GSF50 banner 01-650

          În medicină sunt cunoscute ca mutații genetice inexplicabile. În mentalitatea populației sunt daruri de la Dumnezeu. Sub orice formă s-ar denumi, acestea reprezintă o cruce greu de purtat pentru cei aleși. Nu credeam că voi lua vreodată parte la o situație atât de anormală. Nah! Nici alții nu credeau să învețe a muri vreodată.  

          De mic m-au fascinat ceasurile. Nu a fost o atracție față de mecanismele lor, chiar dacă le desfăceam pe toate, ci pentru ceea ce măsurau. Timpul. O chestie ciudată. Născută din ecuațiile matematicienilor. Tocmai această dimensiune a Universului, indiferentă la fenomenul biologic numit viață, mi-a schimbat în mod brutal și neașteptat existența.

          ***  

           Zilele săptămânii trec parcă mult mai repede ca acum câțiva ani. E posibil să fie doar o percepție subiectivă, legată cumva de schimbările pe care le simt în metabolismul meu. Sunt un singuratic. Nu-mi place să socializez. Nu-mi place să atrag atenția asupra mea. Prefer să petrec ore întregi reparând ceasuri decât să schimb cuvinte cu contemporanii mei. Sunt însă normal din aproape toate punctele de vedere. Așa mă percep. N-am nicio tulburare de afect. Am doar doi prieteni. Un solist al unei trupe de metal și un pisoi. Pe primul îl frecventez săptămânal. Cu al doilea locuiesc.

          La ora 8 deschid micul meu atelier de reparații. Sunt zile în care am de lucru până la 16. Altele în care închid la 12. Chestie de cerere. Așa am înțeles că funcționează capitalismul și piețele libere. După cerere și ofertă.

          Plouă. Mărunt. Urât. Enervant. Cum nu stau departe de locul meu de muncă, am venit pe jos. Sunt înghețat. E mijlocul lui octombrie. Nu e chiar vreme de plajă în perioada asta a anului. Măcar e plăcut înăuntru. Îmi scot pardesiul. Îmi pun umbrela lângă calorifer. Mă uit pe masă. Am câteva comenzi de onorat. Au rămas de ieri. Sunt de la clienții mei fideli. Ceasuri obișnuite. Nimic spectaculos sau complicat. Doar de schimbat baterii. De reglat. De curățat. Lumea mă apreciază pentru că sunt foarte meticulos. Îmi iubesc meseria.

          — Bună dimineața.

          Cunosc vocea. E tanti Aurora. A venit să mă întrebe dacă nu cumpăr lapte. Toți vecinii mei, toate firmele care își au sediul în clădirea asta, cumpără de la ea. Eu nu sunt un fan al laptelui, dar pisoiul meu e.

          — Bună dimineața, tanti. Iau și eu o sticlă.

          — Bine. Mă scuzați că am venit așa devreme, dar al meu e la spital. E suspect de cancer. Așa zic doctorii.

          — Îmi pare rău.

          — Ce să facem? Asta e viața. E mai bătrân ca mine cu zece ani. Fumează de mic. Toată lumea i-a spus că nu e sănătos. Fata mea a venit din Italia. Mergem la spital mai târziu. Că nu puteam lăsa lumea fără lapte. Știți că sunt femeie serioasă.

          Îi întind banii.

          — Vă mulțumesc. Sănătate multă soțului.

          Viața. Cât de multe îți poate aduce o secundă. Ori o mare bucurie, ori o mare durere. Am încetat demult să mă mai pun în locul altora. Am încetat demult să mai vreau să salvez lumea. Am învățat pe propria piele că toate astea te pot marca. Te pot încărca atât de puternic încât ajungi să nu te mai poți deconecta.

          Mă întorc la treburile mele. Totul intră în normal, lupa cu care măresc componentele fine, cleștii mei speciali, șurubelnițele mele minuscule, degetele mele, microscopul pe care-l folosesc pentru mecanismele de înaltă orologerie. Îmi place ceea ce fac. E un mod de viață. Repar timpul. Repar ceva ce mă strică. E o senzație plăcută. Sunt calm. Detașat. Termin tot ce am de făcut. Pun ceasurile în cutii speciale. E cadoul meu pentru clienți. Sunt foarte încântați de modul în care mă comport cu lucrurile lor.

          ***  

          Totul începe cu o mare anxietate. Cu o senzație ciudată că se va întâmpla ceva important. Nu pot defini. Nu pot explica. Nu pot înțelege. Doar asist ca un simplu spectator la derularea evenimentelor.

