GSF47 banner 01-650

 

          Familia Barckley, Amanda şi Henry, deţinea o locuinţa ieftină la periferia oraşului Denver, Colorado. Pentru nevoile lor, era mai mult decât suficientă, mai ales după plecarea în Australia a lui Margret, unicul lor copil, care-şi urmase soţul imediat după căsătorie.

 

          Amanda nu lucrase niciodată, dar avea două merite incontestabile în menţinerea echilibrului căsniciei lor: gătea excepţional şi se implicase trup şi suflet în educaţia lui Margret, iar dacă Margret ajunsese o somitate în domeniul imunologiei, aceasta i se datora numai ei. Henry se pensionase de aproape un an şi nu suferise niciun moment din cauza lipsei de activitate, deşi acolo unde lucrase ultima oară în calitate de şef de şantier avusese parte de multă acţiune. Henry era un tip înalt, bine făcut şi care nu îşi arata vârsta. Acest lucru îl remarca uneori când se ducea la supermarket, unde câte o casieriţă mai îndrăzneaţă îl ţintuia cu privirea mai mult decât ar fi impus un minim de decenţă. Ieşirile „cu băieţii” la o bere, la meciuri, sau la pescuit nu îi produceau atâtea satisfacţii ca activităţile din mică grădină din spatele casei.

 

          Grădina se întindea pe toată lungimea peretelui bucătăriei, iar fereastra prevăzută era destul de generoasă încât să asigure repartizarea uniformă a luminii diurne în întreaga încăpere. În adâncime, grădina avea circa zece metri, iar primăvară, când toţi copacii şi arbuştii erau înverziţi, cu greu puteai distinge zidul de la limita proprietăţii. Singurul lui motiv de stres în legătură cu grădina erau pisicile care, mai tot timpul, se alergau şi se tăvăleau printre răsaduri, iar primăvara, comportamentul lor agresiv le făcea şi mai greu de suportat. Că pisicile se alergau printre răsaduri mai treacă meargă, dar “pepitele” pe care le găsea în pământ când săpa grădina îl făceau să nutrească la adresa lor adevărate gânduri criminale.

 

          Despre viaţă socială împreună cu Amanda nu mai putea fi vorba, căci, de când urmase un regim de slăbire care eşuase lamentabil, transformând-o într-un fel de schelet ambulant, ea refuza să mai iasă din casă.

 

          Norocul lor era că, prin relaţiile şi banii lui Margret, Amanda avea acces la un serviciu medical competent care începea, destul de timid, să dea rezultate. Conştient că pentru el viaţa nu se încheiase şi că mai are încă multe de oferit, în mintea lui Henry a încolţit ideea vieţii fără Amanda.

 

          Cum o viaţă nouă presupunea unele investiţii, iar banii pe care îi aveau ei la bancă erau total insuficienţi, singura soluţie pentru ieşirea din impas rămâneau asigurările de viaţă, de genul celora de care să se poată bucura cel care supravieţuia.

 

          Deoarece hotărârile luate de Henry nu prea erau comentate, în cele din urmă Amanda a acceptat necesitatea încheierii unor poliţe de asigurare de viaţă, cu toate că plata ratelor însemna un efort financiar pentru ei.

 

          Idea după care urmă să o elimine pe Amanda ia venit tocmai de la pisicile care îl stresaseră de atâta amar de timp.

 

          Scenariul era pe cât de simplu pe atât de plauzibil, iar însuşirea lui de către anchetatori ca singură ipoteză de valabilă, era, în ochii lui Henry, un lucru deja stabilit.

 

          Cuprins de un sentiment de auto-admiraţie, Henry, cel puţin o dată pe săptămână, îşi repeta în gând ideile principale:

 

          două pisici se alergau prin grădină;

 

          una din pisici se refugia pe pervazul geamului de la bucătărie, care era deschis;

 

          Amanda, care mărunţea zarzavatul pentru ciorbă, se speria, se dezechilibra şi se lovea cu capul de marginea unei mobile de bucătărie;

 

          lovitură era fatală şi moartea instantanee;

 

          pisica, la rândul ei, se speria de Amanda şi fugea pe geam, dispărând în grădină.

 

          Punerea în aplicare urma să se producă la exact patru luni de la semnarea poliţelor de asigurare, pregătirile fiind declanşate practic odată cu ideea eliminării Amandei. În perioada de pregătire Henry a făcut mici investiţii: un DVD, o bandă adeziva, un bidon de plastic, o punga cu var nestins, etc. Cumpărăturile le-a făcut în mai multe etape, în zile diferite, de la magazine plasate în extremităţile oraşului.

 

          Rolul pe care trebuia să îl joace pisica în tot acest scenariu ridica cele mai multe probleme, începând cu procurarea acesteia şi terminând cu studiul mişcărilor pe care urma să le mimeze în vederea inoculării ideii că ea ar fi fost actorul principal în producerea accidentului.

 

          Având în vedere faptul că poliţia va face poze cu scena accidentului, cheia succesului  consta în plasarea cât mai corectă a amprentelor, amprente care trebuiau să reconstituie cât mai fidel dinamică mişcării în salt a pisicii. Ea trebuia să fie „colectată” din cu totul alt cartier, astfel încât dispariţia ei să nu ridice vreun semn de întrebare, nici cu o probabilitate de unu la un milion.

 

          O altă problemă care trebuia tratată cu foarte mare atenţie era variaţia temperaturii corpului uman după deces, mai ales că prin filmele poliţiste văzuse cum ucigaşii foloseau tot felul de învelitori pentru a încetini procesul de răcire al cadavrului. Din literatura de specialitate a desprins ideea că, dacă între momentul decesului  şi cel al constatării acestuia nu trec mai mult de treizeci – patruzeci de minute, temperatura cadavrului este cu puţin mai mică decât cea normală, fiind în limitele variaţiei acesteia de la individ la individ.

 

          Asta însemna că el putea declara un interval de cinci minute între momentul intrării în bucătărie şi apelarea numărului 911, rămânându-i treizeci – treizeci şi cinci de minute pentru muşamalizarea crimei fără a trezi suspiciuni cu privire la momentul real al producerii acesteia.

 

          In stadiul de pregătire, Henry a mai „exersat” tot felul de gesturi, unele chiar afectuoase, care să nu mai surprindă la momentul oportun.

 

          Ca măsură de precauţie pentru cazul când ar fi trebuit să dea explicaţii cu privire la prezenţa lui în acea parte a oraşului, şi-a pregătit un text: ,,Un vechi coleg de şcoală, ştiind că am lucrat în construcţii, m-a chemat ca să mă consulte cu privire la nişte lucrări de extindere a locuinţei…’’.

 

          În cele patru luni premergătoare, a colindat cartierul Fénix, din cealaltă extremitate a oraşului, şi a reuşit să câştige încrederea unei pisici multicolore, care nu dădea impresia că ar avea vreun aparţinător. Atunci când pisica acceptă să fie luată în braţe, mai în joacă mai în serios, Henry o arunca pe jos, având grijă să memoreze poziţia labelor în momentul impactului cu solul. Altă dată, când în apropierea locului de întâlnire cineva îşi abandonase pe trotuar mobila veche, o azvârli de la nivelul genunchiului pe o suprafaţă orizontală similară pervazului ferestrei. După fiecare azvârlitură, pisica era recompensată cu bucăţele suculente de carne.

 

          În ziua precedentă celei stabilite, sub pretextul unei noi întâlniri cu băieţii, Henry s-a dus în cartierul Fénix şi a ademenit pisica într-un loc retras, ferit de priviri indiscrete. Protejat de o pereche de mănuşi din piele de porc şi, cu ajutorul unei benzi adezive late, i-a imobilizat picioarele, iar apoi, cu o mişcare rapidă, a înfăşurat bandă în jurul botului, blocându-i căile respiratorii. Astfel bandajată, pisica a fost aruncată în sacoşa pe care o ţinea la îndemână.

