GSF54 banner01-650

          Mai luă o gură din cafea şi trase cu poftă din ţigară, adânc, de parcă organismul ei îşi dezvoltase un al treilea plămân special pentru asta. Fumul se desprinse peste câteva secunde dintre buzele ei ca un fluviu lăptos, subţiindu-se pe măsură ce se ridica într-o deltă de ceaţă diformă. Privi fără să vrea capătul ţigării dintre degete şi avu pentru o clipă senzaţia că urmele de ruj de pe aceasta semănau mai degrabă cu sânge coagulat sau praf roşiatic, din acela care se găseşte la tot pasul în oraşele căsăpite de toamnă.

          Stinse dezgustată mucul şi, privind pe fereastră, avu pentru a nu ştiu câta oară în seara aceasta senzaţia că mai avea ceva de făcut. Numai că nu ştia ce. Era un gând care o învăluia ca o pătură proastă într-o noapte răcoroasă – prea subţire ca să îi ţină de cald, prea groasă ca să îngheţe. Era deja spre capătul celei de a treia ceşti de cafea şi senzaţia aceasta ştearsă nu îi dădea pace.

          La naiba! scăpă în momentul în care degetele ei nu mai găsiseră nimic în pachetul gol de Davidoff de pe masă.  Privi flămândă în jur, dar în afară de două cupluri îmbrăţişate şi un grup de cinci, poate şase – lumina e slabă şi fumul e gras, baby! cum ar spune…cine…cine?! la dracu!    nu-mi pot aminti! – studenţi, nu zări pe nimeni. Şi nici nu se simte în stare să se ridice şi să ceară de la cineva o ţigară, riscând o coversaţie inutilă, chiar şi preţ de câteva replici.

          ­– Bună seara! Nu vă supăraţi, vă pot cere o ţigară?

          – Da, sigur! Pentru o domnişoară atât de frumoasă…

          – Mulţumesc!

          – Nu stai cu noi?

          – Nu, mulţumesc!

          – Eu şi prietenii mei tocmai voiam sa mergem la un film…

          – Nu! Idiotule! Pentru că te-am ales din barul ăsta tocmai pe tine să îţi cer o ţigară chiar

crezi că sunt pregătită să-ţi cresc copiii şi să-ţi spăl pijamaua?! Doamne…

          Da, într-o lume perfectă ar fi putut să ceară o ţigară cu riscul unei astfel de conversaţii. Din păcate, aceasta nu e o lume perfectă ci una în care pachetele se golesc, cafeaua se răceşte, capul doare îngrozitor undeva în spate şi ea nu-şi poate aminti – pentru numele lui Dumnezeu – ce mai are de făcut în seara aceasta.

          Sorbi şi ultima gură de cafea, în timp ce melodia aceea plutea răguşit peste mese…

I hurt myself today

 to see if I still feel.

 I focus on the pain,

 the only thing that’s real.

          În cele din urmă se hotărî să plece. Se ridică de la masă, lăsă banii pe tejghea şi ieşi. Aerul rece o îmbrăţişă ca o năframă incoloră. În rest, totul părea trasat de un pictor scăpătat – galben, negru şi cărămiziu.

          Privi de o parte şi de alta a trotuarului, în speranţa de a vedea la un moment dat o vitrină cu luminile aprinse care să întrerupă şiragurile aparent nesfârşite de negru. O luă în cele din urmă în neştire, ridicându-şi gulerul pe gât şi ascunzându-şi mâinile în palton.

          Rămăsese cu melodia aceea în cap, ale cărei versuri le fredona în şoaptă în timp ce desena cu degetele în buzunare aşa cum, odinioară, copilă fiind, dansa cu aceleaşi degete pe piele în timp ce îşi fredona rugăciunea pe întuneric. Întotdeauna îşi spunea rugăciunea pe întuneric, după ce toată lumea din casă va fi adormit sau plecat, din senzaţia stranie că lumina, chiar şi lumina, ar fi fost o persoană în plus, la momentul întâlnirii cu îngerul ei. Mult după ce ultimul zgomot sau sforăit se va fi stins în celelalte camere, îşi făcea cruce cu degeţelele acelea mici, subţiri ca acum dar fără urmă de ojă pe unghii, şi apoi începea să se plimbe cu ele pe burtă, apoi pe piept, pe gât, peste ochi, până ce la mijlocul conversaţiei cu îngerul, fără să-şi dea seama, degetele ei dansau delicat ca nişte trupuri din ceară pe propria piele.

          Acum, dansa cu degetele în buzunare, iar conversaţia cu îngerul era puţin mai ritmată…

The needle tears a hole,

 the old familar sting…

 Try to kill it all away,

 but I remember everything.

          Din când în când câte o maşină se apropia şi o lăsa apoi în urmă, ca un gând nehotărât. Durerea aceea acră pulsa în continuare în spatele capului, iar ea, terminându-şi convorbirea cu îngerul serii acesteia – înger…înger…îngerii nu există, baby, ţi-am mai spus asta! există numai frica de a rămâne fără trup! aşa spunea…spunea…cine?! – reveni la senzaţia de treabă neterminată. Ştia, simţea, la naiba, că mai avea ceva de făcut, dar pentru numele lui Dumnezeu, nu îşi putea da seama ce.

          A fost la cursuri, a intrat apoi în bibliotecă pe care o părăsi după vreo două ore şi aproximativ optzeci de pagini mai târziu, a pierdut vremea câteva ceasuri cu prietena ei, intrând în toate magazinele de haine posibile, într-unul chiar a probat rochiţa aceea delicată cu flori roşii pe fond alb, a alergat într-un suflet la…la… – la dracu, baby, ai şi uitat cum mă cheamă? Doar  n-au trecut o mie de vieţi?! Da nici nu mai contează la cine că s-au şi certat şi a plecat de la el atât de nervoasă că a uitat şi rochiţa cu flori roşii pe canapeaua lui. Şi canapeaua era neagră, şi florile roşii pe fond alb, azvârlite pe canapeaua neagră, a fost ultima imagine cu care a ieşit din apartament. Plângea când a ieşit, asta îşi amintea. Şi apoi a intrat în barul acela şi ziua s-a terminat de mult, dar ea nu putea scăpa de gândul acesta, ca o mâncărime în talpă, că mai avea ceva de făcut.

          Uşa trântită a magazinului o făcu să tresară, dar nu avu timp să se ferească din calea celor doi care ieşeau râzând. Îşi cerură toţi scuze reciproc, ea cu un zâmbet tâmp, pentru că deja mulţumea cerului că găsise un loc de unde să-şi cumpere ţigări. Păşi înauntru şi ieşi după treizeci de secunde, mai bogată cu un pachet de Davidoff Gold.

          La marginea trotuarului, un taxi aştepta cu motorul pornit şi geamul şoferului deschis. Cumpăni preţ de câteva clipe opţiunile şi trase concluzia că ar fi una dintre cele mai la îndemână alegeri. În maxim zece minute putea fi acasă, unde o baie fierbinte şi un aşternut de satin ar fi scăpat-o de durerea aceasta de cap iar liniştea va fi fost de ajuns ca să vorbească cu îngerul.

          Se apropie de maşină. La semnul scurt din cap al şoferului, intră, îi spuse adresa şi se lăsă obosită pe bancheta din spate.

          Maşina demară lăsând rapid în urmă vitrinele întunecate, trotuarul plin de frunze şi, undeva departe o rochiţă delicată cu flori roşii pe fond alb, nemişcată de pe marginea canapelei negre de piele.

          Nu era ea cea mai confortabilă dintre limuzine, dar viteza cu care gonea peste dungi, benzi şi interesecţii reuşea să amortizeze orice impuritate din asfalt. Şi, ce era şi mai important, şoferul era doar şofer, tăcea şi nu părea nici pe departe poftitor de vorbă. Iar asta era tot ce îşi putea dori. De fapt, ar mai fi fost ceva. O ţigară.

          – Nu vă supăraţi, se fumează?

          Acelaşi semn scurt din cap o încurajă să îşi desfacă pachetul şi să scoată o ţigară din el. În clipa în care îşi dădu seama că a uitat bricheta la bar, radioul maşinii porni încrezător. Şoferul apucă să privească mirat ecranul albăstrui al aparatului înainte ca primul vers să se audă, dar nu mai apucă să frâneze…

Beneath the stains of time

          Anvelopele se agăţară cu o poftă mecanică de asfalt, se târâră câţiva metri pe suprafaţa acestuia, oprindu-se în cele din urmă… prea târziu. Şocul a fost suficient de puternic pentru a declanşa airbag-ul şoferului. În spate, ea se lovise deja cu capul atât de spătarul scaunului din faţă cât şi de marginea banchetei din spate, şi toate acestea înainte ca ţigara pe care o scăpase să apuce să cadă la picioare.

the feelings disappear.

          O amorţeală greţoasă îi cuprinse ceafa şi fruntea în acelaşi timp şi trecură secunde bune până să realizeze că şoferul zăcea cu capul pe o parte în balonul umflat, ca într-o pernă supra dimensionată. Radioul, în schimb, funcţiona în continuare, la fel ca şi mintea ei care începea să lucreze din ce în ce mai lucid. În acest fel, înţelese la un moment dat că loviseră ceva. Sau pe cineva.

You are someone else,

          Era atât de nerăbdătoare să iasă din maşină că aproape smulse mânerul uşii în momentul în care trase de el. Îi era dor. Îi era şi teamă în acelaşi timp dar cel mai mult îi era dor şi lacrimile începură să îi curgă aproape ritmat sub ochi, ca un dans cu degete de copil. Îşi smulse corpul din maşină şi alergă din toate puterile înapoi, acolo unde zăcea întinsă pe asfalt.

          Plângea şi urla şi parcă distanţa aceasta de câţiva metri nu se mai termina. Alerga smulgându-şi picioarele unul după celălalt ca într-un vis idiot şi nu mai putea de dor. Cu fiecare pas pe care reuşea să îl facă şi pe măsură ce se apropia încă puţin, zâmbea printre lacrimi căci nu mai avea răbdare şi radioul mergea în continuare în maşină, chiar dacă se auzea acum mai stins, ca de la kilometri sau o mie de vieţi depărtare, în clipa în care a ajuns şi a îngenuncheat în cele din urmă lângă ea…

I am still right here…

          Se privi, îşi dădu şuviţele negre de pe obraz şi se mângâie tandru şi moale, ca o reflecţie de lună într-un pahar de lapte. În atingerea aceasta dispăru şi durerea de cap şi întrebările şi senzaţia tulbure de mai devreme şi tot. Pentru că acum ştia, ca întotdeauna, ce uitase să facă în seara aceasta.

          În ochii zdrobiţi de asfalt nu mai licărea nimic în afară de răsfrângerea felinarului de peste drum. Rămaşi deschişi, aşa, arătau ca doi licurici înmormântaţi în sticlă.

          Ştia că nu are mult timp la dispoziţie. Se privi cu poftă, îşi atinse dinţii albi printre buzele sparte ca două bomboane cu lichior. Îşi închise pleoapele şi îşi îngădui câteva momente să danseze cu degetele pe acestea.

          Se ridică şi păşi înspre trotuar. Ridică de jos ţigara pe jumătate fumată, o băgă într-unul dintre buzunare şi mai privi o dată în spate. Era atât de frumoasă… în rochia aceea delicată dar atât de subţire, cu flori roşii pe fond alb… întinsă pe asfaltul negru ca pe o canapea de marmură neagră.

          Îşi intoarse capul definitiv şi plecă. Îşi ridică gulerul peste gât, ascunzându-se de frig şi dintr-o dată i se făcu poftă de cafea.

          Intră în bar şi se duse direct la masa de la fereastră. Îi plăcea lumina care intra pe acolo. Scotocind după pachet în buzunarele paltonului, dădu peste o ţigară neterminată. O aprinse şi trase adânc. Privi fără să vrea capătul ţigării dintre degete şi avu pentru o clipă senzaţia că urmele de ruj de pe aceasta semănau mai degrabă cu sânge coagulat, sau praf roşiatic, din acela care se găseşte la tot pasul în oraşele căsăpite de toamnă.

          Stinse dezgustată mucul şi, privind pe fereastră, avu pentru a nu ştiu câta oară în seara aceasta senzaţia că mai avea ceva de făcut.

If I could start again

 a million miles away,

 I would keep myself ;

 I would fïnd a way…

 

Dadal Cristinel

Dadal Cristinel

Dadal Cristinel se consideră tânăr deşi nu este. Se apropie de vârsta bărbatului deplin la evrei, 33 de ani, şi îşi promite în fiecare zi că de mâine va scrie serios şi sistematic. S-a îndrăgostit de literatură prin colecţia „1001 de nopţi”, volume pe care mama i le strecura sub pernă, şi a decis, mult mai târziu, că va fi scriitor datorită lui Stephen King. Poate şi de aici aplecarea spre mister, fantastic şi absolut tot ceea ce sperie. Consideră că teroarea, frica profundă, este cea mai intensă emoţie şi, totodată, cea mai greu de indus prin scris. A jurat că renunţă la orice vis de a ajunge scriitor cu acte în regula dacă reuşeşte să scrie o pagină, o singură frază, poate, în urma căreia cititorul său să decidă că lumina trebuie să rămână aprinsă.

More Posts