          *** 

          Intru în casă. E plăcut. Pisoiul mi se încurcă în picioare. E bucuros că am venit. Îi pun lapte. Dau drumul la televizor. Încerc să urmăresc știrile zilei. Când nu vorbesc despre crime și violuri, adică foarte rar, păpușile de pe sticlă prezintă managementul sărăciei. Într-o țară care nu produce nimic, e normal să fie multă corupție. Toți se bat pentru a mulge cât mai mult dintr-un buget minuscul. Și apoi, peste câțiva ani, când nu mai sunt în posturi cheie, fac tot posibilul să evite pușcăria. Abia atunci plâng cu lacrimi de crocodil și dezvăluie opiniei publice, care există doar la nivel teoretic, cât de bolnavi sunt ei. Ăștia care au furat în câțiva ani cât să le ajungă pentru trei generații. Nu mai suport minciunile astea. Schimb canalele în speranța că voi găsi ceva mai puțin sinistru. Mă forțez mereu să evit canalul pe care se uita ea. Iuliana. Motivul meu de ceartă cu Dumnezeu.

          Pisoiul a terminat laptele. Se uită la mine cu ochi mari. Sunt sigur că mai vrea. Medicul veterinar mi-a spus însă foarte clar că nu are voie mai mult. A avut pietre la rinichi. A stat internat. A primit injecții, perfuzii, antibiotice. A trecut chiar și printr-o operație. A scăpat. Știam că așa va fi. El nu a fost niciodată protagonistul viziunilor mele.

          Nu mai am nimic de făcut azi. Îmi scot ceasul. Nu e o bijuterie. E un ceas clasic simplu. Ieftin. Prietenul meu, Contele, așa își spune, râde mereu de mine. Chiar mă întreabă cum se face că eu, specialistul în ceasuri, port așa ceva. Nu i-am răspuns niciodată. Și ce să-i spun? Că e singurul lucru rămas de la ea? Că mi l-a cumpărat din salariul ei modest de profesoară debutantă?

          Timpul trece repede. De parcă ar avea o viață a lui. De parcă s-ar încăpățâna să facă în ciudă oricui. Nici bine nu depășești stadiul de copil că te trezești cu o droaie de responsabilități pe cap. Până mai ieri te jucai cu mașinuțe și avioane. Azi trebuie să te gândești la ziua de mâine. De tine depinde cum va fi aceasta.

          Amintiri. Nu îmi fac bine. Sunt melancolic din cauza ploii. Aș da orice să nu mai simt ceea ce simt. Aș da orice să nu mai văd ceea ce văd. Aș da orice să mă pot apropia de cineva.

          ***

          De fiecare dată resping viziunile. De fiecare dată mă lupt cu ele. Deschid ochii. Degeaba. Starea în care intru nu mă părăsește decât la finalul filmului. Pentru că totul se derulează ca la cinema. Privesc fără să pot face nimic. Și e lumina aia albă, rece, venită din altă lume. Ciudat e că îmi risipește teama.

          ***

          Nu sunt mare sportiv, dar am o bicicletă magnetică pe care pedalez zilnic. Mă ajută să-mi limpezesc mintea. Reglez intensitatea rezistenței la maxim și încep activitatea. Inima îmi pompează puternic. Picioarele încep să mă ardă. Nu vreau să mă opresc. Durerea fizică îmi face bine.

          Astăzi nu am noroc. Prezența ei mă inundă. O văd în tuburi pe secția de reanimare. Doctorii sunt rezervați. Asistentele mă privesc cu milă. Am aflat de la polițiști ce s-a întâmplat. Scena clasică. O mașină. Viteză. Ea mergea pe trotuar. Un cauciuc a explodat. Șoferul nu a mai putut-o controla. A lovit-o în plin. Nu pot vorbi. Nu pot nici măcar să plâng. Nu pot să fac nimic. Doar o privesc. Atunci a apărut prima oară lumina. A inundat camera de reanimare. Apoi s-a concentrat în jurul patului ei. Atunci când a dispărut, patul era gol. Mi-am revenit. O țineam de mână. Poate că în mintea mea am simțit cum mă strânge și ea. Ușor. Imperceptibil aproape. Apoi au început să urle alarmele. Doctorii au sosit repede. O infirmieră m-a condus afară din salon. Am privit pe geam cum s-au chinuit să o aducă înapoi. Abia atunci am avut pentru prima oară convingerea că pot să văd cum mor oamenii. Cu ceva timp înainte.

          Nu-mi mai simt picioarele. Tâmplele îmi zvâcnesc. Abia respir. În cap parcă am clopote mari. Mintea îmi e conectată tot la amintirile care mă rănesc. După Iuliana, toate viziunile s-au intensificat. Am văzut moartea fiecărui prieten. Știu când și cum va muri fiecare. De asta nu mă apropii de nimeni. De asta evit spitalele.

          *** 

          Ani de singurătate. Ani de viață pierduți. Ani în care m-am luptat cu mine. Cu viziunile mele. Cu pedeapsa asta pe care trebuie să o suport. Ani în care mi-am inhibat toată afecțiunea. De frică. Ani în care am încercat surogate de iubire. Doar fizică. Mintea îmi era blocată. Închisă ermetic. Totul a fost în zadar. Oricât de mult m-am forțat să-mi reprim capacitățile astea, nu am reușit.

