GSF 41 ban01

          Cine crede că e greu să scrii, se înșală amarnic. Nu-i greu deloc. Din momentul în care ai deprins semnificația simbolurilor alfabetului – latin în cazul nostru – ești gata să scrii. Faptul că limba română are scriere fonetică te va ajuta foarte mult în acest demers. Asta în cazul în care nu ești unul dintre adepții noului curent cultural care militează pentru renunțarea parțială la aceasta și înlocuirea unor litere, diacritice, sau grupuri de litere cu altele, precum „ș” cu „sh”, „ț” cu „tz”, „ca” și „că” cu „k”, etc. Dak eshti sustzinăt0r al acestei mishkri, ku atit mai gr3u pt tiN. Însă limba e foarte permisivă, iar cursivitatea și imaginația marii majorități a cititorilor îți va permite să te faci înțeles oricum. Nu neapărat apreciat de toată lumea, căci există și persoane cârcotașe, care nu agreează spiritul inovator și liberal al acestei scrieri, dar înțeles vei fi. Bine, poate că nu ar trebui să-ți bați capul, deoarece, în obtuzitatea lor, aceste persoane cer, pe lângă îngrădirea imaginației tale la scrierea clasică, și alinierea chiar mai restrictivă la un set de reguli scârboase, de acordare a unor cuvinte cu altele, de ortografie, chiar de punctuație, reguli total nejustificate și inutile procesului de comunicare. Adică… să fim serioși! Cine nu înțelege propoziția: „Mai aveam decât doi care mia dat el”? Evident că toată lumea pricepe despre ce e vorba, dar unii preferă să o facă pe interesanții. E dreptul lor și n-ai ce le face. Poate fi frustrant, înțeleg, dar… de ce au ajuns asemenea persoane să-ți citească rândurile? Poate pentru că le-ai publicat, asumându-ți implicit riscul de a fi văzute și de persoane inflexibile? Ei, în cazul acesta… nu prea ți se mai permite frivolitatea specifică unui sms sau conversației pe messenger.

          Din păcate, atunci când scrii pentru publicul larg, trebuie să te adaptezi normelor în vigoare. Dar, mergând puțin mai departe, să lăsăm deoparte mijloacele și să ne uităm puțin la cauze. De ce scrie omul? Ce-l îndeamnă să-și aștearnă o seamă de idei în cuvinte scrise și să le arunce-n lumea largă? Ce urmărește prin asta? Bogăție? Faimă? Fericire? Schimbarea lumii?

          Probabil că puțin din fiecare. Da, chiar și bogăție, de ce nu? Foarte adevărat, majoritatea oamenilor care scriu sunt perfect conștienți că șansele pe care le au de a obține vreodată bogăția prin acest demers sunt infime. Chiar și scriitorii consacrați, a căror valoare nu o poate pune astăzi nimeni sub semnul întrebării, au câștigat prea puțin – dacă au câștigat ceva – din publicarea antumă a textelor lor. Fie au ajuns să fie cu adevărat apreciați după moarte, fie, în cazul cel mai fericit în care s-au bucurat de recunoaștere încă din timpul vieților lor, prețul pe care societatea l-a plătit pentru geniul lor nu a fost atât de mare încât să-l ridice pe respectivul pe culmile prosperității. Nu cred că e nevoie de exemple. Însă există și excepții. Puține, e adevărat, dar suficiente pentru a ține speranța altora în viață. (Are vreun sens să-i amintesc pe J. K. Rowling și George R. R. Martin? Ah, tocmai am făcut-o…) În definitiv, raportul dintre oamenii care s-au îmbogățit jucând la loterie și cei care au jucat constant și au rămas săraci este, cred eu, mult mai mic decât cel dintre scriitorii ajunși bogați de pe urma operei lor și oamenii care scriu fără vreo recompensă materială serioasă. Și, păstrând analogia, așa cum loteria oferă și premii la categoria a doua sau a treia, premii care nu te vor îmbogăți dar îți vor permite să-ți satisfaci ocazional câte un moft, la fel se poate câștiga și din scris, cu moderație. Și pentru asta nu ai nevoie un zâmbet fugar al zeiței Fortuna, ci totul depinde de tine, de capacitatea ta de a-ți îmbunătăți permanent scriitura, de a evolua ca scriitor și de a produce opere cât mai de valoare, pe care să le poți apoi valorifica.

          Însă acesta nu este decât unul dintre motoarele motivaționale ale omului care scrie. Dacă ar fi, probabil că marea majoritate ar renunța după primele câteva eșecuri. Pentru că, nu-i așa?, nimeni nu câștigă bani de la prima tentativă literară. Însă poate câștiga o minimă recunoaștere. Chiar dacă va fi respins de (cine știe câți) redactori sau editori, de cele mai multe ori un text atrage, pe lângă critici, și câteva aprecieri pozitive. Iar pentru cei mai tenace dintre autori nu e nevoie de mult pentru a-i motiva. Sigur, de aici și până la faimă este un drum extrem de lung și de anevoios, presărat inevitabil cu deziluzii și eșecuri. De capacitatea autorului de a-și reveni din depresie, de a trage învățăturile și de a progresa depinde, în mare parte, și succesul final. Și de talent, bineînțeles. Însă, chiar și având cea mai feroce tenacitate și cel mai sclipitor talent, succesul tău poate să nu fie chiar ceea ce ți-ai imaginat. Probabil că un individ oarecare din Argentina nu va fi auzit niciodată numele tău, probabil că nu vei ajunge să fi tradus în spaniolă sau portugheză și nici vândut dincolo de graniță. Dar e bine să speri. Poate că totuși câțiva oameni – nu neapărat un număr cu o putere a lui zece atât de mare – vor auzi de tine, îți vor citi textele și le vor găsi plăcute. Mulți, puțini… cine știe? Cam câți ar trebui să fie pentru a fi tu fericit? Are numărul oamenilor pe care i-ai atins și i-ai impresionat o importanță atât de mare? Dar calitatea lor? Pentru cine scrii, pentru mase sau pentru elite? Elitele sunt pretențioase și rar elogiative. Și atunci… ce compromisuri ești dispus să accepți pentru a ajunge la cât mai multe urechi? Ție personal îți mai plac operele tale? Mai ești tu însuți cel care vorbește în spatele hârtiei sau este vocea care place, dar care nu mai are nimic în comun cu tine? Și te întreb: merită această faimă? Îți dorești ca oamenii să-ți cunoască numele de pe acele coperți? Mai ești fericit? Este simpla atenție satisfăcătoare? Oare atât căutai? Sau era mult mai bine atunci când te cunoștea doar o mână de oameni, dar te cunoștea pe tine?

          Dar cred că am zburat prea departe, iar viziunea nefericirii de pe culmile gloriei s-ar putea să fie o problemă pe care să nu o ai niciodată. Să schimbi lumea prin artă e atât de aproape de imposibil încât ai nevoie de un microscop pentru a vedea diferența. Iar rezultatul, imprevizibil. Poți însă să încerci. Iar dacă în tentativa ta vei atinge sufletele unui cât de mic grup de oameni, tot efortul nu va fi fost în zadar.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website