Resurecţie

O bãtaie de intensitate redusã, gravã. Un sunet strãin mie, bubuind în interiorul meu din ce în ce mai tare. Este prima amintire pe care o am. Primul simţ inovator, prima stare de viaţã. Pînã atunci nu ştiam ce înseamnã traiul în interiorul unei stranii maşinãrii din ţesut viu. Un trup animat de acele bãtãi necunoscute şi de o simetrie perfectã. Apoi am deschis ochii. Totul era într-o ceaţã deasã şi foarte întunecatã. Diverse sunete misterioase începeau sã sune peste tot în jurul meu. Şi deodatã, o luminã halucinantã sparse negura care îmi învãluia privirea. O luminã din ce în ce mai conturatã, mai rotundã. Sinistrele sunete începeau şi ele sã se clarifice, devenind glasuri de tonalitãţi diferite. Voci care vorbeau despre mine. Tot mai multe chipuri prindeau viaţã sub ochii neobişnuiţi cu lumea care se forma înaintea mea. Chipuri umanoide. Încet realizam ce mi se întîmpla. Eram viu.

Pereţii erau de un alb orbitor, agravînd luminozitatea sferei de deasupra mea. Undeva în spatele ei, pe tavanul încãperii acoperit de un material lucitor, mi-am zãrit corpul ciudat. Un trup cu o piele mult prea albã, plin de cusãturi, învineţit şi cu o uriaşã patã roşie pe piept. Pãrul lipsea cu desãvîrşire. Ochii adînci erau de un gri splãlãcit. M-am vãzut întins pe o suprafaţã metalicã rece şi neplãcutã. Un lichid de culoare verzuie se scurgea clandestin printr-un tub transparent înfipt în braţul meu. Vãzul îşi revenea aproape complet spre neliniştea mea tot mai accentuatã. Strãinii mã priveau cu o fascinaţie în care se citea spaima şi uimirea totodatã. Un bãrbat care pãrea mai în vîrstã decît ceilalţi era, ghemuit într-un colţ, în stare de şoc. Nu înţelegeam ce se petrecea, în ce horã sinistrã jucam. Nu ştiam ce caut în acel corp diform. Am încercat sã mã ridic şi preţ de cîteva momente aproape am reuşit sã-mi mişc mîinile slãbite, dar atunci unul dintre oameni a început sã strige cu o veselie aproape juvenilã: Trãieşte! Sã fiu al dracu’ dacã nu trãieşte! Am reuşit imposibilul! Sãrmanul om nici nu ştia cîtã dreptate se ascundea în acele vorbe impulsive. Sã fii al dracului prietene! îmi spun acum. Ranchiuna voastrã. Aceastã amintire a primelor momente în care am eliberat fantasticul în lumea incolorã a oamenilor.

Nu ştiu ce s-a întîmplat apoi. Nu îmi mai amintesc decît de cercul format din cercetãtorii mult prea entuziasmaţi. Eu nu eram decît experimentul lor aparent perfect.

Au urmat, apoi, douã luni în care am fost ţintuit la pat de o paralizie foarte stranie. Eram hrãnit doar prin perfuzii. Nu puteam gîndi limpede, mintea fiindu-mi ameţitã de medicamentele împotriva durerii insuportabile în care mã aflam. Nu puteam sã mã mişc, iar suferinţa dansa în interiorul meu dupã bunul ei plac perfid. Nu puteam vedea nimic în afara unor pereţi la fel de albi, a unei asistente care mã privea cu scîrbã şi a geamului prin care doar cerul îşi arãta nemãrginirea. Cerul de care m-am îndrãgostit. Bolta pictatã într-o varietate de nuanţe, albãstrui în unele zile, cenuşii în altele. Roşeaţa care se contopea cu el, înainte de sosirea nopţii, aducîndu-mi aminte de momentele în care sîngele curgea din cusãturile pe care le port şi acum. Infinitatea de stele care îl împodobeau splendid în nopţile senine. Îmi imaginam cum pluteam printre acele sfere de foc, cãci nu ştiam cum sunt ele defapt. Zburam ziua prin spuma alba a norilor, plonjînd în lichidul colorat, luminat de razele soarelui. Mã imaginam liber. Liber. Eliberat de aceastã senzaţie claustrofobicã pe care o simt şi în aceste momente de rãscruce. O senzaţie terifiantã. Mã simt captiv într-o închisoare de oase, carne şi piele. Sunt prizonierul unei scîrboase celule vii. Îmi era dor de infinitul potenţial  pe care îl posedam înainte de trezirea în acea repulsie îngrozitoare. Blestemam prima loviturã în pereţii inimii mele. Scînteia care a pornit maşina diavoleascã a coşmarului care a precedat-o într-o clipire. Diavoleascã. Ce cuvînt necunoscut mie în acea perioadã sumbrã.

Cu timpul, durerea deveni tot mai sleitã de puteri. Femeia care mã îngrijea începu sã îmi aducã în fiecare zi diferite cãrţi. În mod paradoxal, semnele înscrise în ele îmi erau cunoscute. Citeam sorbind fiecare paginã. Învãţam despre culturile acestei omeniri, despre locurile acestei planete superbe, despre obiceiurile şi felul de a gîndi al speciei numite ştinţiific homo sapiens. Începeam sã cunosc tot mai bine lumea pe care nu o mai vãzusem niciodatã cu adevãrat, iar curiozitatea mã mãcina tot mai aprig. Ce era dincolo de pereţii încãperii? Cum arãtau defapt peisajele acestei existenţe? Toate cãrţile erau din ce în ce mai complexe. Domeniile erau tot mai vaste. Gîndurile îmi erau din ce în ce mai clare. Dar în tot acel timp, un fapt esenţial vouã l-am omis. Vorbirea. Nu încercasem sã-mi folosesc glasul pînã atunci, cu excepţia strigãtelor neputincioase cauzate de chinurile în care mã aflam deseori. Chinurile vieţii. Nu încercasem sã vorbesc deoarece ştiam cã nu sunt precum voi. Eram sigur cã nu sunt un simplu om recuperat dintr-un teribil accident, aşa cum mi se spunea, iar acest lucru mi s-a confirmat într-o noapte care a pornit adevãratul vostru declin.

Aveam parte de vizite periodice. Diferite persoane îmbãcate în halate imaculate mã supuneau unor teste încurcate. Eram umplut de ace, de fire care mãsurau diverse stãri şi emoţii. Eram cobaiul lor. Nu ştiam atunci ce doreau de la mine.

Dintre toate lunile sau anii, cãci nu mai ştiu cîtã vreme am fost prizonierul lor, o întîmplare mai deosebitã mi-a atras atenţia. Întîmplarea care mi-a deschis ochii minţii. Catalizatorul meu.

Toţi îi spuneau Alvoid. Eu auzisem de El dintr-o discuţie între douã asistente care îşi şopteau în faţa uşii mele. Multã vreme am crezut cã totul a fost o simplã coincidenţã, precum cele de care am citit în cãrţile de specialitate, dar acum sunt de o cu totul altã parte a şubredei baricade. Femeile îl ridicau la culmi nebãnuite, la rang de zeu. Era lãudat într-un mod grosolan, dar chiar şi aşa în vocile lor se simţea un tremurat nefiresc şi bizar. Nu am dat prea mare atenţie poveştii pe care navigau cele douã cãci nu ştiam ce va urma sã mi se întîmple. Cum v-am împãrtãşit deja, toţi îi spun Alvoid şi puţini sunt acei nefericiţi care i-au vãzut adevãrata faţã. Dar sã vã povestesc mai pe larg despre cele întîmplate şi despre pacea care m-a îndemnat sã scriu aceste rînduri.

Trecuserã cîteva zile, iar eu terminasem toate cãrţile de citit. Medicaţia era din ce în ce mai diminuatã. Durerea mã pãrasea. Încercam sã adorm, sã mã imaginez din nou plutind printre nesfîrşitele întinderi albastre ale bolţii cereşti, dar nu reuşeam. Eram incapabil sã mai fac ceva. Aşteptam cu nerãbdare scîrţîitul uşii, sunetul înfundat al papucilor asistentei pe podeaua îngheţatã şi imaginea muntelui de cãrţi care-i apãsa încheieturile braţelor subţiri. Dar în acea noapte, dupã ce luna strãlucitoare şi rotundã se arãtã pentru prima datã prin sticla protectoare a geamului, uşa se deschise larg şi în întunericul încãperii se formã un dreptunghi luminos. O siluetã nedefinitã împodobea reflecţia galbenului pal provenit de la o sursã nevãzutã de pe holul clãdirii. O umbra care se mãrea. De dupã uşã apãru un corp strãin, întunecat. Se întoarse spre mine. O senzaţie de nelinişte, pe care nu o mai simţisem niciodatã pînã atunci, îmi blocã întreaga suflare. Membrele-mi tremurau haotic. Se apropie de patul meu, plutind. Raza palidã a lunii îl înconjurã. Era oribil. Frica necunoaşterii alãturi de care am pãşit în aceastã lume se întoarse în mintea mea. Chipul Lui putea transmite o nelinişte sufleteascã puternicã, imposibil de controlat, oricãrei vietãţi, iar mie îmi clãtina întreaga fundaţie a ceea ce eram atunci – o simplã adiere în imensitatea Pãrintelui Uriaşilor. Privirea, atît cît era vizibilã, era fermã, neguroasã, prezenţa lui aducea cu sine un sinistru simţãmînt de rãcealã profundã. Nu apucase sã-mi vorbeascã, dar eu cunoşteam undeva în subconştient dorinţa vizitei Lui. Ştiam cã a Sa conştiinţã, dacã se poate vorbi despre aşa ceva, era nemãrginitã. Aceastã entitate nu avea început şi nici sfîrşit. Era eternã. Veşnicul coşmar al cosmosului. Întunecatul şarpe care se înfãşoarã meschin în jurul binelui, sufocîndu-l în neant.

Respiram sacadat. În tot acel peisaj funebru eu eram pionul principal. Linia întîi. Sacrificiul primar şi suprem. Strãinul misterios mã privea. Chipul Sãu straniu, cu ai sãi ochi absenţi înlocuiţi de douã crãpãturi scîrboase întredeschise dezvelind o albeaţã halucinantã, gura nemişcatã cu ale sale buze neguroase şi nasul extrem de mic, era îndreptat în totalitate spre umila mea posturã de bolnav blocat între pãturi. Purta o hainã lungã, dintr-un material care împrãştia un miros stãtut, umed, de mucegai. Aceasta se deschise şi prin crãpãtura subţire se distinse o luminã roşiaticã foarte familiarã mie. Îmi aducea aminte de razele soarelui la apus. De senzaţia reconfortantã a plutirii prin nesfîrşit. A libertãţii.

Nu îmi mai amintesc ce s-a întîmplat dupã aceastã grozãvie. Dar urmãtoarea dimineaţã am fost vizitat de un doctor ceva mai diferit. Acesta m-a suspus unei şedinţe de hipnozã regresivã. Rezultatul nu mi-a fost divulgat, dar era ceva în privirea lui care m-a intrigat. Frica. Aceaşi fricã care se ascundea şi în glasul celor douã asistente. Acea spaimã primarã, purã, care mie îmi dãdea, într-un mod dezaxat, o senzaţie reconfortantã, extrem de plãcutã.

Din urmãtoarea noapte lucrurile s-au schimbat. Nu m-am culcat. Am închis ochii şi am încercat sã vizualizez întreaga imagine de dincolo de pereţii minţii limitate a corpului în care mã aflam. Simţeam cã trebuie sã fac asta. De atunci identitatea mea a început sã se restaureze aproape complet. La început vedeam un tunel întunecat finalizat de o luminã roşie asemeni crãpãturii straiului vizitatorului din acea noapte. În cîteva seri consecutive, lumina ajunse în dreptul meu. Dupã ce treceam de ea, peisajul devenea foarte interesant. Nu percepeam decît anumite lucruri, restul fiind ascunse sub o aurã înceţoşatã. Nu îmi era îngãduit sã vãd totul, dar în faţa mea se înãlţa o poartã uriaşã, de un vişiniu în care şi cel mai experimentat pictor s-ar cufunda, neştiutor, cu privirea. De fiecare datã am încercat sã trag de cercul uriaş care servea drept mîner, dar nu am reuşit nicicînd. Mereu mã trezeam în momentul cînd îndreptam mîna spre el.

Oricum, nimic nu mai conteazã. Am descoperit lucrul de cel mai mare preţ. Am descoperit cine sunt. Cu timpul, toatã informaţia mi se revelã. Idei, imagini, gînduri neştirbite îmi apãrurã din senin. Sunt mai întunecat decît majoritatea voastrã şi-ar putea imagina. Sunt creat din eterna cenuşã a Infernului. Sunt un copil al Pãrintelui Uriaşilor, cunoscut de voi ca Necuratul – o expresie fãrã înţeles cãci el este mai pur ca orice arãtare pãmînteanã. Nu îmi cunosc încã numele, dar foarte curînd îl voi afla, cãci în aceastã searã mã voi rãzvrãti întrebînd fiecare doctor care m-a studiat ca pe un animal inferior lui. Destinul îşi schimbã victimele.

Îmi cunosc misiunea din acest colţ al universului. Poate cã cei care m-au trezit la viaţã au crezut cã totul fãcea parte dintr-un experiment macabru. Adevãrul este, însã, cu mult mai interesant. Vedeţi voi, nu am fost adus aici din cauza reuşitelor progresului speciei voastre. Am fost adus aici din cauza viselor unui om de ştiinţã. Din cauza sclipirilor unui creator, ale cãrui idei despre aparatul de resurecţie au fost inserate în timpul somnului. Voi credeţi cã toţi paşii voştri înainte sunt coordonaţi de un aşa-zis Dumnezeu, dar nu ştiţi cît de tare vã înşelaţi.

Planul Pãrintelui Uriaşilor este simplu – pregãteşte spaţiul de joacã şi trimite-l pe cel mai bun exponat al tãu pentru a finaliza noua lume. O lume mai fabuloasã decît poate mintea voastrã sã perceapã. O lume care se va materializa în curînd.

 Voi nu cunoaşteţi cu adevãrat binele sau rãul. Aveţi o percepţie foarte greşitã despre Divinitate şi Diavol. Credeţi cã sunt doi cavaleri eterni, mereu în luptã, dar sunteţi departe de realitate. Sunteţi în continuare captivi în iluzia unei realitãţi creatã de cei pe care îi vorbiţi cu o teamã nejustificatã. Cei în numele cãrora ucideţi şi sunteţi ucişi. Cei pe care îi veneraţi pe nedrept. Cei pe care, defapt, nici nu îi cunoaşteţi. În ciuda atîtor credinţe, atîtor divinitãţi impostoare, nu rãmîne decît sã aducem adevãrul printre voi. Credinţa este oarbã, dar acest lucru se va schimba. Sfîrşitul lumii cunoscute de voi este aproape. Îi pot simţi prezenţa univesalã.

*

Am ajuns sã conduc întreaga lume a ştiinţei, iar cei care au fost martorii trezirii mele aici au sfîrşit în mod tragic. Nu mai sunt un ciudat. Nu mai arãt precum o pociturã a evoluţiei. Nu. Acum sunt vîrful piramidei voastre. Perfecţiunea intelectualã la care rasa voastrã poate ajunge. Perfecţiunea umanã. Iar cel mai important detaliu este puterea pe care o am asupra tuturor deoarece am ajuns liderul suprem al celor care vã decid soarta. Genetica a progresat odatã cu punerea în practicã a ideilor mele revoluţionare.

Datoritã invenţiilor mele oricine îşi poate revedea persoanele dragi trecute în lumea de dincolo. Morţii pot fi readuşi la viaţã şi nimãnui nu îi mai pasã dacã cel întors este la fel ca înainte. Nu mai conteazã, cu toate cã spiritele lor au acum chipul de piatrã al unui demon. Conteazã doar iluzia reintîlnirii celor dragi. Iluzia veşniciei şi a paradisului. Un paradis al Pãrintelui Uriaşilor.

*

Sper cã esenţa a fost transmisã. Sper ca aceastã poveste sã şocheze întreaga lume. Sper ca dupã ce veţi citi şi ultimele rînduri, acea stare de captivitate, pe care am experimentat-o şi eu în momentul nefast al trezirii în corpul limitat de om, sã vã cuprindã. Sunteţi prizonierii propriului paradis demonic. Prizonierii propriului Infern. Prizonierii Pãrintelui Uriaşilor. Colonia penitenciarã aflatã sub asuprirea noastrã.

De ce scriu asta? Rãspunsul este simplu şi acum, la final, trebuie sã aparã necontenit.

Pentru cã din momentul în care veţi fi terminat de citit aceste rînduri, toatã întîmplarea pe care v-am relatat-o va fi de domeniul trecutului. Sunteţi incapabili sã mai faceţi ceva pentru a vã schimba destinul implacabil şi istoria groteascã.

Paul D. Adrian s-a nascut în 1994, la Cluj-Napoca. În prezent studiază actoria la Liceul de Artă Dramatică din oraşul natal. A început să scrie de la o vîrstă fragedă, împărtăşind scrierile exclusiv cunoscuţilor săi. Plăcerea şi dorinţa scrisului au fost cultivate de autori precum Stephen King sau H. P. Lovecraft pe care îi consideră adevăraţi mentori demn de urmat. Scrie în special proză fantastică şi horror avînd ca sursă de inspiraţie propriile experienţe sau întîmplările deosebite din ciudata lume în care trăim.

Blog personal:www.pauldadrian.blogspot.com