GSF47 banner 01-650

          S-a trezit într-o bună dimineaţă cu o idee trăsnet. Poate văzuse un film de excepţie, ori cineva drag îi spusese nişte cuvinte alese. Nemaiacordând atenţie sursei, omul se aşază la scris. Înfrigurat, umple pagină după pagină după pagină… Nu are experienţă, nici n-a absolvit cursuri de scriere creativă. Ştie doar să scrie corect gramatical. Se mai bazează pe notele mari la compuneri luate în şcoala generală. Timpul ăla a trecut de mult, n-a mai aşternut pe hârtie altceva decât liste de cumpărături, dar asta nu-l împiedică să creadă că ar putea fi părintele unei capodopere.

          Odată povestirea scrisă, trebuie să-i caute o gazdă. Revistele alea online sunt prea sus, aşa crede bietul om. Acolo sunt nişte nume. Le-a citit creaţiile. Multe din ele i-au rămas în minte. Au comentarii, în josul paginii, prin care autorii sunt lăudaţi, criticaţi. Citeşte omul nostru comentariile. Cade pe gânduri. Cum ar fi dacă…? Nu, exclus, n-are curaj… Îşi încearcă, în schimb, norocul, pe un site literar. Nu-i trebuie aprobare de la redacţie, doar un cont plus copy-paste la textuleţ. Se încarcă instantaneu. N-are prea mari speranţe, numele nu-i e cunoscut; dar speră ca ideea să li se pară şi altora la fel de bună cum i s-a părut lui.

          Ar putea lua premiul săptămânii / al lunii, aşa cum lua, sistematic, maestrul M. Nimic material, dar textul rămânea pe prima pagină până când era detronat. Citea tot ce publica maestrul: proză, poezie, critică. Vizualizări: sute sau chiar mii. Nu prea înţelegea omul criteriile cititorilor; se gândea că, probabil, sunt la alt nivel. Începe să-şi facă singur campanie. Abordează familie, prieteni, colegi. Le spune: „Uite, am publicat o povestire pe un site literar. Ar însemna tare mult pentru mine dacă ai intra pe linkul ăsta şi ai citi.” După primele întrebări perplexe: „Cine, tuuuuu…?!” a renunţat să mai spere. Nici n-a răspuns: „Da, eu, de ce?! Nu mă ajută faţa, par prost, care-i problema?!” Citise el undeva că nu trebuie să-ţi superi cititorii. Dacă, vreodată…?

          După câteva luni are o sută de vizualizări, maestrul postează cu aceeaşi fervoare, textul omului e pe pagina 20, nu mai ajunge nimeni la el dacă nu-l caută în mod expres. Omul abandonează lupta; fusese un vis frumos. Din timp în timp mai accesează site-ul ca să-i citească pe ceilalţi. Îşi spune, resemnat: „Poate asta se caută, eu nu scriu ca ei…” Într-o zi, site-ul e închis. Nu înţelege nimic; găseşte nişte articole referitoare la el şi cade pe gânduri. Înţelege cum stă treaba cu administrarea, cu „cine-mparte parte-şi face”, cu vizualizările pe naşpa. Prinde puţin curaj, îşi ia textul la citit, mângâiat, pupat, spunându-i că poate nu-i chiar aşa de prost.

          N-a abandonat nicio clipă revistele online. A citit constant, lună de lună. A mai îmbătrânit, s-a mai înţelepţit ori nebunit… Nimeni nu poate şti, cert e că povestirea capătă o continuare, omul e încântat de rezultat şi îşi ia inima în dinţi. Trimite primul text la una din reviste. Una singură, aşa simţise. Trăieşte cu inima cât un purice fiecare zi din cele treizeci în care ar fi trebuit să primească un răspuns. Trec toate, mute. Li se adaugă alte şaizeci. Revine la scris liste de cumpărături. Din timp în timp verifică e-mailul. Prin minte îi trece: „Cine, tuuuuu…?!” Avuseseră dreptate, nu era de el.

          Are un impuls într-o zi de primăvară cu soare timid aducător de zâmbete. Scrie la redacţie, fără mari speranţe. Primeşte un răspuns din care află că perioada când alesese să-şi trimită textul fusese una de reconstrucţie a paginii. Unele mesaje se pierduseră. E încurajat să retransmită povestirea. O face. Răspunsul e mai mult decât încurajator: apare în numărul următor. Adică a doua zi. Zâmbeşte mulţumit. Spune tuturor în gând: „Da, eu!” Face asta lună de lună, aproape un an, cât durează serializarea. Scrie alte povestiri care-şi fac loc alături de primele, apar ecouri. Cunoaşte fizic sau doar virtual oameni ale căror poze apăreau, alături de nume, în reviste. Înţelege că nu-i desparte decât o fărâmă de talent ori curaj. La nevoie, pot fi prieteni adevăraţi.

          În această calitate, dau sfaturi sau fac recomandări. Ce i-a rămas omului în cap a fost: „O editură nu publică no-name-uri. Pentru asta trebuie să fii genial, să fii Stephen King.” Autorul e realist, nu-şi face iluzii. Urmează, însă, următorul sfat: „Scrie un mail domnului D. Se ocupă de începători, a lansat o grămadă.” Omul nu se va adăuga niciodată acelei grămezi. În primul rând, pentru că D nu dă niciun semn că ar fi primit materialul ori s-ar fi aplecat asupra lui. În al doilea rând, pentru că domnul s-a retras. Nu înainte de a face o cronică elogioasă unui volum cartonat semnat de un nume din cu totul alt domeniu decât literatura. Omul nostru n-a cumpărat volumul; n-a citit prefaţa decât pe sărite, într-o librărie. I s-au înceţoşat ochii. Pe fundal rula refrenul: „Cine, tuuuuu…?!”

          El ştie că ar fi suportat orice critică, fie ea şi publică. Se încurajează, spunându-şi că absenţa unui răspuns a fost un semn de delicateţe din partea domnului. N-avea de unde să ştie că omul preferă să tragă dintr-o dată leucoplastul de pe o rană, fără amânări, fără amăgiri.

          Din întâmplare, vede un anunţ pe un site de socializare. Un concurs la editura X. Regulamentul – ciudăţel, dar omul nostru se conformează. Îşi creează o adresă nouă de e-mail fără indicii de nume, titlu, etc. Formatează textul pe A7 cu font pam-pam (n-a fost chiar aşa, dar nici departe). Verifică datele şi transmite. Şopteşte un „Doamne-ajută!” când apasă ultimul click. I se confirmă primirea materialului. Stă liniştit. Numărul de concurenţi era limitat. Data de anunţare a rezultatelor: 30 februarie, să zicem (ştiu că nu există, dar pentru unii ar trebui creată). Un al doilea e-mail de la editură sună ademenitor: „Dacă nu mai aveţi răbdare până la comunicarea rezultatelor… etc… puteţi publica la editura X în regie proprie. Fiind deja un participant la concurs, aveţi o reducere de… la sută.”

          Nu răspunde decât în propria minte: „Nu, mulţumesc, am răbdare. Dacă voiam self-publishing nu participam la concurs.” Pe la jumătatea lui februarie, apar pe site-ul de socializare nişte felicitări adresate câştigătorilor. Ups! Nu cumva e prea devreme? Reciteşte regulamentul: scrie clar 30 februarie. Se uită-n calendar: nu-i decât 15. Face nişte săpături. Găseşte anunţul editurii, mândră nevoie-mare să-şi medalieze premianţii. Omul nostru le citeşte numele, evident că al lui nu-i printre ele. Cu un gust amar pe cerul gurii, scrie pe adresa aceea de mail. I se răspunde prompt: ”Ah, da… De fapt, câştigătorii au fost anunţaţi pe 10 februarie, pe site-ul Y.” Mai primeşte o dată lista numelor. Le ştia, habar n-are cine sunt, cum scriu… Poate sunt mai buni. Ce-l doare cel mai mult e insistenţa ofertelor venite de la editură pentru când i-ar da prin cap să publice pe banii lui.

          Deocamdată nu-i dă. Nu de alta, dar are coşmaruri cu el dormind pe teancuri de cărţi pe care nu le vrea nimeni. Nici măcar de pomană. I s-a întâmplat şi asta, dar nu-i place să-şi reamintească. A vrut să ofere o carte, la alegerea primitorului. Scrisă de oricine, oricând. A fost refuzat: „Ăăăă… nu ştiu ce să zic, dar… nu, mersi!” E din categoria: „Cine, tuuuu…?!” A ochilor bulbucaţi de uimire.

          I s-a mai spus: „Nu ştiu dacă-mi place ce scrii tu acolo.” Replica timid: ”Dar ai încercat?” „A, nuuuu… că n-am timp…” Şi-a înghiţit un răspuns acid cu care n-a vrut să rănească: „Pe bune?! Dacă rupi câteva minute dintr-o telenovelă, unele dintr-un joculeţ frumos colorat, altele – din lectura tabloidelor… s-ar găsi. Atât cât să treci cu privirea peste ideile mele. Să-mi acorzi puţin credit.”

          Omul înaintează cu paşi mici. O povestire ici, o poezie dincolo. Are texte pe care nu ştie dacă le va vedea vreodată publicate. Nimeni nu-i spune nimic. Are altele, alese din multe, apărute lângă nume de oameni mari. Îşi spune mereu că balanţa e în echilibru: un plus într-o parte aduce un minus în alta. Nu vrea să fie popular, nici bogat. Vrea doar să transmită. Uneori pune armele scrisului în cuiul Tristeţii. În zilele următoare se găseşte cineva să-i scrie un comentariu într-un subsol de pagină sau mesaj privat. Să-i spună cum i-au rămas în minte cutare sau cutare cuvinte. Ori altcineva care să-i asculte temerile şi să-l încurajeze:”Fii serios, tu poţi să faci orice-ţi pui în minte!”

          S-ar lăsa omul de scris, dar nu se lasă scrisul de el. Îl bântuie, îi furnică degetele. Când se gândeşte să se oprească, întâlneşte oameni curaţi, buni. Maestrul M, editura X, redactorul care nu obişnuieşte să răspundă nu erau decât uscăturile pădurii. Restul copacilor sunt drepţi, vii. Omul tot speră să prindă şi el rădăcini undeva într-o margine. Trăieşte ca-ntr-un montaigne-rousse; din timp în timp se gândeşte să nu (mai) scrie. Tremură pentru fiecare frază, sperând să fie pe undeva un suflet să-nţeleagă, să se simtă mângâiat.

          La întrebarea:”De ce (mai) scrii?” răspunde tot mai des: „De ce nu?”

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook