GSF82 banner-650   

          2017, editura Media-Tech, colecția SciFiScop, 214 pag., ISBN 978-973-8364-34-9

         

          Am fost entuziasmat de romanul „DemNet”. Avusesem emoții, recunosc, pentru că ștacheta era ridicată destul de sus după trilogia Abației. Noul roman s-a dovedit a fi de cu totul altă factură, din punct de vedere al genului, dar la fel de bun calitativ. Și, evident, lăsa loc pentru continuare. Care, aveam să aflu, urma să se concretizeze în două volume: „Chabilla”, preconizat să apară în 2013 și „Heetry”, programat pentru 2015.

          Lucrurile n-au mers cum au fost anunțate. În ceea ce privește actul artistic, se întâmplă uneori ca acesta să nu se coacă pe cât de repede și-ar dori autorul. Din păcate, în cazul de față, prin 2014 Dan Doboș a anunțat chiar că renunță să mai scrie SF. Recunosc că am fost dezamăgit și am tot sperat să revină asupra deciziei. Mai mult, l-am bătut la cap cu asta cu fiecare ocazie în care ne-am întâlnit. Și firește că m-am bucurat enorm când am aflat despre volumul de față, care cuprinde șapte povestiri din universul DemNet. Nu era ceea ce așteptam, dar făcea parte din aceeași categorie.

dobos_eu20_science-fiction          Eu 2.0 debutează cu povestirea omonimă, în care un scriitor acceptă să fie transferat în spațiul virtual, de unde să creeze în continuare. Izolarea de care mulți autori au nevoie pare o binecuvântare, dar se dovedește că realitatea de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Și că, pentru a scrie, un om are nevoie de un mediu capabil să-l inspire. Uneori, asta înseamnă să-l provoace în moduri neplăcute – cum e cazul Cassandrei, fosta soție a scriitorului, de ajutorul căreia se pare că are nevoie.

          Ultimul marțian surprinde ultimele zile ale coloniei marțiene, redate printr-o scrisoare către aceeași Cassandra. În Corsetul Julietei, avem de-a face cu o lume a teatrului ce cuprinde evaluatori ai jocului actoricesc. Căci, deși niște actori-mașinării pot interpreta excepțional un rol, micile imperfecțiuni ale unui actor-om dau cu adevărat savoare unei piese. Dar nu toți sunt mulțumiți cu această discriminare, iar unii sunt dispuși să dezgroape fantomele trecutului pentru a-i distruge pe cei ce le stau în cale. Chiar și dacă victimele colaterale sunt copii, cum este cazul Cassandrei.

          Orbitaliner 12C ne poartă mai departe prin universul DemNet și conflictele sale, prezentând episodul unui accident orbital în timpul căruia protagonistul și necunoscuta colegă de zbor, Cassandra, decid că merită să petreacă ultimele clipe înainte de moarte într-o scenă tandră.

          Tot Cassandra devine obsesia personajului din Fata cu batic galben, un cercetător dispus să sacrifice ani din viață pentru a trăi într-o realitate accelerată ce i-ar permite să găsească un leac pentru boala – încă incurabilă – a soției sale. Banca de sub ulm este, într-un fel, povestea Eu 2.0 reluată pe un alt palier, cu o altă perspectivă, în timp ce povestirea care încheie volumul, Zahanaua Șapte Stele, ne invită la o cină romantică în cadrul căreia se servesc delicatese de pe alte lumi. Felurile de mâncare și băuturile își schimbă gustul după starea consumatorului, iar unele dintre ele pot scoate la suprafață adevăruri dureroase.

          Mi s-a părut ingenios modul în care autorul reușește să plimbe cititorul prin universul său, folosind povestiri independente, dar legate vag de tema aceleiași femei, iubită de șapte bărbați, fiecare în alt fel, ce o întâlnesc în diferite stadii ale… hai să-i zic „existenței” sale. Strâns legat de Cassandra, am perceput pe tot parcursul volumului o întrebare tot mai potrivită în zilele noastre, când realitatea virtuală se apropie de momentul în care ne va oferi tot ce dorim: chiar dacă știm că totul e o iluzie și ne revoltăm inițial împotriva acestui lucru, oare nu ajungem până la urmă să acceptăm că mai bine trăim în ea? Că realitatea nu e ceva obiectiv, ci e supusă percepției fiecăruia și dorinței noastre de a ne crea propriul univers, unde să ne simțim bine, rupți de ceea ce se întâmplă „afară”?

          Mi-a fost dor de stilul curat al autorului, cu accente de o lirică deosebită pe alocuri, de naturalețea prin care introduce concepte SF care nu fac notă discordantă cu restul textului și sunt ușor de înțeles, de imaginat.

          Eu 2.0 constituie, în opinia mea, un volum foarte bun. Mi-a plăcut mult și mă bucură faptul că, în sfârșit, Dan Doboș a decis să revină la SF. Totuși, pentru mine, rămâne un teaser pentru mult așteptatele continuări ale romanelor din universul DemNet. Pentru care sper să nu mai avem atât de mult de așteptat.

          

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts