GSF64 banner1-650

          Neașteptatul străin

         

          Apariția lui pe ulița satului, bruscă, dintr-un nor de praf, îi uimi pe săteni. Dar, obișnuiți să-și creadă ochilor mai degrabă decât minții, traseră concluzia că doar din neatenție nu-l văzuseră mai din vreme. Și apoi era zi de târg, când se strânge o mulțime de lume de prin toate părțile, unii chiar străini. Veneau, care cu mașina, care pe jos, care în căruță, să cumpere sau să vândă, dacă ceva din produsele anului le prisosea sau aveau nevoie de ceva unelte sau semințe. Așa că închiseră ochii la ciudatul personaj apărut de nicăieri.

          Străinul avea un costum închis la culoare, străbătut de mici dungulițe aurii, cravată fistichie și un clop cu boruri largi. Trăgea, de un mâner sidefiu, o camionetă albastru închis. Deși nimeni nu-și putea aminti să fi văzut sau auzit cândva de o astfel de faptă, ridicară din umeri. Totuși, puterea străinului stârni respectul tinerilor, în timp ce bătrânii întoarseră capul ca și cum ceva necuviincios se petrecea și ei nu voiau să fie implicați. Prea era din calea-afară.

          Dar așa cum trecuseră peste apariția lui din norul de praf, tot așa, după câteva minute,  întreaga suflare de târgoveți  găsi ciudatul mod de a conduce camioneta, dacă nu normal, măcar acceptabil. La urma urmei se zvonea că piața era bogată anul ăsta. Roșiile erau dulci și mari, vinetele se făcuseră din belșug, iar gogoșarii erau cărnoși și aromați. Așa că oamenii nu prea aveau chef să-și bată capul cu ciudata arătare în negru, cu vinișoare aurii, care trăgea după el o camionetă albastră pe ulița ce vine dinspre deal.

          Șovăind, străinul  lăsă camioneta pe malul pârâului, ce împărțea în două locul unde se ținea târgul. Zona era rezervată negustorilor de grâne și adesea se auzea: „Grâu avem! Grâu!” sau „Boabe vindem! Porumb!” o litanie strigată pe mai multe voci, care mai sparte, care mai stridente. În dreapta zonei de cereale, mai spre pod, se întindea o parcelă în care diverși negustori, mai ales țigani, puneau la vânzare haine vechi, grupate după calitate și rost, în mari grămezi colorate. Printre ele, țărănci cu baticul lucind de sudoare căutau după „ceva dragă, de purtat prin curte”.

          Între cele două sectoare își așeză camioneta străinul cu pălărie de fetru negru. Deschise ușile din spate și, cu o mișcare scurtă, aruncă în stradă cinci mese pe care erau orânduite o mulțime de mărfuri. Lumea se apropie precaută să vadă ce se dă, mai ales că în spatele gesturilor calculate de oameni care le văzuseră pe toate, se ascundea curiozitatea iscoditoare a țăranului în căutare de chilipiruri.

          Și aveau ce vedea. Pe mese stăteau înșirate o mulțime de pietre colorate, cutii cu plante uscate, inele de aur și lemn, cuțite și bricege, mătănii, mirodenii, stofe fine, stofe aspre, scaune cu spătar, opinci și ghete de alpinist, furci și topoare, coifuri, burghie, piulițe și mașini de cusut, motocoase și seceri, uluci din lemn, mese de călcat rufe, fierbătoare electrice și mașini de polizat. Un talmeșbalmeș ce sclipea și ademenea privirile trecătorilor.

          Vestea despre noul târgoveț se răspândi cu iuțeală, făcându-i pe oameni să se îndrepte cu pas mărit spre fâșia dintre zona de cereale și cea a vechiturilor. Prețurile, spuneau cei ce răspândeau veștile, erau incredibil de mici, iar calitatea, calitatea, nene… era nemțească! Nici urmă de chinezisme. Așa că toți lăsară baltă ce făceau atunci și luară calea spre malul pârâului, încântați de ofertă, mai înainte chiar de a vedea marfa.

          Agitația nu-i scăpă din vedere vigilentului polițist local. Acesta își îndesă chipiul mai bine și lăsă ordin că iese pe teren. Apoi se urcă iute în Dacia albă cu însemnele poliției și acceleră spre târg, pornit să inspecteze și să-l amendeze, dacă impunea situația, pe noul negustor. Dar, înainte de a pune girofarul în funcțiune, ademenit de vorbele celor din jur, o sună grijuliu pe doamna polițist spre a o informa despre prețurile și marfa de cea mai bună calitate vândută la ei în sat.

          Ajuns aproape de locul unde camioneta albastră își deșerta mărfurile direct pe mesele întinse pe strada colbuită, polițistul opri mașina și, făcându-și loc printre săteni, când cu vorba, când cu cotul, ajunse în fața străinului, transpirat și mânios de toată înghesuiala.

          — Bun’ zâua.

          — Bună.

          Acum, că era atât de aproape de cel care crease toată această agitație, polițistul simți cum mânia îi scade și se întrebă „ce mama naibii căuta acolo”. Individul era exact așa cum fusese descris, doar că puțin mai înalt decât se așteptase el. „Trebuie că a jucat baschet sau volei”, gândi admirativ. Nu avea urmă de praf pe haine, altfel bine croite, de parcă se pregătea de nuntă, iar fața, deși osoasă și palidă, nu părea a fi a unui răufăcător. Mai degrabă o față de profesor de fizică sau de biologie, gândi polițistul, simțindu-se ciudat că-și amintise de ciolănosul profesor de biologie, care avea obiceiul să-l tragă de perciuni când întârzia la ore.

          Ar fi vrut tare mult să pună și el mâna pe lucrușoarele de pe mese, care chiar păreau de calitate, dar frica de șeful de la municipiu și adâncul respect pe care-l purta pentru uniformă îl aduseră într-o stare de prostrație din care putea doar să vadă cum lumea lua lacom cu ambele mâini, și cum banii, puțini la număr, își schimbau cu rapiditate stăpânul.

          — Și altceva? reuși într-un târziu să spună. Altceva ce mai vindeți?

          Străinul, care deși dădea marfă la toți sătenii dornici să apuce cât mai multe,  rămase nemișcat în tot acest timp și nu-l scăpase din priviri.

          — O întrebare bună, aveți, răspunse el

          — Am, se sumeți polițistul, brusc încurajat de atitudinea politicoasă a omului în negru.

          — Cu mine în spate, haideți.

          Și străinul se depărta câțiva pași, mergând cu spatele.

          Sătenii tăcură cu toții și, dându-și coate, holbară ochii. Străinul deschise a doua oară ușile camionetei, de unde trase cu zgomot ascuțit, ce înfioră pielea arsă de soare a țăranilor și le făcu pe femei să chicotească speriate, un buștean cu scoarță groasă și adâncă în care stătea înfipt un buzdugan de metal cenușiu cu mâner din bronz bătut cu nestemate roșii și azurii.

          Mesele erau acum de-o parte și de alta, pline de licori tulburi și alifii sidefii, iar bușteanul imens zăcea între străin și săteni. Polițistul se întrebă, nu fără rost, cum de încăpuse în micuța camionetă albastră și dacă nu cumva era marfă de contrabandă. Dar gândul că l-ar putea întreba ceva atât de necugetat pe individul în costum negru cu firișoare aurii, care-i aducea aminte de profesorul de biologie, îl făcu să icnească involuntar, spre marea mirare a celor din jur, dar și a lui.

          Rușinat își dădu cascheta pe ceafă, își luă inima în dinți și pentru prima dată simți că îi revine curajul.

          — Văd că aveți ceva interesant la dumneavoastră.

          Străinul întinse o mână spre el și o alta spre mânerul buzduganului.

          — Un buzdugan într-un buștean, este înfipt.

          — Văd, zise polițistul crispându-se de efort. Da… ceva autorizație avem și noi?

          — Am.

           În mâna întinsă flutura o hârtie. Polițistul o luă și o citi mecanic, cu glas tare.

          — Prin prezenta autorizăm pe Călătorul Spațial să testeze puterea și vitejia oricărei forme de viață capabile să ridice acest buzdugan. Dacă  va reuși cineva să scoată buzduganul și să-l răsucească deasupra capului de trei ori, va primi viață veșnică și toată planeta.

          Polițistul ridică ochii privind mirat spre buzduganul înfipt în buștean.

          — Semnează Autoritatea Sectorului Galactic Calea Laptelui Pentru Situații de Urgență.

          Din tot ce citise, ultima bucata de text, care spunea negru pe alb că era o situație de urgență, era singura pe care o înțelegea cu adevărat. Restul păreau a fi baliverne birocratice, scrise, prin cine știe ce birou cu aer condiționat, de fete drăguțe cu bluzițe decoltate. Așa că, fără să stea pe gânduri, duse mâna la chipiu, luă poziția de drepți, și salută regulamentar.

          — Să trăiți!

          — Și tu, îi răspunse străinul îndatoritor.

          Polițistul, fără a se lăsa descumpănit de ciudatul răspuns, continuă.

          — La ordinele dumneavoastră! Cu ce vă pot ajuta?

