GSF88 banner-650

          În limbajul cotidian al românilor de azi, referirile la bătaia de joc (bdj) sunt frecvente. În majoritatea cazurilor este vorba despre realităţi nonverbale, ţinând în special de relaţia diverselor instituţii cu cetăţeanul, comerţ, prestări de servicii, relaţii dintre angajat şi angajator. Cineva constată că a fost tratat fără respect şi  seriozitate de către reprezentanţii unei instituţii, deşi nu i-au fost adresate vorbe ofensatoare sau gesturi menite să-l umilească. Respectivul se simte batjocorit mai ales în calitate de cetăţean, de om obişnuit. Pe o şosea cu gropi, şoferii spun „Asta-i bătaie de joc!”, deşi nici unul dintre ei n-a fost ţinta expresă a unei bdj. Ei presupun însă că reparaţiile n-au fost făcute datorită unei lipse de respect a autorităţilor pentru contribuabili. Situaţii asemănătoare sunt menţionate în discursurile opozanţilor politici, cu referire la unele decizii ale celor aflaţi la putere. Deşi nu există dovezi ale  unor desconsiderări intenţionate, adică a unor acţiuni având scopul de a încălca demnitatea cuiva, se vorbeşte despre bdj la adresa cetăţeanului.

          De ce românii consideră că în situaţii de felul celor de mai sus este vorba despre bătăi de joc şi nu doar despre încălcări de contracte şi de promisiuni, comise de reprezentanţii unor instituţii? Păgubiţii par a detecta culpe greu sau imposibil de pedepsit pe căi legale, vinovăţii structurale, ţinând de un fel de a fi lipsit de respect şi de seriozitate. Cum în cele mai multe cazuri nu există dovezi în acest sens, prezumabile fiind lăcomia, incompetenţa sau pur şi simplu prostia, expresia „bătaie de joc” este folosită mai degrabă ca o metaforă menită să sintetizeze proasta funcţionare a unor instituţii. O situaţie diferită apare atunci când  între o instituţie şi un grup de oameni se naşte un conflict cu sensul inversat. Delincvenţi necunoscuţi aruncă bolovani şi sparg ferestrele unui tren de lux, aflat în mers. De ce o fac? Intenţia acestor vandali nu este clară. Îşi bat ei joc în mod făţiş de o instituţie şi în acest fel de toţi oamenii civilizaţi? Psihologia socială atribuie vandalismul unor inşi deindividualizaţi, supuşi influenţei unui grup. Respectivii, în anumite condiţii, îşi pierd conştiinţele de sine şi au comportamente impulsive, iraţionale, emoţionale. Prin urmare, actele lor antisociale, comise la adăpostul anonimatului, par a fi mai mult efectul unei agresivităţi ancestrale, scăpate de sub controlul raţiunii şi mai puţin rodul maliţiozităţii caracteristice bdj. Dubii asemănătoare apar, pentru a propune un alt exemplu, în legătură cu mesa neagră, unde adepţii satanismului realizează o inversare blasfematorie a mesei catolice. Este astfel batjocorită instituţia bisericii catolice? Mai degrabă nu, câtă vreme lipsa de respect nu provoacă suferinţă morală cuiva. În al treilea exemplu însă, unde este vorba despre doar doi indivizi, bdj este certă. Un şofer stropeşte un pieton de pe trotuar, deşi ar fi putut să-l menajeze. Este o bdj primitivă, având însă meritul de a ilustra foarte clar mecanismul respectivei atitudini.

          Într-o conferinţă („Băşcălia la români, de la salvare la sinucidere”, fragment, în România literară, nr. 12, 2007), poeta Ana Blandiana consideră că băşcălia (sora geamănă a bdj, ceva mai puţin agresivă decât aceasta, dar având aproximativ aceeaşi justificare psihologică) este o marcă a inferiorităţii umane şi stigmatizează întreaga societate românească de azi:  instituţiile, persoanele publice, dar şi oamenii de rând (cu excepţia elitei culturale din care face parte autoarea). Este folosită cunoscuta retorică a mâhnirii de-a fi român, prezentă în „filozofările” păguboase şi nedrepte ale unor oameni obişnuiţi  de azi („Asta-i România!”, „Ăştia suntem!”). Asemenea teoretizări sunt dubioase în condiţiile actuale, când etnopsihologia pune în evidenţă diferenţe şi nu superiorităţi/inferiorităţi. În 1907, când Dumitru Drăghicescu publica „Din psihologia poporului român”, astfel de constatări erau poate plauzibile, dar azi au aerul unor speculaţii jurnalistice destul de ieftine, emise, eufemistic spus, de un moralist pesimist. Autoarea le atribuie românilor o filozofie de viaţă bazată pe băşcălie, pe un mod neserios, lipsit de respect şi iresponsabil de a vedea lucrurile şi de a acţiona în câmpul social. Ca urmare, românii ar fi damnaţi la o poziţie dezavantajoasă în comparaţie cu alte popoare şi ameninţaţi de disoluţie. În opinia autoarei, respectiva filozofie de viaţă ar exista şi în viaţa politică, unde bdj (băşcălia) ar fi principiu generator. Critica obiectivă a instituţiilor este astfel înlocuită cu acuzele nedovedite. Conferinţa poetei nu lămureşte lucrurile, dar aruncă gaz peste focul autodenigrării practicate de unii români de azi, o atitudine de negăsit la alte popoare. Conştient sau nu, poeta adoptă reacţia şoferului de pe şoseaua cu gropi, folosind accepţia metaforică a bdj, lăsându-se acaparată de elocinţă jurnalistică. Postura de moralizator elegant sofistic al naţiunii poate fi interesantă pentru, să zicem, un Cioran redivivus, dar unii cititori mai naivi pot chiar s-o creadă pe cuvânt pe autoare, s-o ia în serios. În realitate, bdj (băşcălia) nu este o boală naţională a românilor, aşa cum ni se spune în textul amintit, cu o candoare vecină cu iresponsabilitatea. Dacă există un mod specific românilor de practicare a băşcăliei (forma soft a bdj), acesta poate fi  explicat mai degrabă prin vitalitate şi inteligenţă, nicidecum printr-un defect catastrofal de mentalitate. Forma hard a băşcăliei, bdj, există în societatea românească, ca şi băşcălia, dar este practicată doar de anumiţi indivizi.

          Bdj genuină apare cu maximă pregnanţă în relaţiile cotidiene dintre indivizi, la fel ca respectul şi seriozitatea. Dacă batjocoritorul şi/sau batjocoritul sunt înlocuiţi  prin  entităţi  colective de felul celor amintite mai sas,  bdj îşi rarefiază identitatea şi începe să semene cu delincvenţa. Pe de altă parte, dacă încercăm să plasăm bdj printre varietăţile de comic, observăm că apartenenţa ei la domeniul esteticii este vagă, iar caracteristicile ei de fenomen psihosocial sunt evidente. Ironia şi celelalte expresii ale comicului, oricât de nemiloase ar putea fi, rămân în domeniul cuvintelor rostite pe scenă sau în viaţa cotidiană. În schimb, bdj are urmări în domeniul faptelor nonverbale, provoacă semnificative daune materiale sau cel puţin psihice. Un semn al despărţirii de comic este şi faptul că bdj nu stârneşte neapărat râsul, declanşatorul şi martorii ei etalând mai degrabă rictusuri lipsite de orice veselie. 

          Atitudinea batjocoritoare implică minciuna – semn al lipsei de respect şi de seriozitate – şi/sau comportamentul vexatoriu, capabil să lezeze demnitatea celui batjocorit. În ambele cazuri, are loc contrazicerea ofensatoare a unei aşteptări legitimate de cutumele epocii. Bdj se află undeva între delict, insultă şi glumă nevinovată, iar pentru a se produce are nevoie de o ratificare subiectivă. Prezenţa unui public îi măreşte virulenţa. De exemplu, un soţ îşi pălmuieşte soţia. Fapta lui poate fi socotită o culpă penală, o insultă intolerabilă, o bătaie de joc, dar şi o glumă grosieră, ba chiar o componentă a jocului amoros. Ratificarea subiectivă se produce, pare-se, atunci când cineva se simte lovit cu maliţie în onoarea sa, în respectul său de sine şi, mai ales, atunci când suferă pagube materiale de nerecuperat pe căi legale. Pentru a deveni un fapt social, bdj are deci nevoie de un receptor sensibil, mai lesne de găsit în alte epoci istorice. Se pare că susceptibilitatea potenţialilor batjocoriţi se micşorează, pe măsură ce oamenii adoptă veselia robotizată din societatea de consum. Cândva, o provocare la duel apărea în urma unui afront minor, adesea mai degrabă imaginat de un ins foarte orgolios, azi posibilii batjocoriţi izbucnesc doar în râs şi arată că au simţul umorului. Reacţiile intense legate de propria onoare par din ce în ce mai mult de domeniul trecutului. Oamenii sunt tot mai imuni la afronturi neînsoţite de pagube materiale.

          Neserioşi, mincinoşi, batjocoritori, vicioşi ai jocului social, potenţiali delincvenţi, producătorii bdj au rămas însă la fel de virulenţi. Specia lor nu este pe cale de dispariţie, precum aceea a susceptibililor. În eseul citat mai sus, ni se spune că băşcălia este boala naţională a românilor. În realitate, nu prea mulţi dintre noi o practicăm. Personajele centrale din serialul de televiziune „Las Fierbinţi” ilustrează respectiva categorie de oameni amorali, mincinoşi, invidioşi, parazitari şi hoţi. În plus, autorii serialului le atribuie ignoranţă şi prostie fără margini, sugerându-ne nouă, telespectatorilor, că aşa sunt românii de azi, cel puţin sătenii din Muntenia. Îngroşările comice ale unor defecte umane sunt de înţeles, dar serialul sugerează că bdj (băşcălia), inclusiv cea faţă de propria persoană, este forma de viaţă predominantă la români. Este adoptată neplăcuta retorică a autodenigrării.

           Motivaţiile psihosociale ale batjocoritorului sunt dificil de stabilit, mai ales din cauza caracterului relativ al bdj. Cum am arătat, bdj are nevoie de o ratificare subiectivă, pentru a se constitui. În plus, se poate întâmpla ca o atitudine socotită doar glumeaţă de către autorul ei să fie receptată ca o bdj. Statutul nesigur al bdj este conferit şi de înrudirea ei cu delincvenţa. Graniţa dintre cele două poate fi uşor încălcată. Dificilă este şi plasarea corectă a minciunii în mecanismul bdj. În viaţa cotidiană, minciuna este un ingredient pururi prezent, dar numai în anumite situaţii se transformă în bdj şi anume atunci când are consecinţe practice sau psihologice semnificative şi denotă o lipsă manifestă de respect. Când minciuna lipseşte, fiind vorba doar despre înşelarea aşteptărilor, bdj este mai apropiată de ironie decât de infracţiune. Iată două exemple. Cineva ia bani cu împrumut de la un prieten, minte că-i va restitui, dar n-o mai face niciodată. Cum nu există dovezi, fiind vorba de o înţelegere verbală, cazul nu poate ajunge în justiţie, iar păgubaşul constată că amicul şi-a bătut joc de el. Un elev maimuţăreşte în mod repetat mişcările unui coleg de clasă supraponderal şi îi găseşte respectivului porecle înjositoare. În acest caz, bdj apare doar ca efect al lipsei de respect şi de empatie.

          Una dintre cele mai notorii căi de înţelegere a bdj porneşte de la le ressentiment, realitate psihologică transformată de Nietzsche, în „Genealogia moralei” (1887), într-o constantă a naturii umane. Resentimentul ar ţine de morala sclavilor şi ar naşte o poziţie de negare a celorlalţi, o „răzbunare imaginară”. Max Scheler, în „Omul resentimentului” (1912) duce mai departe această viziune, constatând că reacţia respectivă se naşte din neputinţă combinată cu revoltă împotriva unei autorităţi. Cu anumite ajustări, aceste caracteristici pot fi considerate valabile pentru un tip uman existent în toate epocile. Cel înclinat spre  batjocorire ar avea un caracter urât şi nu ar respecta principiile morale din nişte motive ţinând de contextul istoric. Despre el nu s-ar putea spune că are vreo suferinţă psihică, iar un marxist l-ar considera o victimă. Ceva asemănător a afirmat peste ani Karl Leonhard, în „Personalităţi accentuate” (1976). Acesta a legat tipul uman respectiv de firea hiperperseverentă sau paranoidă, ferindu-se să-l plaseze printre bolnavii psihici.

          În ultimele decenii, comportamentul respectiv este explicat printr-o  suferinţă psihică, relativ recent omologată în psihiatrie: sociopatia. Sociopatul, un rebel periculos şi un narcisist lipsit de empatie, nu respectă convenţiile sociale. Unii îl consideră identic cu psihopatul, dar considerarea separată a celor două categorii pare mai plauzibilă. Astfel, sociopatul este victima unei educaţii deficitare, iar psihopatul –  rodul nefast al unei eredităţi nefavorabile. Oricum, ambele manifestări sunt considerate boli psihice, iar subiecţii respectivi au, printre altele, toate caracteristicile tipice ale bajocoritorului. Aşa privind lucrurile, batjocoritorul este un sociopat de „rang” mic, iar rolul său antisocial rămâne să fie aproximat. Faptul că practicantul bdj se arată a fi un delincvent in nuce este neliniştitor, dacă ţinem cont şi de faptul că, după unele cercetări, sociopaţii reprezintă 4% din populaţia lumii, iar perspectiva împuţinării acestora, prin educaţie şi măsuri punitive, este vagă şi îndepărtată.

          O interpretare distinctă acordă minciunii un loc central. S-a afirmat că, indiferent de „rangul” lui, sociopatul este un mincinos. Analiza psihologică a bdj trebuie să ţină cont de această ipoteză, formulată  într-o lucrare a psihiatrului M. Scott Peck:  „People of the Lie: The Hope for Healing  Human Evil”, 1983, traducere românească sub titlul „Psihologia minciunii. Speranţa de a vindeca răul uman”, 2012. „Omul rău”, analizat de M. Scott Peck, are multe în comun cu batjocoritorul, în primul rând, practicarea minciunii: „Această carte se intitulează Oamenii minciuniideoarece minciuna este atât o cauză, cât şi o manifestare a răului. Într-o anumită măsură, pe cei răi îi recunoaştem prin minciunile lor. (p. 296). Se pare că atunci când a fost scrisă această carte, sociopatia nu figura în psihiatrie ca maladie distinctă, deşi simptomele ei erau cunoscute. M. Scott Peck o invocă sub numele de ”narcisism malign”, preluat de la Erich Fromm şi notează afirmaţia revelatoare a unei paciente. Când psihiatrul îi reproşează haosul şi confuzia create prin minciună şi batjocură implicită, pacienta declară: „Da, e distractiv să te încurc. […] Mă face să mă simt puternică.” (p. 210) Cine îl urmăreşte pe batjocoritor observă numaidecât expresia de triumf scrisă pe faţa lui după ce victima a fost făcută să sufere. Această satisfacţie s-ar naşte din găsirea şi sacrificarea unui ţap ispăşitor. Lucrurile s-ar desfăşura în felul următor, în opinia lui M. Scott Peck: „Răul a fost definit drept folosirea puterii pentru a distruge dezvoltarea spirituală a celorlalţi în scopul apărării şi păstrării integrităţii propriului sine bolnav. Pe scurt, este vorba de găsirea unui ţap ispăşitor. Găsim un ţap ispăşitor nu în cel puternic, ci în cel slab.  Pentru ca răul să-şi folosească în acest mod malefic puterea, el trebuie mai întâi să aibă capacitatea de a o folosi. Cei răi trebuie să-şi domine într-un fel victimele.” (p. 142-143)  Această idee trebuie nuanţată, atunci când analizăm bdj produsă de un „asuprit” la adresa cuiva situat mult mai sus decât el pe scara socială. În această privinţă, excelează pamfletarii şi caricaturiştii, dar şi anonimii autori de anecdote şi porecle. În asemenea cazuri, avem de-a faee mai degrabă cu nişte acţiuni intelectuale formal asemănătoare cu bdj. Aceasta fiindcă destinatarii (cu excepţia dictatorilor) sunt imuni la asemenea afronturi, iar producătorii adoptă mai mult o retorică jurnalistică şi mai puţin sau chiar deloc narcisismul malign menţionat de M. Scott Peck. Cum arătam, bdj genuină este o formă specială de agresiune, unde atacatorul deţine un plus de putere. Atacurile de la cel slab la cel puternic au întotdeauna nişte elemente menite să apropie bdj de infracţiune sau de ironia benignă. Un exemplu luat din jurnalistica populară dovedeşte că aşa stau lucrurile. Numeroase comentarii online referitoare la declaraţiile unor vedete, multe dintre ele nişte mici pamflete de amator în ale scrisului, sunt surprinzător de veninoase. Este însă clar că autorii respectivi sunt nişte viespi fără ace, din moment ce „victimele” lor nu suferă. Motivaţia acestor texte rămâne destul de enigmatică, dacă nu luăm în calcul dorinţa primitivă de notorietate.

          Un aspect inaparent al bdj este faptul că omul batjocoritor îşi pierde treptat „imunitatea” în faţa propriilor agresiuni. El începe să-şi bată joc şi de el însuşi, în diverse feluri. În mod curios, forma locuţiunii verbale sugerează aceasta. Spunem „dispreţuiesc”, „satirizez”, „persiflez”, dar „îmi bat joc”, adică inclusiv de mine însumi. Lipsa cronică de respect pentru ceilalţi aduce o anumită inadecvare socială, iar respectivul nu mai ajunge să atingă seriozitatea cerută de societatea adulţilor. De aici şi până la declasare sau delincvenţă nu mai este un drum lung. În plus, s-ar spune că în fiinţa respectivului se deteriorează ceva, iar acest proces este poate o pedeapsă dictată de o instanţă necunoscută.    

          A treia cale de explicare a bdj, după cea legată de analiza moralităţii şi cea psihologică, priveşte lucrurile din perspectivă filozofică. În „Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan” (1978), Constantin Noica discută acatholia, boală a civilizaţiei manifestată prin refuzul generalului, sintetizată prin expresia „a nu avea nimic sfânt”. Personajul literar cel mai ilustrativ pentru această categorie este, după Noica, Don Juan. Acesta este un libertin, incapabil de   respect, iubire  şi empatie. El este străin de credinţă şi de legea morală, iar acţiunea lui este o bătaie de joc permanentizată. În alţi termeni, Noica îl descrie ca pe un sociopat sau ca pe un suferind de narcisism malign, cazul lui fiind însă foarte original, iar acţiunile lui de umilire a unor femei se află la graniţa dintre performanţă tragicomică şi încălcare a legii.

          Maladia lui Don Juan şi a batjocoritorilor, în general, ar ţine de spirit, nu de încălcarea legii morale (respectivul este amoral) şi nici de o suferinţă cuantificabilă psihiatric. Amintindu-ne de explicaţia dată Nietzsche resentimentului, Noica o caracterizează astfel: „Acatholia este maladia sclavului uman care a uitat de orice stăpân, până şi de cel lăuntric.” (p. 16) Ni se sugerează că acatholia ţine de natura umană, dar spiritul timpului o reliefează, în anumite epoci.