 

          În momentul în care a simţit că în sacoşă nu mai există nici-o mişcare şi pisica este inertă a pornit-o spre casă. Ajuns acasă, fără alte explicaţii, s-a retras în camera lui de la etaj, el şi Amanda ne mai împărţind demult acelaşi pat. Camera lui Henry era mobilată modest, dar funcţional: un fotoliu-pat, un birou, o biblioteca-şifonier încastrată în perete şi o măsuţă cu televizor şi DVD-player.

 

          Aşezat pe fotoliu, ţinând în continuare pisica în sacoşă, pentru a nu se împrăştia părul în încăpere, a eliberat labele acesteia cu o foarfecă. Având în vedere că în curând avea să se instaleze rigiditatea cadaverică, a luat un prosop din şifonier, l-a făcut sul şi la pus între picioarele pisicii, astfel ca distanţa dintre acestea şi configuraţia lor să rămână cât mai apropiată de cea normală. Prosopul l-a fixat de corpul pisicii cu o fâşie de bandă de scotch. După ce a adunat cu mare atenţie toate resturile de bandă adezivă, le-a pus, împreună cu pisica, într-o pungă de plastic.

 

          În seara care ar fi trebuit să fie ultima petrecută împreună, după cină, Henry i s-a adresat Amandei:

 

          – Draga mea, a fost o masă excepţională, ca toate celelalte, de fapt, dar îmi este dor de o ciorbiţă cu mult zarzavat, din cele care îţi reuşesc ţie cel mai bine! Ce zici, mâine s-ar putea?

 

          – Fantastic! Exact asta îmi propusesem şi eu!

 

          – Draga mea, nu este nimic fantastic. Când doi oameni se iubesc, gândesc la fel.

 

          – Henry ce s-a întâmplat? De când ai redevenit romantic ?

 

          După ce s-a asigurat că Amanda s-a culcat, a urcat în camera lui şi a continuat operaţiunea de „decontaminare” a tuturor obiectelor care intraseră în contact cu pisica: sacoşă, mănuşile din piele de porc, toate obiectele de îmbrăcăminte cu care fusese la „întâlniri”.

 

          Odată curăţate de păr, obiectele au fost depozitate în şifonier.

 

           Dacă anchetatorii ar fi găsit un număr relativ mare de fire de păr de pisică concentrate pe un singur obiect, ar fi putut deveni bănuitori, căci idea apariţiei lor accidentale ar fi fost exclusă.

 

         

 

          A două zi, când la ora nouă şi trei minute a intrat în bucătărie, Amanda era aplecată deasupra blatului de lemn din faţă ferestrei deschise şi mărunţea cu multă dexteritate un maldăr de zarzavat.

 

          Henry se furişă cu paşi mărunţi până în spatele Amandei, o cuprinse pe după umeri şi, cu o voce catifelată, îi şopti:

 

          – Domnişoară îmi acordaţi un dans?

 

          Mimând un tango pasional, a luat-o în braţe şi i-a aplecat corpul până aproape de marginea frontului de bucătărie. Când distanţa rămasă era de numai cincisprezece-douăzeci de centimetri, şi-a eliberat o mână şi, asemenea unui baschetbalist, i-a apucat craniul în palmă larg deschisă şi

 

l-a orientat cu partea cea mai vulnerabilă spre marginea plăcii frontului de bucătărie, izbind-ul cu toată puterea.

 

          Imediat ce a simţit că în mâini nu mai ţine o fiinţă umană ci un sac de cartofi, l-a lăsat să se prăbuşească pe pardoseală pentru a capătă poziţia cea mai apropiată de cea rezultată în urmă unei căzături.

 

          Din acest moment totul trebuia executat precis, contra cronometru, conform planului.

 

          Luă cuţitul cu un şervet de bucătărie şi execută pe degetul arătător al mâinii stângi o mică incizie, care avea rolul să sugereze că, în momentul apariţiei intempestive pisicii, din cauza sperieturii, s-a tăiat; împrăştie pe jos o parte din zarzavatul mărunţit, care trebuia să fi fost antrenat odată cu prăbuşirea Amandei. Cuţitul cu mica pată de sânge din degetul Amandei l-a pus pe grămadă de zarzavat rămasă pe blatul de lemn, folosind acelaşi şeveţel de bucătărie.

 

          După ce Amanda şi-a dat obştescul sfârşit, Henry a fugit repede în camera lui şi a luat punga de plastic. Ajuns la parter, a intrat în grădină pe uşa exterioară de la bucătărie, având grijă să nu calce în afara micului trotuar de protecţie de vreo  patruzeci de centimetri din jurul casei, deoarece gazonul mai era încă ud în urmă unei mici averse de ploaie din noaptea precedentă. A scos pisica din punga de plastic, i-a trecut labele prin iarba udă, presându-le uşor în locul unde ar fi început saltul spre pervazul ferestrei.

 

          Pe porţiunea de pe pervazul ferestrei în care era de presupus că a aterizat pisica, Henry, manevrând cadavrul acesteia asemenea unui păpuşar, a creat o aglomerare de amprente. Această aglomerare era dovada că pisica îşi căutase echilibrul în momentul contactului cu suprafaţa pervazului şi că, văzând-o pe Amanda, s-a speriat şi s-a repoziţionat pe un alt punct de sprijin, pentru realizarea unui nou salt. Urmând presupusa traiectorie descendentă a pisicii, în punctul de contact cu iarbă a realizat o nouă amprentă.

 

          Singurul risc pe care Henry şi l-a asumat în mod conştient a fost acela ca în rândul poliţiştilor de la secţia de poliţie care ancheta cazul său să fie vreun indian navajo sau sioux, care  să sesizeze vreo inadvertenţă în poziţionarea amprentelor labelor de pisică.

 

          Înainte de a reintra în bucătărie, Henry şi-a frecat foarte atent tălpile papucilor de covoraşul aflat în faţă uşii, a introdus pisica în sacul de plastic şi a purces la o nouă îndepărtare a părului de pe haine.

 

          Odată ajuns în bucătărie, a răsucit de două ori cheia în broască şi a depus-o, ca de obicei, în sertarul pentru tacâmuri. De la începutul „acţiunii” trecuseră douăzeci de minute, iar graficul fusese depăşit cu patru minute.

 

          Următoarea operaţiune planificată era să scape de obiectele delicte care îl puteau incrimina. Henry a coborât repede în pivniţă, unde bidonul din plastic de circa şaptezeci de litri, achiziţionat anterior, având gura de acces mai generoasă, fusese umplut cu o soluţie concentrată de var stins, aşteptând să îşi înghită prada.

 

            Vechiul bidon, ceva mai mic, în care îşi prepara soluţia de var stins pentru văruirea tulpinei copacilor din grădină şi a zidurilor, îl predase cu săptămâni în urmă, gunoierilor. Cu mişcări precipitate, Henry a introdus sacul de plastic în bidon şi, cu ajutorul unui băţ, l-a împins cât mai aproape de fundul acestuia.

 

          Peste pelicula superficială formată, a turnat conţinutul unei pungi cu var stins pe care, primăvara, îl folosea pentru văruirea tulpinii copacilor din grădină şi a zidurilor. Bidonul, pentru a capătă o tentă de uzură, fusese „ornamentat” încă de la procurare cu câteva zgârieturi şi câteva pete de soluţie de var şi fusese depozitat undeva în fundul încăperii, peste el fiind aruncate, la întâmplare, câteva vechituri.

 

          Anterior, Henry îngrămădise pe lângă bidon toate ustensilele folosite de el la văruire. Odată încheiată această primă etapă, urma cea de a două, care se anunţa mult mai dificilă, căci trebuia să interacţioneze cu diferite persoane: telefonista, poliţiştii, medicii, procurorii, etc. Era ora nouă şi treizeci şi trei de minute, adică minutul treizeci din momentul zero, când intrase prima dată în bucătărie în acea dimineaţă.

 

          Cu o voce în care se putea citi panica şi disperarea, folosind telefonul fix din sufragerie, sună la 911 şi anunţă producerea unui accident domestic: soţia lui a alunecat pe gresie şi, în cădere, s-a lovit cu capul de marginea mobilei de bucătărie şi se părea că nu mai respiră. Cu aceiaşi voce, dar uşor sfârşită, apucă să mai spună: „Va implor, trimiteţi urgent o ambulanţă!”

 

          Ascultându-se, Henry se declară mulţumit, căci toate inflexiunile vocii sale transmiteau interlocutorului sentimentul unor trăiri autentice de panică şi disperare.

 

          Orele petrecute în faţa oglinzii nu fuseseră irosite.

 

          Henry se întoarse în bucătărie şi, cu un act reflex, stinse aragazul – căldura degajată de acesta fusese  suficientă pentru a tempera răcoarea dimineţii care intra pe geamul deschis. În mai puţin de cinci minute, în faţă uşii de la intrare se prezentară: doi paramedici de pe ambulanţă şi un echipaj de poliţie format dintr-un ofiţer, adjunctul acestuia şi un fotograf.

 

          După ce au constatat decesul Amandei, unul dintre cei doi paramedici i l-a adus la cunoştinţă cu multă prudenţă şi lui Henry, ţinând seama de figura rătăcită a acestuia. În momentul aflării verdictului, corpul lui Henry a fost scuturat de un fior aproape imperceptibil, dar care nu scapă neobservat sergentului de poliţie.

 

          O dată constatat decesul, paramedicii au părăsit primplanul, locul acestora fiind luat de echipa poliţiei. În timp ce paramedicii îşi făceau datoria, sergentul dăduse turul bucătăriei, constatând că uşa dinspre grădină era închisă, că pe măsuţa din colţul opus era aranjat cu multă pedanterie serviciul din porţelan „two for tee”, că pe aragazul stins, dar încă fierbinte, se aflau două recipiente, unul fiind ceainicul, iar al doilea, probabil, o oală pentru gătit.

 

          Toate aceste mici amănunte sergentul şi le-a întipărit în memorie, urmând să le transcrie mai târziu în nelipsitul carneţel din dotare.

 

          Mişcându-se după o coreografie exersată în zeci de alte cazuri, fotograful căuta unghiurile cele mai potrivite din care să surprindă scena decesului în tot dramatismul ei, iar traumatismul cerebral în ,,gros planuri” cât mai elocvente.

 

          Pentru cine vroia să-l audă, adjunctul ofiţerului de poliţie, poate sub imperiul unor frustrări profesionale, declara:

 

          – Cu mijloacele tehnice de care dispunem în prezent, este foarte difícil de stabilit exact, în minute, ora la care a survenit decesul, deoarece temperatura corpului uman diferă de la individ la individ cu până la un grad Celsius. Această lacună, deocamdată, este în favoarea infractorilor.

 

          În momentul în care adjunctul ofiţerului de poliţie a vrut să vadă dacă pe corpul Amandei nu există şi urme de violenţă sau de autoapărare şi a început să-i examineze braţele, a observat o tăietură pe degetul arătător al mâinii stângi. Ridicându-şi privirea, remarcă cuţitul cu pata de sânge aflat pe blatul de lemn, precum şi urmele de labe de pisică de pe pervazul ferestrei.

 

          Fără a ţine seama de gravitatea momentului, adjunctul ofiţerului îşi permise să facă o glumă proastă, total deplasată:

 

          – După cum se vede, aici avem de-a face cu un menaj în trei… cu o pisică.

 

          După un moment de tăcere, în care toţi cei de faţă îşi evitau privirile, fotograful a mai făcut câteva cadre cu tăietura de pe mâna victimei, cu cutitul şi cu pervazul ferestrei, fiind obligat să ia câteva imagini şi din curtea exterioară.

 

          Emiterea unei ipoteze cu privire la cauza producerii accidentului era prematură, mai ales că suspectul principal în ochii poliţiei era întotdeauna persoana care văzuse ultima victima în viaţă.

 

          Aşa cum era de aşteptat, sergentul a scos în cele din urmă din buzunarul de la piept un carneţel în care se pregătea să noteze declaraţia lui Henry. Compunându-şi o atitudine cât mai oficială, sergentul formulă prima întrebare:

 

          – Ce aţi făcut în această dimineaţă, până în momentul constatării producerii accidentului?

 

           Henry îşi încreţi uşor sprâncenele, făcând impresia unui efort de concentrare în căutarea unui răspuns cât mai concis.

 

          – La ora opt m-am sculat, m-am dus la baie şi am făcut un duş. La ora opt şi un sfert m-am întors în camera mea de la etaj, m-am îmbrăcat de casă şi mi-am pus un DVD cu finala din Super Bowl dintre Baltimore Ravens şi San Francisco 49ers. În jur de nouă şi treizeci şi cinci am coborât în bucătărie că să o întreb pe Amanda ce se aude cu micul dejun. În momentul când am intrat în bucătărie, am văzut-o prăbuşită pe pardoseală într-o poziţie nefirească. După primul moment de panică, în care m-am simţit total năucit, am reuşit să telefonez la 911, cerând trimiterea de urgenţă a unei ambulanţe. Menţionez că, în prealabil, încercasem să văd în ce stare se află soţia, dar, cum nu mă pricep la luarea pulsului, singurul lucru pe care l-am putut constata a fost faptul că pieptul era inert, semn că nu mai respiră.

 

          Pentru că nu putea părăsi încăperea, interogatoriul fiind în plină desfăşurare, sergentul l-a rugat pe fotograf să se ducă la etaj şi să facă câteva fotografii. Când s-a întors, după câteva minute, fotograful i-a comunicat sergentului, şoptindu-i la ureche, că pe ecranul televizorului de la etaj meciul dintre Baltimore Ravens şi San Francisco 49ers era în plină desfăşurare.

 

          Ajungând într-un punct mort, sergentul riscă o întrebare directă:

 

          – După părerea dumneavoastră, care ar fi fost cauza accidentului?

 

          Dând impresia că întrebarea l-a luat prin surprindere, după o pauză prelungită în limite rezonabile, Henry răspunse:

 

          – Ţinând seama de urmele de pisică descoperite de adjunctul dumneavoastră şi de traseul acestora, se poate ca soţia să fi avut un atac de panică, să se fi dezechilibrat şi, în cădere, să se fi lovit cu capul de marginea mobilei de bucătărie.

 

          Henry, care nu mai ştia ce să facă cu mâinile şi şi le frământa încontinuu, părând că poartă povara unor adânci regrete, adăugă ca pentru sine:

 

          – Acum plătesc neglijenţa de care am dat dovadă când am tot amânat să pun o plasă de ţânţari, mai ales că de câteva ori ne-am trezit cu câte o pisică care bântuia prin casă… subliniez, noi neavând pisică.

 

          – La un accident domestic m-am gândit şi eu, răspunse sergentul, dând impresia că ignoră ultima intervenţie a lui Henry. Totuşi, vă rog ca până la încheierea cercetărilor să nu părăsiţi oraşul.

 

 

 

          Ancheta a mai durat cinci săptămâni, timp în care poliţia a cercetat calculatorul lui Henry, cu acceptul acestuia, pentru a depista eventuale „activităţi” care ar fi putut anticipa încasarea poliţei de asigurare.

 

          În acest interval, Henry a trebuit să mai dea câteva declaraţii, dar, la sfârşitul acestui episod destul de stresant, compania de asigurări nu a mai avut motive de tergiversare şi a trebuit să îi plătească suma de două sute cincizeci de mii de dolari.

 

Mihai Cioflec

Mihai Cioflec

M-am născut în 1942, în Bucureşti. Prima dată am publicat în „România Liberă” anunţul: „Pierdut legitimaţie. O declar nulă.” După ce am ieşit inginer, am scris sute de memorii…justificative.

More Posts