          Omul în negru îi arătă în tăcere bușteanul, făcând un gest larg spre sătenii, care priveau scena cu gurile căscate, neștiind dacă să râdă, să plece, sau să înjure de „grijania mă-sii de funcționari împuțiți care vor să ne ieie taxe!”. Dar polițistul înțelese gestul și se execută scurt.

          — Băi! Care vreți, mă, să vă încercați ca să scoateți bulzduganul ăsta! Cine reușește va primi bani și… un premiu!

          Un vacarm de nedescris se iscă după câteva clipe de tăcere. Vorbele se răspândiră cu iuțeală și când ajunseră la marginea târgului erau deja pline de tâlcuri și promisiuni nerostite. Apoi se întoarseră și primul care scuipă în palme și prinse cu hotărâre mânerul buzduganului fu chiar polițistul, care se căzni până pică în fund, în praful alb și înecăcios de la marginea drumului, stârnind râsete și remarci zeflemitoare.

          — Du-te bă, nene, și lasă bărbații să-ncerce!

          — Ia uite-l, bă, la el, că se opinti de se rupsă-n cur!

          Și râsete. Apoi veni un altul și un altul. Ba chiar și femeile, și copii, apoi bătrânii satului, din care cei mai înțelepți își aduseră scaune de acasă și se așezară roată ca să vadă mai bine. Dar buzduganul nu se clintea nici cu un milimetru.

         

          Un tânăr și opt ființe

         

          Nu foarte departe de satul dintre dealuri, unde se ținea târgul mai înainte pomenit, dar suficient de departe cât să ai multe zile de mers pe jos, se afla un alt sat, în care locuia un tânăr pe nume Horea. Satul ăsta era format din doar patruzeci și două de case și era răspunsul pentru multe întrebări esențiale. Din acest motiv sau poate din întâmplare, într-o seară senină, cu luna în descreștere, în spatele staulului de oi la care tânărul era tocmit să lucreze, ateriză o mică navă spațială. Din ea ieșiră, pe rând, mai multe vietăți multidimensionale, care păreau a fi, dar nu erau, păreau a merge, dar pluteau, și păreau a respira, deși nimic nu le umfla pieptul. După ce ieșiră toate, sau aproape toate, nava sclipi indiscret de câteva ori după care se pierdu în peisaj, camuflându-se precum un cameleon, în pădurea de la marginea satului.

          Afară era cald, iar Horea stătea întins pe o claie de fân urmărind cu degetul traiectoria unui avion. Ajunsese, fără să aibă habar, martor la o aterizare perfectă și o debarcare suspectă. Ar fi putut să strige, sau ar fi putut să icnească speriat, de ceea ce tocmai se desfășura sub privirile lui. Pentru că ființele multidimensionale se înfățișară bietului tânăr, sub forma a șapte fete. Toate erau înalte, subțirele, cu părul până la umeri, cu ochi migdalați, frumos umbriți de gene lungi, cu tenul catifelat și goale. Aspect imediat sesizat de Horea, cu mult înaintea culorii ochilor sau a părului.

          Din nefericire pentru el, absorbit să privească spectacolul oferit în lumina lunii, la poalele codrului, nu a fost atent și la a opta persoană, tot o femeie, dar mult mai voinică, care venind prin spatele lui îi spuse simplu și aproape uman:

          — Bună seara.

          Atât de tare se sperie, și rușinat totodată, încă avu nevoie de câteva clipe, aproape ani în relativitatea timpului, pentru a-și găsi cuvintele, curajul și determinarea.

          — Bună seara.

          Femeia zâmbi larg, dezvelind o dantură asemănătoare actrițelor hollywoodiene. Apoi făcu un gest  amplu, arătând spre sat, pomi, cer, iarbă.

          — Este planeta ta?

          Horea știa ce-i aia planetă, știa și cum se numește și că mai sunt și alte planete, unele chiar locuite, dar, totuși, nu pătrunse sensul întrebării. Probabil tulburat de atâta goliciune și de freamătul neîntrerupt al greierilor, răspunse în modul cel mai firesc cu puțină.

          — Păi, da. Tot ce vezi, până la gard, mai puțin stejarul care e promis lu’ nașu’, e a meu. Mai încolo e a lui Baciu, iar mai încolo a lu’ tataie, deci tot a meu.

          Horea era mândru, și chiar dacă se simțise rușinat până cu câteva clipe în urmă, acum se îmbățoșase și se umflase superior. La urma urmei, avea dreptate. Nu el trebuia să se rușineze, ci fetele. Pentru că ele erau intrusele, nu el. Așa că, după ce termină tot inventarul, adăugă:

          — Da’ voi, și acum fu rândul lui să arate roată spre ele, cu ce treabă pe pământul meu?

          Între timp, fără a se acoperi, cele șapte ființe se apropiară de băiat încadrând-o pe cea de-a opta, care părea un fel de șefă. Măcar că nici ea nu era mai îmbrăcată ca ele. Abia când ajunseră la o lungime de un braț de Horea se opriră pentru a-l cerceta cu mare atenție pe ciudatul om. Și, dacă e să ne luăm după ceea ce Horea declarase a doua zi la poliție, pentru a-l ademeni cu farmecele lor spre a le ceda întreaga planetă. Sau farmecelor, după cum notase polițistul mușcându-și gânditor și invidios limba.

          Dar, cum am spus, sunt doar vorbe. În fapt, ființele multidimensionale erau doar curioase, iar curiozitatea lor era strict științifică, de natură antropologică. Conform informațiilor primite, ele se transformaseră în ceea ce părea a fi rasa dominantă a planetei. Ființe umane, cu sâni, piele catifelată, voce cristalină, ochi colorați și mâncătoare de dulciuri. Dar mai știau și că cealaltă rasă, numită bărbați, de obicei mult mai urâți decât rasa dominantă, dețineau bunurile materiale. Erau materialiști și violenți, dar puteau fi supuși prin tremur de voce, clipiri de pleoape, goliciune și, în caz extrem, voce de școlăriță cu suspine.

          — Noi? spuse fata cu numărul opt. Pe aici.

          Folosise glasul de școlăriță și ca la o comandă toate zâmbiră și se unduiră ușor. Pentru Horea imaginea devenea ireală și se ciupi de picior. Dar ușor, pentru că nu avea niciun motiv real de a părăsi visul.

          Totul sclipea și se mișca asemenea celor mai îndrăznețe închipuiri de adolescent. Din părul domnițelor ieșeau mici fuioare de arome paradisiace, ochii le erau de o cutezanță inimaginabilă, în timp ce restul trupului era învăluit de un abur ușor, transparent, dar nu suficient, și asta cu toată concentrarea tânărului Horea. Dar, ca orice lucru minunat, și acesta se sfârși și încă într-un mod neașteptat. Cea care le părea șefă și care avea o privire la fel de tăioasă ca o seceră proaspăt ascuțită, se apropie și mai mult de el, obturându-i privirea.

          — Eu sunt mama.

          Formula trebuia să fie una magică. Preparatorii expediției le spuseseră că Mama este ființa cea mai respectată de fiu, în orice împrejurare. Desigur, nu chiar în oricare, iar ideea că mama ar putea apărea goală în miez de noapte, unduindu-se provocator, îi tulbură lui Horea simțurile, provocându-i un reflux brusc de sânge, urmat, firește, de o pierdere temporară a cunoștinței. Leșinase, și de frica unor eventuale repercusiuni, cele opt ființe îl împroșcară rapid cu o cultură bacteriologică, special concepută pentru a însănătoși orice ființă din universul cunoscut. Horea își reveni, dar nu mai zări pe nimeni în jur, pentru că cele opt ființe se ascunseră în nava spațială, declarându-se nepregătite pentru complexitatea vieții Pământene.

         

          Un sat și o mână de oameni

         

          Horea era deja de o oră și mai bine în mica cameră a poliției din sat, completând un formular tipizat. Spre sfârșitul formularului era o casetă mare cu un chenar din două linii negre, în care trebuia să completeze ceea ce văzuse.

          — Poți să desenezi, îi sugeră medicul veterinar.

          Poliția împărțea aceeași clădire cu poșta, cabinetul veterinar, farmacia și croitorul. Așa că nu durase prea mult ca, după ce zvonul ciudatei întâmplări făcuse înconjurul micului sat, toți cei din clădire să se înghesuie în mica încăpere a poliției. De fapt până și autobuzul care ducea puținii copii la școala din satul vecin stătea cu motorul pornit așteptând ca pofta de curiozități mondene a șoferului să se potolească.

          Horea nu era supărat de neobișnuita atenție care i se acorda. Era mai ales nelămurit. În fața ochilor, în chenarul alb cu margine dublă de culoare neagră, dansau trupuri cu pielea catifelată, ochi colorați și sâni precum piersicile văzute în reclame. I-ar fi plăcut să le deseneze, pentru că nu voia să pară zgârcit, dar o pudoare firească îi paraliza mâna și îi îngreuna limba.

          — Da’ zi mă, unde-au dispărut? Că poate om mere după ele.

          Râsete și chicote înfundate.

          — Poate după Iele, se auzi o voce și toți încremeniră.

          Nicolae Nistorescu, căci a lui era vocea, cunoscut sub numele de Directoru’, pentru că fusese director de liceu taman în București, se apropiase pe tăcute, după cum îi era felul, și acum domina toată încăperea. Toți se fâstâciră și începură să-și aranjeze hainele căutând scame invizibile. Până și polițistul, altfel un puturos fără pereche, se ridică de pe scaun, își puse cu un oftat chipiul pe cap și spuse, sau raportă, dacă e se folosim termenii specifici:

          — Să trăiți, domnu’ Director, ia, puștiul ăsta zise că văzu azi noapte, pe fâneața lu’ tacsu’ opt fete goale, din care șapte dansau și una era ma…

          — Ba nu era! Strigă speriat și rușinat tânărul. Așa a zis ea, dar nu era!

          Se ridicase și el în picioare, pe de o parte din respect pentru Director, pe de alta înfuriat de ceea ce înțelese polițistul din toată povestea lui.

          — Mdea, mai completă polițistul, oprit cu o mișcare scurtă de Director, care acum se aplecă spre tânărul Horea.

          — Am zis Iele, știi ce sunt Ielele?

          Farmacista ridică două degete, agitându-se școlărește, dar Directorul nu o luă în seamă.

          — Ielele sunt fete frumoase care umblă noapte să răpească tineri.

          Toți erau cu respirația tăiată.

          — Umblă, în general, înveșmântate în haine albe, semitransparente, lăsând să se ghicească frumusețea corpului, dar nedezvăluind nimic. Poți doar ghici în freamătul curgător al inului năluciri de piele catifelată și promisiuni nerostite. Sunt subțiri și iuți. Sunt despletite și cu ochii scânteietori. Sunt atât de frumoase încât orice muritor normal înnebunește văzându-le. Își pierde vlaga și va umbla toată viața căutându-le și strigându-le la nesfârșit. Mulți sfârșesc în pădure, sfâșiați de fiarele vrăjite și ele de Iele.

          De afară se auzea motorul autobuzului, țipetele copiilor lăsați de capul lor și lătratul câinilor, toate suprapuse peste zgomotele aparatelor electrice ce umpleau încăperea. Cu toții își țineau răsuflarea așteptând ca Directoru’ să-și continue povestea.

          — Dar tu, și bătrânul profesor își îndreptă arătătorul spre el, nu ai pățit nimic.

          — Am leșinat.

          — Egal cu zero.

          — Dar le-am văzut.

          — Ai fi fost nebun.

          Băiatul avea lacrimi în ochi.

          — Poate chiar sunt nebun și tot ce văd e vis!

          Profesorul dădu gânditor din cap și își îndreptă o clipă spinarea gârbovită, măsurându-l pe tânăr din cap până în picioare.

          — Cât măsori?

          — Unu șaptezecișipatru, da mai cresc.

          Ochii privitorilor se mutau de la unul la altul. Puștiul părea mult mai mare și pentru prima dată remarcară strania culoare albastră a pielii sale. Și nu numai atât. Mânecile cămășii îi ajungeau pe la jumătatea antebrațului, pantalonii îi erau strâmți și scurți, iar din picioare îi lipseau pantofii. Oftară, dar nu îndrăzniră să-l întrerupă pe Director.

          — Ia zi-mi, îl chestionă mai departe profesorul, unde-ți sunt pantofii?

          — I-am dat acu’ jos, că mă strângeau,

          — Și cămășile așa le porți, cu două numere mai mici?

          Horea încă își privea picioarele, când veni a doua întrebare. Își privi mâinile, apoi din nou picioarele și la sfârșit își ridică mirat privirea spre profesor. În capul acestuia ceva se pusese în mișcare. Avea pleoapele pe jumătate lăsate și cute adânci îi brăzdau fruntea. Rezolva o problemă, cu toții vedeau asta, deși nu pricepeau care ar putea fi. Dar stăteau liniștiți, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, mutându-și periodic ochii de la profesor la Horea, care le părea mai mare cu fiecare clipă ce trecea, și înapoi la profesor, tot mai adâncit în gânduri.

          Liniștea fu brusc străpunsă de o voce ce ieșea din stația poliției. Cum Internet nu aveau, deși oficial era, ordinele veneau prin stație, sau prin fax, sau prin curier. Acum prin stație.

          — Marine, ești mă?

          Polițistul oftă ușor și se aplecă cu sfială să răspundă șoptit.

          — Zi, da’ repede.

          — Da’ ce-i? Arde?

          — Zi mă, că am treabă.

          — Du-te mă cu treaba ta, lasă șeptica, fi antenă ce pății azi-dimineață la târg…

          Și polițistul îi povesti, fără să pomenească partea cu picatul în fund, despre ciudatul străin și buturuga lui. La sfârșit îl întrebă:

          — Tu ai auzit ceva de urgența asta?

          Dar Marin nu-l mai asculta. Directoru’ stătea drept și cu fața toată luminată.

          — Mergem la Târg!

         

          Așteptatul voinic

         

          Privit de dinafară, târgul era ca oricare alt târg sătesc. Vânzoleală, strigăte, mașini și căruțe pline cu grâne sau cu animale, tarabe, și obișnuiții hoți de buzunare. Dar cu cât te apropiai, cu atât diferențele începeau să fie mai vizibile și astfel, inevitabil, se punea întrebarea:

          „Da’ ce se întâmplă?”

          „Păi, da’ ce, nu știi?” răspunsul era pe buzele tuturor: „un joc nou, taman de la nemți, sau de la francezi sau de la americani”, după cum îi era firea celui întrebat.

          „Așa și?” întreba, la fel de nelămurit, nou-venitul.

          „Așa și”, îl îngâna în batjocură săteanul, „păi bă nene, dacă câștigi, om te-ai făcut!”

          „Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap”, completa un altul.

          „Da-i greu maică”, se băga în vorbă o bunicuță minionă.

          Mirarea creștea în noul târgoveț, la fel și frustrarea neînțelegerii, așa că după mai multe schimburi de replici pe lângă subiect, va sfârși punând și întrebarea finală:

          „Și ce trebe să faci?”

          Toți se vor mira de întrebare și abordând cele mai perplexe fețe, vor răspunde la unison:

          „Să scoți o secure dintr-un buștean!”

          Cei înțelepți vor asculta povestea fiecăruia. Cum s-a opintit, cum a tras, ce tehnică a folosit, ce mănuși sau cum a scuipat în palme. După care se vor duce în treaba lor fluierând a mirare sau vor merge să asiste la spectacol, fără să se bage în față. Cei deștepți își vor lua notițe catalogând tentativele și inventând o nouă tehnică. Iar ceilalți, cei mulți, vor lăsa orice precauție deoparte și se vor repezi, îngroșând rândul transpiraților, să-și încerce norocul.

          Printre cei care mergeau, ca un șuvoi tulbure, spre locul dintre zona de cereale și cea de haine vechi, se făcea remarcat un mic grup format dintr-un tânăr voinic, un bătrân gârbovit, dar cu o aură semeață, o domnișoară în halat de farmacistă și un bărbat cu chipiu de șofer urmat de un cârd de copii gălăgioși. În fruntea lor era un supraponderal în haine de polițist ca deschizător de drum. După ce trecură podul și-o apucară pe ulița ce ducea spre locul în care străinul ciudat își parcase mașina albastră, li se alătură un al doilea polițist.

          — Credeam că glumești, îi zise acesta polițistului din satul lui Horea.

          — Ce vorbești, da crezi că e după mine, și arătă scurt spre bătrânul care mergea îngândurat în urma lui.

          Polițistul îl recunoscu pe fostul său profesor de matematici din generală, acum mult timp, înainte ca el să plece la București, unde ajunsese director sau ministru, nu mai știa. Precaut, duse mâna la chipiu și salută.

          — Cu tot respectul, domnule profesor.

          — E Directoru’ îl informă șoptit bunul său prieten.

          Auzise vag de el. Ceva grangur.

          — Să trăiți, domnu’ Director.

          Dar Directoru’ nu se obosi să răspundă la salut, spuse doar atât.

          — Mai e mult?

          — Nuuu, icișa…

          Și se opri. Ochii îi căzuseră pe Horea. Acesta mai crescuse de la plecarea din sat cu câțiva centimetri. Depășea doi metri, iar hainele începuseră să i se descoase pe la încheieturi. Părea un căpcăun calm, îmbrăcat în haine ieftine. Pielea avea o culoare tot mai albastră, în timp ce părul negru și creț se făcuse aproape verde. Pășea atent și desculț prin colbul străzii. Ochii i se învârteau când speriați, când melancolici. Cele șapte fete frumoase îi apărea ca niște năluci, uneori goale complet, alteori învăluite diafan în haine transparente. Ofta și se certa în gând. Trebuia să fie mai politicos, ba nu, trebuia să fie mai îndrăzneț, ba nu, trebuia să fie chiar obraznic, ba nu, mai bine să fi fost politicos și să le fi invitat în casă. Și iar ofta, luând-o de la cap cu reproșurile. Apoi încerca să le vizualizeze pe rând. Una parcă era mai frumoasă ca alta, aia roșcată, Doamne ce zâmbet avea și cum îi lucea părul în razele lunii. Sau cea șatenă, care-și încrucișa pudic brațele peste sâni. Sau cea cu părul negru, cum îl urmărea cu insistență, fără să rostească niciun cuvânt. Sau…

          — La ce te gândești?

           Aproape că nu o observase. Îi ajungea aproape până la genunchi, dar o recunoscu după bretonul tăiat imediat deasupra ochilor. Micuța era Ina, verișoara lui de opt ani. Ce să-i răspundă? Se gândi să o întrebe dacă acum visa sau totul era real, dar imediat se răzgândi, rușinat de o astfel de întrebare. Chiar dacă era tot mai convins că totul e un vis, hotărî să-i răspundă de parcă era aievea, și nu o plăsmuire a imaginației.

          — Mă gândesc că un michiduț mic ca tine ar fi trebuit să fie la școală acum.

          Întotdeauna glumeau unul cu altul.

          — Iar eu mă gândesc că ai crescut cam mare și cam albastru și că dacă te-ar vedea unchiul Eugen, ai avea mari probleme.

          Dacă era vis probabil că acum era momentul potrivit pentru trezire. Dacă totul era real, atunci chiar că va avea mari probleme. Își privi din nou mâinile, mirându-se de culoare albastră. Deși știa că e straniu, le găsea minunat de frumoase, la fel cum găsea tot mai de neînțeles culoarea palidă a celor din jurul lui, oameni mici, gălăgioși și înceți la minte. Doar tipul în costum șifonat, cu părul alb și mers hotărât era diferit de ceilalți. Părea a fi singurul care-i înțelegea schimbarea și deși nu o aproba, nici nu părea mirat. Era doar grăbit și nerăbdător. Horea avea încredere în el și de câteva ori voise să-i spună Maestre, și doar privirea lui aspră și tăioasă îl împiedicase. Dar acum simțea, din tonul celor din jur, din mișcările profesorului, din vibrațiile mânuței care-i strângea cu încredere un deget, din mișcările mușchilor imperceptibile pentru ochii spectatorilor, dar tot mai puternic resimțite de el, că se apropiau de destinație. De confruntarea care-i fusese hărăzită din momentul întâlnirii cu Ielele.

          Apropo de Iele. Undeva, camuflați în pădure, cercetătorii ce se înfățișaseră pământeanului deghizați în opt fete frumoase urmăreau cu consternare transformarea lui Horea. Trimiteau înregistrarea direct pe rețelele universitare ale universului cunoscut, așteptând reacții și sfaturi din partea altor cercetători și mai ales din partea producătorului produsului biologic, folosit pentru revitalizarea organismului uman prăbușit din motive necunoscute. Nu înțelegeau rostul acelei adunări. Presupuneau că are legătură cu noua înfățișare a omului salvat. Dar  faptul că acești primitivi știuseră de ceea ce avea să se întâmple îi uimea peste măsură. Nu numai că omul reacționase total neașteptat la medicamentația lor, altfel o banală cremă ce trebuia să-i refacă țesuturile afectate și să-l facă letargic o vreme, dar toți oamenii reacționaseră ieșit din comun, invalidând cercetările anterioare și făcându-i pe mulți să presupună că tocmai descoperiseră o nouă specie de ființe care se putea transforma. Și de precognitivi. Și oare de mai ce? Întrebările nu mai conteneau să curgă, la fel și ipotezele tot mai fanteziste și mai neștiințifice.

          Și în timp ce lumea academică, și nu numai, urmărea cu sufletul la gură ciudata procesiune, străinul cu clop de fetru negru cu boruri largi tocmai le făcea semn celor din preajma lui să facă loc. De bușteanul uriaș în care era înfipt un buzdugan de neurnit se apropia Horea, un uriaș de doi metri jumate, cu piele de culoare albastră, cu părul verde și brațele de grosimea unui trunchi de copac.

          — Bine ați venit, îi întâmpină străinul, în liniștea care se lăsase peste mulțimea de gură cască la apariția noului grup.

          — Bine te-am găsit, îi întoarse vorba profesorul, acum mai drept ca oricând.

          Cei doi se măsurară din priviri și, pentru prima oară, cei din jur remarcară bizara lor asemănare. Dacă străinul ar fi fost îmbrăcat cu un costum cenușiu și ponosit, iar profesorul în haine negre cu vinișoare aurii, nu ai mai fi știut care e unul și care e celălalt. Toți oftară și își mutară greutatea de pe un picior pe celălalt.

          — Ce întâmplare, continuă discuția profesorul, să fii chiar azi aici.

          — Și ieri, eu am fost, și arătă spre confirmare mulțimea din jur, care aprobă în tăcere.

          — Nici de ziua de ieri nu mă plâng, remarcă profesorul, gândindu-se la noaptea anterioară.

          Străinul încuviință, dar nu încercă să afle amănunte. Pentru el lucrurile se întâmplau așa cum erau sortite să se petreacă, iar vorbele nu mai aveau nici o însemnătate. Așa că se dădu la o parte din fața bușteanului și, la fel cum procedase cu toată lumea, cu o mână indică mânerul buzduganului și cu cealaltă pe tânărul Horea.

          Aflați într-o simbioză perfectă, cele opt ființe încetaseră orice comunicare. La fel ca oricare târgoveț aflat din întâmplare la fața locului, încercau să înțeleagă ce priveau, dincolo de spectaculozitatea scenei.  Era limpede că asistau la ceva ieșit din comun, ceva nemaivăzut și nemaiînregistrat până acum. Să fi fost un obicei local, declanșat de transformarea tânărului sau o intruziune extraterestră neautorizată? Așteptau cu interes noi informații care să-i lămurească, deja entuziasmați de noutate și de posibilele recompense universitare.

          Horea înțelese dintr-o privire pentru ce fusese adus aici de profesor, Maestrul lui. Chiar înainte ca invitația străinului să fie făcută. Își dădu jos rămășițele cămășii și la fel făcu și cu restul hainelor. Culoarea, masivitatea și prezența bușteanului îi făcu pe oameni să accepte și această ultimă ofensă adusă bunei cuviințe. Horea puse la început o palmă pe mâner, simțind furnicături pe toată lungimea brațului, apoi degetele se lipiră strâns de metalul cald, devenind inseparabile. Când puse și a doua mână pe mâner, întreg târgul se zgudui ușor, făcându-i pe cei prezenți să scuipe în sân și să spună un Doamne Ajută. Iar când se opinti, picioarele i se afundară în solul întărit de secetă până aproape de genunchi. Horea tremura de încordare, târgul se zguduia iar în zidurile caselor apăreau crăpături tot mai mari, apoi cu un sunet sec, buzduganul ieși din buștean, împrăștiind o lumină metalică pe fețele celor prezenți.

          După o clipă de liniște, din piepturile tuturor se ridicară strigăte de bucurie. Ca la o izbândă nesperată, începură să strige:

          — Ole, ole, ole, Buzduganul, nu mai e!

          Se auzeau claxoane, se deschideau sticle cu vin, și pe rând toți treceau să-i strângă mâna ciudatului căpcăun, care le zâmbea neîncrezător. După care uitară cu totul neobișnuitul incident și își văzură de ale lor, netulburați de viteza cu care trecea timpul.

         

          Un oarecare final

         

          Retrași lângă mașina albastră cei doi se priveau în tăcere. Străinul oftă ușor apoi întinse mâna spre profesor. Acesta o strânse cu respectul cuvenit unui rival redutabil.

          — Planeta asta e de neînvins.

          — Poți să știi, îi răspunse profesorul, zâmbind pentru prima dată.

          Cei doi se mai priviră o clipă, rememorând confruntările anterioare și cugetând la cele viitoare. Oricând undeva în univers se pot produce accidente, și atunci unul va fi prezent să le repare, și celălalt să reseteze totul.

         

          Cele opt ființe se descleștară surprinse de tânărul care le cerceta cu un ochi critic. Ceva se stricase în funcționalitatea navei spațiale și în loc de opt ființe feminine, se materializaseră în opt căprioare speriate. De fapt șapte căprioare și un cerb uriaș, care stătea semeț, cu ochii mari și umezi. Sub privirile sale, omul, specia de cercetat, înșfăcă o bâtă noduroasă și strigă:

          — Deci voi stricați pajiștea lui tată-meu! Ia, hai, valea de aici.

          Și deodată se auzi un zgomot teribil, urmat de o durere atroce în piciorul drept din spate. Cerbul se întoarse și strigă spre ceilalți:

          — Haideți, să fugim, nu suntem în locul potrivit!

         

          

Daniel Timariu

Daniel Timariu

Daniel Timariu (n. 1972) a absolvit Facultatea de Electrotehnică a Universității Politehnica Timișoara. Locuiește în Timișoara și lucrează web developer și manager IT. A debutat cu povestirea SF „Bucla finală” în revista Ficțiuni.ro, în 2014. A publicat articole și povestiri în revistele Helion, Gazeta SF, Nautilus, Revista de Suspans, Iocan, Știință & Tehnică și Argos. Volume: Amețeli postlumice (Eurostampa, 2016, Premiul RomCon 2017) – povestiri SF; Fete în roșu și alte povestiri polițiste (Tritonic, 2016); Tenebre. Cazul Laura (Tritonic, 2016) – roman; Tenebre. Labirintul (Tritonic, 2016); Domino (în colaborare cu Lucian-Dragoș Bogdan, Teodora Matei, Anamaria Ionescu și Bogdan Hrib, Tritonic, 2017) – povestiri polițiste și altele.

More Posts