          A patra cale de explicare a bdj, surprinzătoare în contextul unor argumentaţii raţionale, este oferită tot de M. Scott Peck. (Menţionarea ei justifică prezenţa textului de faţă printre nişte eseuri despre mitologia cotidianului.) Încercând să explice natura răului inefabil din om, psihiatrul constată că ştiinţa este relativ neputincioasă, în această privinţă. Şi atunci, cu un curaj moral remarcabil, apelează la interpretarea dată răului de dogma creştină. Participă la câteva exorcizări şi admite că într-un om poate să apară o forţă malefică, demonică, numită  Satan. Ca psihiatru, ar fi putut să constate în cazul respectivului un delir de posedare sau un sindrom de personalitate multiplă. Cu toate acestea, el admite că posedarea este o maladie de sine stătătoare, iar în cazurile cele mai grave, respectivul este locuit de Satan, cel numit Tatăl minciunii. Exorciştii reuşesc să-l vindece prin iubire. M. Scott Peck vorbeşte şi despre numeroşi demoni minori. Unul dintre aceştia ar putea să-l galvanizeze pe omul batjocoritor.

          Acest mod de-a vedea lucririle pare mai puţin naiv atunci când ţinem cont de răutatea incontestabilă şi de fapt inexplicabilă aflată în conştiinţa oricărui om batjocoritor. Fără acest ingredient, bdj lasă locul ironiei sau delincvenţei. M. Scott Peck, un profesionist serios al psihiatriei, a constatat că nu găseşte o explicaţie raţională a grăuntelui de răutate pură aflat în conştiinţa omului mincinos şi, adăugăm noi, a celui batjocoritor. Drept urmare, a părăsit terenul ştiinţei şi a admis existenţa demonicului, precum şi posibilitatea vindecării unor posedaţi prin exorcism.

          Pe această cale, aparent neînsemnatului om batjocoritor i se găseşte o genealogie „ilustră”, iar boala lui pare a fi aceea a îngerilor căzuţi, din mitologia creştină. „Boala demonică prin excelenţă este fascinaţia de sine”, spune Andrei Pleşu în „Despre îngeri” (2003, p. 213), sugerându-ne că ideea lui M. Scott Peck nu este chiar atât de extravagantă. „Fascinaţia de sine” pare a fi un alt nume pentru narcisismul malign, dar şi pentru sociopatie, iar boala demonică poate fi indusă de forţe răuvoitoare, dar poate să apară şi prin generaţie spontanee, în mintea omului.

          Legătura dintre practicarea bdj şi religia implicită este lesne de întrevăzut. Indiferent din ce unghi îl privim, batjocoritorul pare a-şi fi făcut un zeu din propria persoană. (august 2017)

         

         

Voicu Bugariu

Voicu Bugariu

Voicu Bugariu (n. 6 iulie 1939, comuna Vâlcele, județul Covasna) este prozator și critic literar. Și-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Iași cu o teză despre opera lui Marin Preda. Între 1966 – 1974, a fost redactor la revista „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 – 1992, redactor la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 - 1994 a fost corespondent la București al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln. Între 1999 - 2006 a susținut o rubrică bisăptămânală în ziarul "Monitorul Expres" din Brașov. În 2008 - 2009 a susținut o rubrică în revista lunară "Astra" din Brașov. Romane Literații se amuzau (1983) Curajul (1985) Coborâre în ape (1986) Platforma (1988) August-Decembrie (1990) Monolog sub pat (2016). Romane (sub pseudonimul Paul Antim) Dispariția unui contabil (1977) Balaban și statuia (1981) Un casanova călătorește spre iad (1992). Romane SF Sfera (1973, ediția a doua, 2013) Visul lui Stephen King (2002) Curtezana onestă și astrologul (2011, ediția a doua, 2014). Jocul zeilor (2016) Romane SF (sub pseudonimul Roberto R. Grant) Zeul apatiei (1998) Animalul de beton (1999). Povestiri Mozart și moartea (2003, online). Povestiri SF Vocile vikingilor (1970, ediția a doua, 2013) Lumea lui Als Ob (1981, ediția a doua, 2010). Critică și istorie literară Incursiuni în literatura de azi (1971) Zaharia Stancu (1974) Patria și cuvântul poetic (1981) Analogon (1981) Existențe ironice. Personajele lui Marin Preda (2006, online) Literați și sefiști. O confruntare de mentalități (2007).

More Posts - Website