GSF52 banner-650

          De ce scriitor?

          O întrebare pertinentă, cel puțin pentru cei aflați în situația de-a cocheta c-o astfel de tentativă. De ce să vrei asta?

          Și uite că ți-o spui atât de des, ți-o dorești atât de mult, încât întrebarea în sine s-a transformat într-un automatism, retoric chiar. Ei bine, acum că ai ocazia să fii întrebat, spune-o!

          De ce?

          În felul ăsta poți justifica în fața tuturor (cu precădere a soției, soțului, prietenei, prietenului, amantului, amantei – după caz și după posibilități) de ce pierzi nopți la rând în fața tastaturii, de ce-ți adâncești ochii în orbite precum un… (las la aprecierea fiecăruia) sau ți-i scoți ca un melc, atunci când cuvintele pur și simplu se încăpățânează să nu iasă; de ce pierzi atâta vreme citind romane, când ai putea face una sau alta, lucruri cu mult mai importante – evident, că nu ești tocmai King sau Martin să scoți un sac de bani din asta – pentru cel sau cea de lângă tine.

          Mai bine de jumătate de ceas. Ca fiecare, mă holbez la monitor, la tastatură, urmăresc pasul pe loc al cursorului și nu pricep ce-aș putea să spun care să convingă. Iar partea mai nasoală: să mă convingă pe mine și mai apoi pe voi. Atunci, mă las pe mine – crede-mă, nu-s chiar atât de indulgent cu mine, și-n primul rând, articolul ăsta nu-i despre mine, ci-i despre TINE!

           Te iau la rost și sper c-o fac pe neve, că n-am chef de poezii: de ce vrei, mă, să te faci scriitor? Pentru bani? Ți-ai ales piața nepotrivită. Pentru faimă? Din nou, piața nepotrivită.

           Serios? Oare ăsta-i adevăratul motiv pentru care n-ai ieșit tu din anonimat, adevăratul motiv pentru care încă n-ai debutat, adevăratul motiv pentru care încă nu ești un scriitor – nu unul orișicare, ci unul cunoscut? Dar mai bine rămân la simplul de ce. Nu că restul întrebărilor ar fi fără rost, dar te-aș dezamăgi al dracului de tare dacă ți-aș spune că nu ești destul de bun să te cumpere sau să te publice lumea. Hai mai bine s-o lăsăm așa, la stadiul unui de ce în lucru.

          Și, pentru că vreau să cred că deja m-ai luat cu alde dute-n…, că nu se califică drept răspuns corect cum bați tu câmpii p’aci, ingrat nenorocit și deficent (și lista poate continua, chestii mult prea grele pentru hârtie), am să presupun c-ar fi interesant să nu mă opresc, ci să-ți mai spun: n-ar fi rău – ba, mai curând ar fi chiar indicat – să scormoni în locul acela unde se nasc furtunile de mare ‒ ba nu, tornadele! ‒, în locul acela din adâncul tău, acolo unde cu adevărat are culcuș magia. Locul în care lucrurile chiar se întâmplă – ori sunt pe cale de-a se întâmpla – atunci când găsești sclipirea și cuvintele se prăvălesc peste tine, precum grăunțele-ntr-un sac (ghinion pentru tine dacă nu pui repede mâna pe-un creion sau pe altceva și să le scrii pe-un capăt de caiet, că altfel nu rămâi cu mare lucru, afară de exercițiul mental, da-i mai bun și ăla decât nimic).

          Cu toate astea, aproape că dăm gata coala de hârtie și încă n-am găsit nimic concludent. Încă nu știm care-i treaba cu de ce-ul. Dar pe de altă parte, stau și mă-ntreb, justificarea-i pentru tine, ori pentru cei dimprejurul tău? Cine nu crede cu adevărat în ceea ce poți sau vrei să fii: TU sau EI? (Categorie atotcuprinzătoare, de la neamuri și prieteni, pân-la editor sau corector.)

          Ei bine, aici stă necazul matale sau, mai curând, răspunsul!

          Dacă te scoli în tainele nopții, buimăcit, ciufulit, gândind: la dracu’ ideea asta chiar tre’ s-o trec pe ceva; ori dacă mergi pe stradă și te afunzi în scenarii de te trezești că prima la dreapta era, de fapt, cu vreo două sau trei străzi îndărăt, poate că atunci aș spune că te înțeleg, și poate că atunci nici măcar n-ar mai trebui să-mi mai spui mie (sau lor) de ce și poate c-am să te și iert c-ai șters pe jos cu mine (vezi tu, ca orișicare, am și eu decența mea: dacă tot mi-o primesc fără număr, măcar să fie cu stil – mai bine, cu folos).

          Presupun că, la fel ca mulți alții, vrei asta și nu prea ai stat să te întrebi de ce, și-ai preferat să bați ca nebunul darabana în tastatură – pe care deja te pregătești s-o schimbi, pentru că A și E s-au șters complet, iar N-ul, M-ul și T-ul abia dacă se mai deslușesc. În cazul ăsta, permite-mi să te cinstesc, eventual c-o bere rece, la halbă, cu prima ocazie când ne-om strânge mâna.

          Până una alta, așa, pentru cultura ta generală, mai gândește-te la de ce-ul ăla nenorocit. Nu de alta, dar poate că mai sunt persoane în jurul tău care, deși n-o spun, încă ar vrea să afle răspunsul, iar unii dintre ei, chiar merită să știe asta!

Florin Purluca

Florin Purluca

Florin Purluca s-a născut la 7 iunie 1982. Locuieşte în Focșani, iubeşte literatura şi arta grafică (în special zona BD), genul SF fiindu-i cel mai aproape de suflet. Fan fără doar și poate al maestrului Stephen King, speră ca într-o bună zi să descifreze și să înțeleagă pe deplin arta scrisului.

More Posts