          De obicei nu ating clienții. Port mănuși atunci când primesc sau predau ceasurile. Astăzi nu am fost atent. Am atins un domn care a apelat la serviciile mele. La câteva minute după ce a plecat, am văzut din nou lumina. Albă, lăptoasă. N-am putut distinge nimic. S-a retras brusc. Așa cum a venit. Doar că de data asta nu a existat moarte. Nu l-am văzut pe nicăieri pe clientul meu. Nici pe vreun pat de spital, nici sângerând pe asfalt, nici strivit între fiarele contorsionate ale vreunei mașini. Nu. Am văzut doar ceea ce văd zilnic. Geamurile atelierului. Sunt complet derutat. De obicei viziunile aveau o finalitate tradusă în trecerea în neființă a protagoniștilor. Acum e diferit. Nu știu ce să cred. Într-un fel mă bucur. M-am săturat să văd numai moarte. Poate e un alt cadou de la cel care mi-a dat darul ăsta. Povara asta.

          ***

          Noaptea e rece. Rătăcesc aiurea pe străzi. Nu bag în seamă ploaia care îmi pătrunde până în oase. Străzile sunt pustii. La geamurile blocurilor, ici colo, se vede câte o lumină. E liniște. Nici măcar răsuflarea demonilor mei interiori nu se aude. Totul pare înghețat în timp. Pașii mă poartă către strada pe care stă clientul de azi dimineață. Cel pe care l-am atins fără să vreau. Meticulos cum sunt, notez adresele tuturor celor care-mi calcă pragul. Am o relație profesională specială cu ei. Păcat că nu am o relație specială și cu mine. Gândurile mele, temerile mele, dorințele mele mi-au devenit cei mari dușmani.

          Ciudat. E lumină. Oare să urc până la el? Ce să-i spun? Ce motiv aș avea pentru o vizită la o asemenea oră? Nu știu. Voi găsi eu ceva. Voi improviza. Mă pricep la asta. Îmi improvizez viața de mulți ani. Ușa blocului e deschisă. Apăs butonul de pornire al liftului. Ajung la etajul trei. Caut apartamentul. Deasupra ușii este o bucată de pânză neagră. Nu mă pot abține. Intru. Nimeni nu-mi spune nimic. De parcă nu mă vad. Nu-i bag nici eu în seamă. Ajung în sufragerie. Clientul meu, de fapt fostul meu client, e așezat într-un sicriu. În jurul lui sunt mai multe femei și câțiva bărbați tineri. Nu mă observă. Toți au ochii în lacrimi. Mă uit la el. E nemișcat. Doar că eu văd ceva cunoscut. Un mic bulgăre de lumină albă, lăptoasă, îi pulsează în piept. Ceva mai presus de mine mă forțează să-l ating. Abia atunci mica sferă părăsește corpul. Îl înconjoară de câteva ori. Se oprește în dreptul fiecărei rude. Câteva secunde. Apoi dispare.

          ***

          Dimineață. Am un cap extrem de greu. Mă uit la ceas. E târziu. Aproape amiază. Pisoiul doarme lipit de mine. Nu vreau să-l trezesc. M-am atașat de el. E cu mine din ziua în care a plecat ea. Rememorez evenimentele trăite noaptea trecută. Totul pare atât de ireal. Cu mișcări atente mă dau jos din pat. Mă duc în hol. Pantofii îmi sunt curați. Pardesiul e uscat. E clar că nu am făcut nicio călătorie nocturnă.

          ***

          O nouă zi. Un nou client. Un băiat tânăr. Îmi aduce un ceas vechi. Îmi povestește că a aparținut bunicului său. E foarte încântat. Mă roagă să-l repar și să-l curăț. Promit că voi face tot ceea ce îmi stă în puteri. La plecare îmi întinde mâna. Ezit. Mi-o apucă și mi-o strânge viguros. Pleacă. Mie îmi vine să plâng de ciudă. Din nou lumina albă m-a înconjurat. Din nou fără să-i văd moartea.

          Noapte rece. Plouă. Rătăcesc aiurea pe străzi. Pașii mă poartă către morga spitalului. Ușile sunt deschise. Intru. Ajung la frigiderele morții. Le deschid. Tânărul pe care l-am văzut dimineață e acolo. Mă îndrept către el. Are toracele zdrobit. Accident de mașină în mod sigur. Același glob luminos în pieptul lui. Îl ating. Îl eliberez. Se învârte de câteva ori în jurul corpului și dispare. Vreau să plec. Nu pot. Privesc atent în jur. În toate trupurile sunt globuri albe. E obligația mea să le eliberez.

          *** 

          Dimineață. Am capul greu. Mă simt secătuit de energie. Pisoiul nu e pe nicăieri. A dispărut. Însă e prima zi din viața mea în care sunt cu adevărat bucuros. Știu ce am de făcut cu darul pe care l-am primit.

          

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook