gsf81 bn01-650

          M-am săturat să duc în spate nişte vin pe care nu îl am!

          Adolf Hitler, 1917, undeva pe frontul de vest

         

          Aceasta nu e o confesiune. Nici să nu vă treacă prin cap că ar fi vreo confesiune. Aceasta nu e nici o etalare publică a obiceiurilor mele matinale, nici o intruziune în epopeea auctorială a “traveling the world” [1]. Nu e şi nici nu va fi. Degeaba vă strâmbaţi a pagubă: ştiu că v-ar place şi mai ştiu că nu va fi aşa ceva. Şi veţi vedea de ce.

          O să încerc cumva să mă explic.

          Dimineaţa, devreme (mint), casc ochii. Ce văd? Lumea e mai mohorâtă decât o lăsasem eu seara. Pe fereastră, un soare ce se vrea prietenos “îşi aruncă belşugul de raze” [2] “asupra unei lumi aflată parcă la capătul puterilor după o lungă şi grea procreere” [3]. Îmi dau, deci, o impresie de sictir, “o stare de târşă[4], stare cu atât mai penibilă, cu cât înseamnă că iar am visat ceva urât. Oare ce?

          Se făcea că…

          Ptiu!

          Deasupra patului (deasupra capului!), în locul în care tavanul şi cei doi pereţi se îmbucă imund, bătrânul păianjen pe care încă din copilărie m-am obişnuit să îl văd acolo (şi, înaintea mea, întregul şir al strămoşilor” [5]) îmi face voios semne, fluturând un piciorong. Mă enervează groaznic şi îl înjur, pe el şi pe pânza lui. După care decid că e timpul să încep o nouă zi. Mă ridic în fund, pe pat -

          - moment în care parcă îl iau pe Dumnezeu de un picior, dau din cap şi-mi pare gol, râd crispat şi cad din pat -

          şi îmi aduc din nou aminte, cutremurat: se făcea că……… eeee……..! E?

          Devine o obsesie, îmi zic, moment în care sună telefonul. Până să pun cafeaua pe foc, telefonul nu mai sună. Oare de ce nu mai sună telefonul? mă întreb, şi astfel, începe o nouă zi.

          Iată cum începe la mine o nouă zi: o nouă zi începe întotdeauna cu pusul cafelei pe foc, moment ce e şi cel mai dificil, pentru că:

          – întotdeauna uit unde îmi pun chibritele” [6];

          – “în bucătărie constat că ieri nu am spălat vasele” [7];

          – “pe jos văd mii de gândaci, care parcă mereu îşi bat joc de mine” [8].

          În timp ce fierbe, cafeaua obişnuieşte să dea în foc.

          Focul, văzând una ca asta, de obicei se stinge.

          Eu, invariabil când se întâmplă aşa, alerg speriat să opresc gazul.

          De asemenea, cafeaua obişnuieşte să se depună pe aragaz, în straturi din ce în ce mai groase. Chiar şi cei mai buni prieteni au remarcat cafeaua, au remarcat că ar fi bine să mai curăţ aragazul, unii chiar au zis că ar fi timpul să mă însor. La toţi le-am răspuns invariabil: „nţţţ!” [9] Ca o paranteză, trebuie să ştiţi că, printre mulţii mei prieteni, există şi unul foarte simpatic. Îmi este, de asemenea, şi foarte apropiat ca factură intelectuală, astfel încât l-am ales să-mi fie discipol, iar el, la rândul lui, a dorit ca eu să îi fiu mentor. O să mai auziţi precis de el. Îl cheamă Alex Dulfres, şi pe lângă faptul că e un potenţial poet, e obsedat sexual. Ăsta micu’, când vede o gagică, fie cât de urâtă, i se bulbucă ochii, începe să îi curgă nasul, lăcrimează, salivează, se îneacă şi tuşeste, şi toate astea i se întâmplă instinctual, fără ca el să vrea. De mai multe ori mi s-a plâns că el nu mai poate aşa, că s-a săturat să saliveze la orice femeie. Culmea e că Alex nici nu are succes la femei. Iar lucrul e de înţeles: care femeie ar vrea un bărbat care se pune în faţa ei şi se băloşează până îi dau lacrimile? Am adus vorba despre Alex pentru că e cel mai bun prieten al meu şi se cade imortalizat şi el, alături de mine, în această proză, care, fără urmă de îndoială, va fi la fel de celebră, dacă nu chiar mai celebră, ca opera lui Dostoievski, de pildă. Prietenii trebuie să stea mereu împreună, chiar şi în faţa posterităţii, aşa e drept să fie.

          Când văd atâta risipă de cafea, gândacii reacţionează mâncând-o şi murind intoxicaţi. Ce să le fac dacă mănâncă resturi!

          După ce a fiert cafeaua, obişnuiesc să o pun în cană şi să mă aşez în faţa televizorului. Nu pun zahăr în cafea!

          Pe urmă beau cu înghiţituri mici cafeaua, până nu se răceşte.

          La mine, asta se întâmplă invariabil, şi aşa s-a întâmplat şi astăzi, când începe povestea de faţă. Numai că astăzi, spre deosebire de alte zile, după prima gură de cafea, m-au luat nişte crampe, ceva de speriat.

          „Mă crispez, şi ţin în mine”  [10].

          Trebuie să ştiţi că eu sunt un creator, şi tot ceea ce fac, fac bine. Îmi plac lucrurile temeinice, aşezate, şi urăsc făcutul în pripă. Prefer să mă gândesc de zece ori înainte să purced la treabă, şi nu ştiu de ce unii mă acuză pentru asta că aş fi molâu.

          După a doua gură de cafea, simt că va sări din mine până la tavan.

          Abandonez cafeaua şi fug la pantofi. Până să mă leg la şireturi, „mă ia cu leşin” [11]. Trag aer în piept şi mă năpustesc pe scări în jos, de la etajul 8 până la parter. Fiecare pas e o zdruncinătură, fiecare zdruncinătură e un chin, fiecare chin e o durere, fiecare durere doare. Până la parter îmi zic de o mie de ori că aş fi preferat să nu se întâmple asta.

          Jos mă iau cu mâinile de fese şi strâng tare, spre deliciul a două babe ce se întorceau de la cumpărături. Bine că nu e Alex aici, că saliva la ele până leşinau! îmi zic cu ciudă.

           Din criză de timp, fug în staţia de taxiuri şi iau un taxi până la Alex. Asta, în zilele normale, ar fi o ruşine, pentru că Alex stă la nici 500 de metri de  mine. Aproape, tare aproape, dar azi pare aşa de departe!

          Pe scara blocului lui Alex am noroc că liftul e la parter, tocmai iese un cuplu din el. Mă reped să urc în lift, urc în lift, cobor din lift şi mă proptesc de sonerie. Alex vine cu ochii cârpiţi de somn să îmi deschidă.

          – Bună dimineaţa, Alex! îi zic şi îl feresc binişor din faţa mea, după care mă reped la baie.

          Alex nu se miră, deşi ar fi trebuit: niciodată, până acum, nu am mai venit aşa de disperat la el, aşa de grăbit să defec, aşa de devreme; niciodată nu l-am înlăturat din cale-mi cu mai multă rapiditate şi eficienţă; în fine, niciodată nu s-a întâmplat să intru la veceu fără să mă abat mai întâi pe la bibliotecă, ca să culeg vreo carte. Alex ar fi trebuit deci „să se mire” [12]. „Insuşi faptul că nu s-a mirat” [13] m-a făcut pe mine să să mir şi, printre teribile sforţări, să exclam fără de voie, ca odinioară Cromwell: „O!, zei! Ceva îmi mirose urât…”.

          Într-adevăr: la Alex în veceu începe să miroasă urât. Miroase din ce în ce mai urât. Miroase atât de urât, că renunţ să mai defec (deşi n-am defecat decât pe jumătate) şi ies disperat, trăgând iute uşa după mine.

          Alex iese din bucătărie cu ochii încă umflaţi de somn, şi-mi zice că a pus cafeaua pe foc, într-o clipă o să fie gata…

          – Lasă cafeaua, îi zic disperat, nu simţi nimic?

          Alex începe să se pipăie.

          – Simt… zice el.

          – Nu aşa! zbier la el şi îl înjur. Cu nasul! Nu simţi nimic cu nasul?

          – E la locul lui, zice solemn Alex. Pe urmă se opreşte şi priveşte fix, concentrat. I-a sărit somnul.

          – Pute, mă anunţă el.

          – Ştiu că pute, îi zic, dar ce pute?

          Alex se gândeşte.

          – Habar n-am, zice el. De unde ar putea să pută?

          – În budă pute, tolomacule! Dar ce? Asta-i întrebarea.

          – De unde ştii că în budă pute? mă întreabă Alex. Seamănă perfect cu un profesor de logică, e oricâd gata să-mi verifice cunoştinţele şi ancorajul cu realitatea. Dar acum nu e cazul şi, efectiv, se întrece cu gluma. Pare chiar prost. Aşa că îl întreb printre dinţi:

          – De unde crezi că vin eu, ai?

          – De la tine de acasă? mă întreabă el, naiv.

          Pe urmă îşi aduce aminte: zi de zi, an după an, de mai mulţi ani, în fiecare dimineaţă eu veneam la el să defec şi îi umpleam casa de o aromă îmbătătoare, de trandafiri, de bujori, de liliac, de lăcrămioare, aromă subtilă, dar în acelaşi timp persistentă, cu atât mai îmbătătoare cu cât era mai discretă. În zilele cu soare se întâmpla să fie izul violetelor abia atinse de rouă, când ploua era mirosul greu al crinului încărcat de diluvii; de zâmbeam, casa se umplea de prezenţa olfactivă a zambilei albe, iar de eram nervos, trăznea de un miros greu, dulceag, ca al trandafirului de dulceaţă. Invariabil, când Alex era trist, mă invidia pentru produsele reziduale ale trupului meu şi căuta cu disperare explicaţii pentru aceste neobişnuite efecte. Într-o zi m-am milostivit de el şi i-am explicat că noi, poeţii, aşa păţim; e o lege nescrisă a naturii. I-am şi zis: poeţii marilor poezii de dragoste împrăştie în natură mirosul iubirii, iar poeţii bahici, mai lascivi, fie miros de fân încins la soare, fie miros de femeie în călduri, fie mirosuri de mâncare. Adevăratul poet se cunoaşte în budă, am terminat eu cu explicaţiile, acolo şi numai acolo. Pe stradă, ei pot fi confundaţi cu oamenii de rând.

          Aşa că Alex îşi aduce aminte de poeţi şi de această calitate a lor, calitate ce îi face să fie ceea ce sunt. Îi zic de Eminescu: când lucra la revista Luceafărul, smulgea lacrimi din ochii redactoarelor de acolo ori de câte ori intra la WC. Era un liric.

          – Dar tu nu lucrezi la nici o revistă, zâmbeşte el discret…

          – Asta nu explică totuşi oribilul miros ce iese de la tine din… îi zic înciudat, şi îi reped un pumn în rinichi, ca să mă ţină minte şi să nu îşi mai râdă de mine.

          Că tot a venit vorba de pumn în rinichi, trebuie să menţionez o întâmplare nostimă, o discuţie pe care am avut-o cu Alex. Era la începuturi, Alex, bineînţeles, încă de pe atunci era etern îndrăgostit de orice femeie pe care îi picau ochii. Tocmai pusese ochii pe o verişoară de a mea, Amalia, iar ea, la rândul ei, dădea semne că l-ar place. Serile, când ieşeam cu Alex la o berică, îmi spunea cu lacrimi în ochi şi cu bale la gură ce i-ar face Amaliei dacă ea l-ar iubi cu adevărat. Dar, chiar şi aşa, neatingând-o nici măcar cu un deget, el îşi punea la modul serios problema maternităţii (ciudat fel de a gândi; el, prin însuşi[14] firea lui, ar fi trebuit să-şi pună la modul serios problema paternităţii); în plus, avea încă de pe atunci mania de a trage interlocutorilor câte o lovitură fulgerătoare la rinichi, ori de câte ori aceştia spuneau ceva neplăcut pentru delicatele-i urechi[15]. Aşa că, atunci, demult, i-am zis:

          – Dacă Amalia devine maternă, cum afli treaba asta, o pui capră şi îi tragi câteva lovituri fulgerătoare la rinichi. În focul activităţii, ea nici n-o să le simtă; în plus, a doua zi o să pişe sânge, şi tu o să ai garanţia că nu e gravidă…

          Dar să revin în actualitate [16].

          Am enumerat cu Alex principalele cauza ce ar fi putut produce acel miros pestilenţial de la el din rest-room. Iată-le pe toate, enumerate, evident, nu în ordine, ci după principiul-slogan de dezordine creatoare [17]:

          – catastrofă ecologică; din nu se ştie ce motiv, la Alex în bloc a izbucnit o catastrofă ecologică; s-a propus anunţarea vecinilor, pentru a preveni o eventuală catastrofă umanitară, cu morţi, răniţi şi intoxicaţi;

          – vecinul de deasupra a deversat la canal deşeuri toxice sau, de ce nu, radioactive; s-a propus, deasemenea, anunţarea vecinilor, în scopul de a lua măsuri;

          – la Alex în budă s-au prăsit gândaci; aceştia, în cursul activităţii lor biologice, produc deşeuri, iar aceste deşeuri ar putea fi responsabile pentru respectivul efect olfactiv;

          – Alex a fost mai înaintea mea la budă, în care caz el precis în seara precedentă a mâncat ceva stricat; în acest caz, respectiva mâncare a fost atât de stricată încât mirosul excrementelor lui să acopere mirosul diafan-floral al excrementelor mele; în acest caz se pune problema ce fel de om este Alex, dacă mănâncă stricat…

          În acest punct al discuţiei noastre, Alex a părăsit postura lui de intelectual rasat, imagine ce îl prindea atât de bine, pentru a declanşa o imprecaţie verbală, un logos înfiorător de infect, presărat cu invective de cea mai josnică speţă la adresa mea. Mi-a zis că, în mod precis, sunt un mare poet, dar un om mic, meschin şi incult. Pe urmă Alex a lăcrimat, şi-a cerut scuze că m-a făcut incult, a zis că nu sunt, şi m-a făcut porc de cinic, brută brutală, vită încălţată şi paradox uman ambulant. L-am întrebat ce vrea să zică cu asta.

          – Să ştii că nu eşti mai breaz ca restul lumii, mi-a zis Alex printre dinţi. Chiar şi poeţii sunt oameni, iar faptul că sunt poeţi nu îi face să fie mai presus de oameni, ci în slujba lor; ei trebuie să dea omenirii frumosul din ei, să-l dea celor ce nu îl au, să îl explice celor ce nu îl pot pricepe. Tu, mi-a zis arătând cu o mână acuzatoare, crispată, spre mine, eşti un mare poet, dar un om mic, pentru că scrii poezie pentru poeţi, nu pentru oameni, de parcă oamenii nici n-ar conta pentru tine. Să ştii că eşti totuşi om.

          – Ştiu, i-am zis şi l-am lăsat să spună mai departe.

          – Câine, a mai zis Alex, şi a tăcut.

          Am aşteptat o vreme, lăsându-l să continue. Văzând că tace, l-am instigat să îmi răspundă:

          – Aşa, care va să zică. Viperam sub ala nutrire [18]

          - Ceee? a zbierat Alex, cu ochii dând să-i iasă din cap.

          – Uite ce e, stimabile, i-am zis…

          Dar Alex m-a uimit din nou. Nu îl credeam în stare să se coboare mai prejos decât o făcuse mai înainte, dar a reuşit. Dacă pasul de la poet la plebeu e mic, pasul de la plebeu la animal e mare, iar Alex l-a făcut.

          Mi s-a părut mie, sau Alex a început să umble în patru labe în jurul meu, să grohăie şi să-şi arate colţii?

          Mi s-a năzărit, sau chiar l-am zărit pe Alex în postura de manechin al coloanei a V-a a oamenilor ordinari, lipsiţi de geniu, lipsiţi de creier, lipsiţi de demnitate, dar plini de răutate?

          Oare halucinam sau nu când Alex s-a năpustit să mă muşte de mână, de mâna cu care îi făgăduisem să fac poet din el?

          Oare s-a întâmplat ca Alex să piardă din vedere, chiar în toiul orbirii provocate de furie (furie pe care nu eu i-am provocat-o, pentru că nu-i făcusem nimic rău, iar vorbele nu rănesc), că îi sunt mentor, că-l educ?

          La ce bun atunci să mai educi oameni? La ce bun să te jertfeşti pe tine ca să îi înalţi pe ei? Chiar de s-ar putea umaniza cu toţii, tot ar mai rămâne unul imperfect: tu, cel care ţi-ai jertit perfecţiunea pentru perfecţionarea imperfecţiunii lor. Ce sens ar mai avea – nu! ce sens aş mai avea? La ce aş fi bun? Ce s-ar mai alege de mine, şi ce s-ar mai alege de voi, oameni orbi şi proşti, dacă n-aş mai fi să vă arăt ce nu vedeţi şi să vă explic ce nu pricepeţi? La ce-ar fi bună lumea asta? La ce?

          Am mai auzit ca prin ceaţă un urlet triumfător, urletul gorilei ce a terminat să-şi sfâşie victima:

          – Tu puţi! Tu! Tu!

          Era Alex.

         



[1] A. Purcelea – Arround,  traveling the world.

[2] abecedarul, manual pentru clasa I.

[3] eu, Clinidap Trinidad Tobago, în Defec pecabil!

[4] Giluc Şofroneciu, de multe ori în conversaţii zilnice.

[5] J. Franz Bitell – Strămoşii.

[6] Pavlov – “Reflexul condiţionat”; citatul complet este: “Când doresc să aprind o ţigară, întotdeauna uit unde îmi pun chibritele”; se pare că autorul a considerat utilă folosirea doar a unei părţi a citatului.

[7] Autor anonim (probabil colectiv) – “Confesiunile nevestei unui proletar”.

[8] Inscripţie aflată pe postamentul Monumentului Deratizatorului Necunoscut, Paris, în faţă la Domul Invalizilor.

[9] Friedrich Nietzche – Amurgul zeilor.

[10] Iosif Visarionovici Stalin – Memorii, tomul IV, vol. IX, pp 223.

[11] Aneta Wolffe – O iubire excelentă!

[12] Joseph Mitsuo Kitagawa – Mirarea filosofică; citatul complet, parţial sună aşa: Omul, ca fiinţă cugetătoare, trebuie să se mire….

[13] Parafrază după celebrul dicton al la fel de celebrului autor Alexandru Issipezi: Însuşi eu…

[14] Parafrază după celebrul dicton al la fel de celebrului autor Alexandru Issipezi: Însuşi eu…

[15] Eu, Clinidap Trinidad Tobago, într-o discuţie cu Alex Dulfres.

[16] Radu Vasile, prim ministru al României, într-un discurs televizat, difuzat pe 13 octombrie 1998.

[17] Clinidap Trinidad Tobago & Giluc Şofroneciu – Dezordinea creatoare, un mod de a fi inovator.

[18] Străvechi dicton latin

 

 

 

Kyre

Kyre

Dan Chiriac, n. 1977, Iaşi. a absolvit Liceul „I.C. Drăguşianu”, Victoria, Braşov (1995) și Universitatea „Transilvania”, Braşov – Facultatea de Drept si Sociologie, specializarea Drept (2004) Activitate literară: Debut în revista Astra, Braşov (A.I. Brumaru şi C. Merlău - 1996) Revista Astra, Braşov (1996 – 1999) Gazeta de Transilvania, Braşov – în suplimentul Cucuveaua Naţională (1998-2000) Revista Erata, Braşov - supliment al revistei Vatra, Tg. Mureş (1997) Revista Vatra, Tg. Mureş (2000) Revista Accent, Vălenii de munte (1999) ArtPanorama, Bucureşti – 1999 Revista Familia, Oradea (2000) Membru fondator al Mişcării literare „Şcoala de la Victoria”, Braşov (1999, 2000) Redactor revista „Şcoala de la Victoria”, Braşov (1999, 2000) Revista Stare de urgenţă, Chişinău (2009) Vol. „Bolundu’ ”, Editura Arania, Braşov (2013) Vol. „Gilda”, Editura Arania, Braşov (2014) Revista „Vatra Veche”, Tg. Mureş (2014, 2015) Vol. „Agonie de primăvară”, Editura Arania, Braşov (2015) Revista „Alternanţe”, München (2017)

More Posts