Șase indivizi se trezesc din „stază” pe o navă spațială aflată în derivă și constată că niciunul dintre ei nu-și amintește nimic despre el însuși sau despre circumstanțele care l-au adus acolo. După o scurtă perioadă în care-și (re)stabilesc ierarhia și raporturile de subordonare, perioadă deloc lipsită de violență, mai ales că în scenă apare și un android lăsat pe modul „rupe-tot”, cei șase pornesc în aventura căutării de sine, a amintirilor pierdute și a scotocirii prin cotloanele navei parțial funcționale. Însă lucrurile nu iau deloc o turnură prea fericită, cinci dintre cei șase – care în lipsa altor opțiuni aleg să se identifice cu numerele aferente ordinii în care și-au revenit din stază – aflând că sunt criminali și teroriști periculoși, urmăriți atât de „Autoritatea galactică” – instituție suficient de intuitiv intitulată –, cât și de câteva corporații, evident, militarizate și rele, ca în orice viitor tehnologizat care se respectă. Iar dacă motivele pentru care Autoritatea galactică îi urmărește sunt clare, ce-au corporațiile de împărțit cu ei sunt lucruri mai dubioase, afaceri murdare, cum s-ar spune, în care niciuna dintre părți nu e chiar loială târgului.

Ei, de-aici apare frumusețea serialului, deoarece oamenii de pe navă, proaspăt treziți și lipsiți de conștiința personalităților lor anterioare, se regăsesc a fi niște cetățeni foarte morali, empatici, chiar săritori și receptivi la nevoile altora, iar misiunile pe care află că le aveau în plină desfășurare cer, evident, oameni de o cu totul altă natură.

Related imageÎn felul acesta, ecuația lumii e relativ ușor și clasic rezolvată, privitorul aflând odată cu personajele care sunt regulile după care funcționează societatea, în același timp personajele sunt ele însele definite pentru privitor și unul pentru altul, prin acțiunile pe care le întreprind, în încercarea lor de a jongla cu aparențele unui echipaj de mercenari, dar și cu dorința de a-și crea o etică profesională nouă. Serialul este foarte mult despre prietenie și încredere, despre iertare și despre primirea celei de-a doua șanse, dar și un pic despre un viitor în care omenirea își duce aceleași lupte pe care le duce și-n ziua de azi, doar că la o scară mult mai mare, cea galactică, între interesul financiar meschin și dorința de libertate a popoarelor.

Nu pot intra în detalii legate de personaje, pentru că aș strica plăcerea vizionării primelor episoade, acelea care le conturează progresiv, însă pot spune că, la un moment dat, lupta dintre posibilitatea păstrării inocenței date de lipsa amintirilor vieții de dinainte și avantajele pe care aceste amintiri le-ar aduce, cu riscul coruperii personalităților și alunecarea lor înapoi, în criminalii care erau, mi s-a părut savuroasă.

Avem și foarte multe clișee în acest serial, de la întâlnirea alter-ego-urilor dintr-un univers paralel la călătoria în timp către zilele noastre și de la ziua care se repetă, de genul „Grandhog day” la androidul care ajunge să-și prețuiască unicitatea și riscă să se răzvrătească, ceea ce, de multe ori, m-a tentat să-l compar cu Star Trek. Un Star Trek ceva mai brutal, în care cei buni nu se gândesc de două ori înainte să scurteze pe careva de-un cap cu sabia sau să-l facă ciur, dacă situația o cere. Și, la fel ca în mult mai bătrânul serial, și aici acțiunile lor se cer a fi analizate, unele învățăminte trase, iar în final însuși conceptul de umanitate este analizat prin prisma celor întâmplate.

Personal, melanjul dintre violență, personaje dure, deviate din teroriști, care păstrează foarte mult din înclinația spre violență și talentul ucigaș al fostelor eu-uri și dorința de a face bine într-o lume în derivă mi-a plăcut mult. Dilemele morale sunt complexe, la fel și laturile personalităților trecute și prezente ale personajelor, fiecare dintre ele având secrete întunecate nedescoperite, dar și descoperite, totuși încă păstrate față de ceilalți.

Dacă ne uităm la realizare, serialul nu impresionează mai deloc. Ni se prezintă o tehnologie care permite salturi instantanee între puncte discrete din spațiu, tehnologie unică în galaxie, însă ea vine sub forma unui circuit electronic de dimensiunile unei plăci video… care, cumva, convinge motoarele „FTL” (faster than light, asta e tehnologia standard, care permite deplasare la viteze superioare luminii, dar departe de a fi instantanee) să funcționeze altfel, prin simpla ei introducere în computerul central al navei. Avem nave spațiale și lupte între ele generate pe calculator, avem ochelari care permit unui om să vadă în mintea altuia, împrumutați din kitul de VR al Play Station 4, avem chiar un ceas care permite călătoria în timp, dar care poate fi distrus prin smulgerea unui mănunchi de conductori electrici(!) dinăuntrul său. Nu de puține ori m-am întrebat dacă nu cumva aceste elemente nu sunt, de fapt, parodie. Însă, sincer, îmi par mai degrabă scăpări de umor involuntar, date de unele constrângeri bugetare. Lucru oarecum ciudat, serialul permițându-și, totuși, actori precum: Melissa O’Neil, Anthony Lemke, Alex Mallari Jr., Zoie Palmer, Jodelle Ferland, Roger Cross și Marc Bendavid

Tot la această categorie aș încadra și nenumăratele scene dinaintea unor confruntări armate între cete de câțiva oameni fiecare, care vor, chipurile, să prefigureze conflictele epice care pot urma, scene în care, invariabil, unii avansează grupat, cumva atenți la ce e în jur, dar nu prea, când deodată aud pe careva strigând: „That’s far enough!” (serios, niciodată altă formulă de adresare) și se trezesc înconjurați de ceilalți indivizi, răsăriți de după copaci/cutii/containere/pietre. Iar dacă bugetul ar fi o scuză pentru numărul foarte mic de figuranți și pentru complexitatea redusă a cadrelor, pentru sărăcia replicilor nu prea este.

Totuși, aceste neajunsuri nu strică prea mult în economia serialului. Am urmărit cele trei sezoane cu foarte mare plăcere, observând o creștere a complexității intrigii de la un episod la altul și de la o serie la alta, ceea ce la început părea un serial de tipul: „cu toții seara la masă” devenind, încet-încet, o poveste complexă în care fiecare episod își are rolul său în puzzle-ul final.

Și sper că, deși e anunțat ca având șanse minime să mai apară vreodată, al patrulea sezon să fie totuși turnat. Măcar pentru efortul scenariștilor de a țese o intrigă atât de ofertantă în jurul corăbiilor negre, apariția ultimei scene din ultimul episod al sezonului trei.

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website