducele de Orleans ținea banca. Bunica se scuză că nu venise cu banii, după care începu să joace. Alese trei cărți, una după alta, iar și iar, câștigând de fiecare dată, și nu după mult timp izbuti să scape de datorie.

          – Cu neputință, interveni Herman, poate cărțile erau însemnate.

          – Mă îndoiesc, îi răspuns Tomsky cu emfază.

          – Vrei să spui că ai o rudă care știe trei cărți câștigătoare, iar tu încă n-ai aflat secretul magic?

          – Trebuie să recunosc că nu l-am aflat. Bunica aceasta a mea a avut patru fii, unul dintre ei fiind tatăl meu, și toți au fost jucători devotați; niciodată, însă, nu i-a mărturisit vreunuia dintre ei secretul. Unchiul meu mi-a spus toate astea, jurându-se pe onoarea lui. Tchaplitzky, care a murit sărac după ce a risipit milioane, a pierdut odată aproape trei sute de mii de ruble. Era disperat, iar bunicii mele i se făcuse milă de el. I-a spus secretul celor trei cărți, nu înainte de a-l pune să jure că nu le va mai juca niciodată. S-a întors la masă, a pus câte cincizeci de mii de ruble pe fiecare carte și a ieșit în câștig după ce și-a plătit datoriile.

          Noaptea aflându-se pe sfârșite, petrecerea începu să se stingă, fiecare terminându-și de băut paharul și plecând.

           

          ***

           

          Contesa Anna Fedorovna era așezată în budoar în fața oglinzii. Trei femeii o ajutau să-ți facă toaleta. Bătrâna contesă nu se mai iluziona în privința frumuseții, însă se ținea de obiceiurile deprinse în tinerețe și își petrecea la fel de mult timp aranjându-se ca în urmă cu șaizeci de ani. La fereastră stătea o fată tânără, pupila ei, lucrând la ghergheful său.

          – Bună ziua, bunică, strigă un ofițer tânăr, care tocmai intrase în cameră. Am venit să-ți cer o favoare.

          – Ce este, Pavel?

          – Aș dori să-mi îngădui să-ți prezint un prieten și să te invit la balul de marți seara.

          – Invită-mă la bal și prezintă-mi-l acolo.

          După alte câteva replici, ofițerul se-ndreptă spre fereastra la care stătea Lisaveta Ivanovna.

          – Pe cine a-i dori să-i prezinți? îl întrebă fata.

          – Pe Naroumov; îl cunoști?

          – Nu. E cumva soldat?

          – Da.

          – Inginer?

          – Nu, dar de ce întrebi?

          Fata zâmbi fără să-i răspundă.

          Pavel Tomsky ieși din încăpere, iar Lisaveta, rămasă singură, se uită pe fereastră. În curând un tânăr ofițer apăru la colțul străzii; fata roșii și se ascunse în spatele gherghefului.

          Apariția acestui ofițer deveni un eveniment zilnic. Tânărul era un străin pentru ea, și, cum nu era obișnuită să cocheteze cu soldații pe care-i întâlnea pe stradă, cu greu reușea să-și explice prezența lui. Perseverența acestuia a trezit în cele din urmă în ea un interes care îi fusese până atunci necunoscut. Într-o zi, îndrăzni chiar să-i zâmbească admiratorului ei, pentru că un admirator părea să fie.

          Cred că este inutil să menționăm că ofițerul nu era nimeni altul decât Herman, viitorul jucător, a cărui imaginație fusese excitată de povestea celor trei cărți magice spusă de Tomsky.

          ,,Ah, gândi acesta, de mi-ar spune contesa secretul. De ce n-aș încerca, bunăoară, să-i intru în grații și să apelez la simpatia ei?’’

          Cu acest gând în minte, zi de zi se așeza în fața casei, privind chipul drăgălaș de la fereastră și mizând pe soartă că o să le facă cunoștință.

          Într-o zi, pe când Lisaveta stătea pe trotuar, gata să se suie în trăsură după contesă, simți că o atinge cineva și văzu cum un bilet îi este pus în mână. Întorcându-se, îl zări pe ofițer depărtându-se. Iute, strecură bilețelul în mănușă și se sui în trăsură. La întoarcere, surescitată și temătoare totodată, se repezi în camera ei pentru a citi misiva. Era o suavă și respectuoasă declarație de afecțiune, copiată cuvânt cu cuvânt dintr-un roman german, aspect de care, bineînțeles, Lisa nu avea habar.

          Tânăra era cu adevărat impresionată de cele citite, însă simțea că admiratorul ei nu trebuia încurajat. Motiv pentru care scrise câteva rânduri explicative și, cu prima ocazie, dădu drumul scrisorii pe fereastră. Ofițerul trecu în grabă strada, ridică hârtia și intră într-un magazin pentru a o citi.

          Fără să simtă în vreun fel descurajat, găsi oportunitatea ca, peste câteva zile, să-i trimită un nou bilețel. Nu primi niciun răspuns, dar, înțelegând inima unui femei, perseveră, implorând o întrevedere. În cele din urmă fu răsplătit de rândurile care urmează:

          ,,În noaptea aceasta mergem la balul ținut de ambasador. O să fim acolo până la ora două. Pot aranja o întâlnire în felul acesta. După plecarea noastră, servitorii probabil vor ieși cu toții în oraș ori se vor duce la culcare. La unsprezece și jumătate, intră fără teamă în vestibul și, în cazul în care găsești pe cineva, întreabă de contesă; dacă nu-i nimeni, ia-o pe scări, fă stânga și mergi până ce ajungi la o altă ușă, care dă în dormitorul ei. Intră în cameră, iar în spatele unui paravan vei găsi o altă ușă care dă spre un coridor; din acesta o scară în spirală duce în camera mea. Mă aștept să te găsesc acolo când mă voi întoarce.’’

          Herman începu să tremure ca o frunză pe măsură ce ora menționată în bilețel se apropia. Urmă îndeaproape instrucțiunile și ajunse cu ușurință în camera bătrânei. Dar în loc să pornească pe ușa din spatele paravanului, se ascunse într-un dulap așteptând întoarcerea contesei.

          Orele se scurgeau greoi; în cele din urmă auzi sunetul caleștii. Imediat lămpile fură aprinse, iar servitorii începută să alerge încolo și-ncoace. După o îndelungă așteptare, bătrâna intră în cameră, epuizată. Îngrijitoarele ei îi desfăcură corsetul, pregătind-o pentru somn. Herman privi întregul ritual cu o curiozitate amestecată cu un soi de teamă superstițioasă. Când, în cele din urmă, se schimbă în furou și bluză, bătrâna arată mai puțin straniu decât în urmă cu câteva minute, îmbrăcată în rochia ei de brocart albastru.

          Se așeză pe balansoarul aflat în apropierea mesei, după cum îi era obiceiul, iar femeile care o ajutaseră se retraseră. În vremea ce bătrâna se legăna înainte și înapoi, părând cu mintea aiurea, Herman se strecură din locul în care stătuse până atunci ascuns.

          Auzind un zgomot ușor, femeia deschise ochii și se uită pe jumătate amețită la intrus.

          – Nu-ți fie teamă, te implor, spuse Herman calm. Nu am venit să-ți fac vreun rău, ci să-ți cer o favoare.

          Contesa se uită la el tăcută, părând că nu înțelege ce i se spune. Herman crezu pentru o clipă că este surdă, așa că-și apropie buzele de urechea ei și repetă cele spuse mai devreme. Bătrâna amuțise de tot.

          – Poți să mă îmbogățești fără ca pe tine să te coste nimic, pledă tânărul, doar spune-mi cele trei cărți câștigătoare și…

          Herman se opri din vorbă văzând că bătrâna își mișcă buzele, pregătindu-se să spună ceva.

          – A fost doar o glumă, îți jur, o simplă glumă, se auzi dinspre buzele ofilite.

          – Ba n-a fost nicio glumă. Îți amintești de Tchaplitzky, care, mulțumită ție, a fost în stare să-și achite datoriile?

          Expresia unei profunde agitații umbri pentru o clipă fața bătrânei; apoi aceasta căzu în apatia ei de dinainte.

          – Ai de gând să-mi spui cele trei cărți câștigătoare sau nu? întrebă Herman după o clipă de tăcere.

          Nu primi niciun răspuns.

          Tânărul scoase un pistol din buzunar, exclamând:

          – Vrăjitoare bătrână, am să te oblig să-mi spui!

          La vederea armei, contesa dădu un nou semn de viață. Își retrase capul și își împinse mâinile în față, într-un gest de apărare, după care brațele îi căzură, iar ea rămase nemișcată. Herman o apucă de mână, pregătindu-se să-ți înnoiască amenințare, când își dădu seama că este moartă.

          Stând în camera ei, îmbrăcată încă în rochia de bal, Lisaveta căzu pe gânduri. Se așteptase să-l găsească aici pe tânărul ofițer, dar se simți ușurată când realiză că nu venise. Ca o coincidență, chiar în acea noapte, la bal, Tomsky o întrebase ce crede despre tânărul ofițer, lăsând-o să înțeleagă că știe mai multe decât credea ea.

          – Despre cine vorbești? îl întrebase ea alarmată, temându-se că aventura ei fusese descoperită.

          – Despre un om remarcabil, îi răspunsese el. Numele lui este Herman.

          Lisa nu mai spuse nimic.

          Acest Herman, continuase Tomsky, e un personaj romantic; are caracterul lui Napoleon și inima unui Mefistofel. Se spune că ar avea cel puțin trei crime pe conștiință. Dar cât de palidă ești.

          – Mă doare puțin capul. Dar de ce-mi vorbești de Herman?

          – Pentru că sunt de părere că are planuri serioase în privința ta.

          – Dar unde m-a văzut?

          – La biserică, poate, sau pe stradă.

          Conversația fusese întreruptă în acel moment, spre regretul tinerei. Cuvintele lui Tomsky lăsară o impresia profundă asupra ei, iar ea își dădu mai târziu seama cât de imprudent reacționase. Se gândea la toate acestea, și încă la multe altele pe deasupra, când ușa camerei sale se deschise pe neașteptate, iar Herman se ivi în prag. Se retrase la vederea lui, tremurând violent.

          – Unde ai fost? îl întrebă șoptind înspăimântată.

          – În dormitorul contesei. E moartă, veni calm răspunsul.

          – Dumnezele! Ce spui acolo? strigă fata.

          – Mai mult decât atât, cred că din vina mea a murit.

          Cuvintele rostite de Tomsky fulgerară în mintea Lizei.

          Herman se așeză și îi mărturisi totul. Lisaveta ascultă cu spaimă și dezgust. Așadar, toate acele scrisori pasionale, toată acea perseverență îndrăzneață nu erau rezultatele sensibilității și iubirii. Bani era ceea ce-și dorise. Biata fata se simțea într-un fel complice la moartea binefăcătoarei ei. Începu să plângă cu amărăciune. Herman o privi tăcut.

          – Ești un monstru, exclamă Lisa, ștergându-și lacrimile.

          – Nu intenționam să o omor; pistolul nici măcar nu era încărcat.

          – Cum o să ieși acum din casă? întrebă Lisa. Este aproape dimineață. Aveam de gând să-ți arăt calea către o scară secretă, când contesa avea să doarmă, pentru că am fi putut trece atunci prin camera ei. Acum mi-e teamă să mai merg pe acolo.

          – Spune-mi pe unde să o iau și am să mă descurc singur, îi răspunse Herman.

          Îi dădu instrucțiuni amănunțite și o cheie cu care să deschidă ușa ce dădea în stradă. Tânărul îi strânse mâna rece și inertă și plecă.

          Moartea contesei n-a surprins pe nimeni, din moment ce era demult așteptată. La înmormântare au participat toți oamenii de vază din împrejurimi. Herman s-a amestecat prin mulțime pentru a nu atrage atenția asupra sa. După ce toți prietenii au privit-o pe bătrână pentru ultima oară, tânărul s-a apropiat de catafalc. S-a postat pe podeaua rece și a rămas nemișcat timp îndelungat. S-a ridicat în cele din urmă cu un chip la fel de palid ca și cel al cadavrului, și s-a îndreptat spre sicriu pentru a se uita înăuntru. Privind, i se păru că fața rigidă își recapătă pentru o clipă vigoare și că se uită la el zeflemitor, făcându-i cu ochiul. S-a întors brusc, a făcut un pas greșit și a căzut pe podea. A fost ridicat în grabă și, în același moment, Lisaveta căzu și ea leșinată.

           

          ***

           

          Herman n-a reușit să-și recapete calmul întreaga zi. A cinat singur la un restaurant mai ascuns vederii și a băut destul de mult, în speranța că o să-și înnăbușe emoția trăită. Dar tot acel vin nu a făcut decât să-i ațâțe imaginația. S-a întors acasă și s-a aruncat în pat fără a se mai schimba.

          În timpul nopții s-a trezit brusc; razele lunii pătrundeau în camera sa, luminând totul. Cineva s-a uitat  o clipă pe fereastră, apoi a dispărut. Herman nu i-a acordat nicio atenție, însă nu peste mult timp a auzit ușa vestibulului deschizându-se. La început a crezut că este intendentul lui, întorcându-se târziu acasă, beat ca de obicei. Dar pașii îi erau nefamiliari și a putut desluși sunetul unor papuci târșâiți.

          Ușa camerei sale se deschise, și o femeie îmbrăcată în alb intră. Se apropie de pat, iar Herman, înspăimântat, o recunoscu pe contesă.

          – Am venit la tine împotriva voinței mele, spuse ea deodată, dar mi s-a poruncit să-ți îndeplinesc rugămintea. Treiul, șaptele și asul, în această ordine, sunt cărțile magice. Douăzeci și patru de ore trebuie să treacă înainte de-a folosi o nouă carte. După ce le vei fi folosit pe toate trei, să nu le mai joci niciodată!

          Năluca se întoarse apoi și se îndepărtă. Herman auzi ușa de afară închizându-se și văzu iarăși o siluetă trecând prin fața ferestrei.

          Se ridică și se îndreptă spre salon, acolo unde intendentul dormea pe podea. Ușa era închisă. Negăsind nicio urmă a vizitatorului, se întoarse în camera sa, aprinse lumânarea și notă pe o hârtie ceea ce tocmai auzise.

          Așa cum două trupuri nu pot ocupa în același timp în același spațiu, nici două idei fixe nu pot exista în același timp într-o singură minte. Treiul, șaptele și asul alungară în curând gândurile referitoare la bătrâna moartă, laolaltă cu toate celelalte gânduri care existaseră până atunci în mintea tânărului ofițer. Toate ideile convergeau într-una singură: cum să profite de secretul pe care-l obținuse cu atâta greutate. Se gândi chiar să renunțe la slujba sa și să-și încerce norocul la Paris. Însă șansa îl salvă din fața acestei umiliri.

          Tchekalinsky, un om care și-a petrecut întreaga viață la masa de cărți, deschisese un salon în St. Peterssburg. Experiența sa îndelungată conferi încredere prietenilor săi, iar ospitalitatea sa și umorul său rafinat îi asigurară un loc în societate.

          Tinerii căpătuiți s-au îngrămădit în jurul său, neglijând societatea și preferând în schimbul șarmului iubitelor lor pe cel al jocului de faro. Naroumov îl invită pe Herman să-l însoțească la acest salon, iar tânărul acceptă cu voioșie.

          Cei doi ofițeri găsiră locuința plină. Generali și oameni cu funcții mari în stat jucau whist; tinerii se tolăneau pe canapele, zdrobind între dinții lor gheață sau fumând. În salonul principal se afla o masă lungă, la care se aflau aproape douăzeci de persoane care jucau faro, gazda fiind cea care ținea casa.

          Avea în jur de 60 de ani, părul grizonant și o alură ce impunea respect. Fața lui îmbujorată trăda semnele umorului său rafinat; ochii îi străluceau, iar un zâmbet vag plutea constant pe buzele sale.

          Nauromov îl prezentă pe Herman. Gazda îi strânse prietenos mâna și îl rugă să se simtă ca între prieteni, după care se întoarse la masa de joc. Mai bine de 30 de cărți se aflau deja pe masă. După ce împărțea cărțile, Tchekalinsky lua o mică pauză pentru a le oferi jucătorilor posibilitatea de a-și calcula câștigul ori pierderile, răspunzând politicos tuturor întrebărilor care-i erau adresate și zâmbind în permanență.

          Când termina de împărțit cărțile, le amesteca iar și jocul începea din nou.

          – Permite-mi să aleg o carte, spuse Herman întinzându-și mâna peste capul unui domn corpolent. Gazda se înclină fără să spună nimic.

          Herman alese o carte și scrise cu o bucată de cretă miza pe care o juca.

          – Cât anume ai pariat? întrebă gazda, îmi cer scuze, dar nu văd prea bine.

          – Patruzeci de mii de ruble, îi răspunse Herman rece.

          În acel moment toate privirile se întoarseră spre cel care vorbise.

          ,,Și-a pierdut mințile”, gândi Naroumov.

          – Permite-mi să vin cu o observație, spuse Tchekalinsky, zâmbitor ca de obicei, suma pe care ați pariat-o este cu adevărat mare.

          – Și ce importanță are? răspunse Herman iritat. O acceptați sau nu?

          Gazda dădu afirmativ din cap.

          – Aș dori doar să-ți amintesc că trebuie să prezentați banii; bineînțeles, cuvântul dat este bun, dar pentru a păstra încrederea celorlalți va trebui să prezentați banii.

          Herman scoase un cec din buzunar și i-l înmână. Celălalt îl examină atent, după cre îl așeză deasupra cărții alese.

          Începu să împartă cărțile. În dreapta, un nouă; în stânga, un trei.

          – Treiul câștigă, Spuse Herman, arătând cartea pe care o alesese – un trei.

          Mulțimea începu să murmure. Tchekalinsky se încruntă preț de-o secundă, după care zâmbetul îi reveni pe față. Scoase din buzunar un teanc de bani și numără cele 40.000 de ruble. Herman îi luă și părăsi numaidecât masa.

          Următoarea seară îl găsi în același loc. Toți îl priveau cu curiozitate, iar Tchekalinsky îl întâmpină cu prietenie.

          Alese și de această dată o carte și scrise o nouă miză. Gazda începu să împartă cărțile, la drepta, un nouă; la stânga, un șapte.

          În acel moment, Herman arătă cartea pe care-o alesese – un șapte. Toți jucătorii rămaseră surprinși, iar gaza era vizibil deranjată. Tchekalinsky numără 94.000 de ruble și i le întinse lui Herman, care le primi fără să se arate în vreun fel surprins și se retrase de îndată.

          Se arătă iarăși în seara următoare. Apariția sa fu semnală oprirea tutoror ocupațiilor, jucătorii așteptând cu toții să vadă cum aveau să decurgă lucrurile. Își alese cartea – un as.

          Gazda începu să împartă cărțile: la dreapta, o damă; la stânga, un as.

          – Asul câștigă, exclamă Herman, întorcându-și cartea fără să o privească.

          – Dama ta a fost învinsă, remarcă Tchekalinsky.

          Herman tremură; privind în jos, văzu nu asul pe care-l alesese, ci o damă de pică. Abia putu să dea crezare ochilor. I se părea cu neputință să fi făcut o asemenea greșeală. Scrutând cartea i se păru că dama de pică se uită la el și îi face zeflemitor semn cu ochiul.

          – Bătrâna! exclamă acesta involuntar.

          Gazda luă banii în vreme ce el privea înfricoșat. Când părăsi masa, cu toții îi făcură loc să treacă; cărțile fură amestecate, iar jocul continuă.

           

          ***

           

          Herman înnebuni. Fu internat la spitalul Obuokov, unde nu vorbea cu nimeni, ci doar continua să murmure pe un ton monoton: ,,Treiul, șaptele, asul! Treiul, șaptele, asul!”

           (în traducerea lui Alexandru Despina)

Alexander Sergeyevich Pushkin

Alexander Sergeyevich Pushkin

Alexander Sergeyevich Pushkin (6 iunie [după alte surse 26 mai] 1799 – 10 februarie [după alte surse 29 ianuarie] 1837) a fost un autor rus aparținând erei romantice, considerat ca fiind cel mai mare poet al Rusiei și fondator al literaturii ruse moderne.

More Posts