GSF76  banner-650         

          Au fost „bădița Mihai” și „bădița Ion” cu mult timp înainte de a deveni „Luceafărul poeziei românești” și „cel mai mare povestitor al neamului”. Eminescu și Creangă s-au cunoscut prin 1874, pe vremea când primul era revizor școlar în Iași, iar celălalt – dascăl în Păcurari. Probabil că multe dintre poeziile sau poveștile născocite de cei doi au fost mai întâi pritocite, descântate la un pahar, o carafă sau mai multe, prin crâșmele Moldovei. Poetul și-a îndemnat prietenul să scrie, spunându-i că n-are nevoie de nicio corectură, prozatorul și-a declarat admirația față de celălalt și a suferit cumplit la moartea lui.

          Se spune că într-o seară, pe pridvorul casei lui Creangă, în fața unui blid cu lapte cald și mămăligă, gazda a început să povestească ceva ce începea cu: „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” iar prietenul l-a ascultat fermecat și l-a sfătuit să aștearnă pe hârtie amintirile. Așa ne-am ales noi cu o capodoperă, iar poetul cu o sursă de inspirație pentru „Somnoroase păsărele” recitată chiar atunci, pe loc.

          Prima poveste a fost, însă, „Soacra cu trei nurori”, citită în cenaclul Junimii de un Creangă stingher ce-și ștergea mereu fruntea cu o batistă roșie; s-a bucurat de aprecierea junimiștilor și a apărut în Convorbiri literare în 1875. Restul poveștilor au fost citite de dascăl copiilor școlii din Pomârla, un sat situat aproape de granița cu Ucraina, unde în 1879 se înființase un institut academic. Îi considera cel mai aprig public, având încredere în părerea și obiectivitatea lor.

          Toate astea ar putea părea un text anost, desuet ori nepotrivit pentru a se alătura altora de gen dintr-un fanzin SF. Numai că, tot mai des în ultimul timp, m-am întrebat dacă, indiferent de stilul abordat, mai scriem de plăcere, dacă ne mai așezăm în fața foii albe sau a tastaturii cu înfrigurare și bucurie. Cât de des schimbăm impresii cu prietenii apropiați (dacă avem) despre textele la care lucrăm, dacă mai avem încredere să le împărtășim fără teama că celălalt va deveni faimos peste noapte cu o idee ce ne-a aparținut.

          Trăim într-un ritm cu mult mai alert decât „bădița Mihai” și „bădița Ion”, nu ne permitem să pierdem serile ori chiar nopțile prin crâșme, poate nu vom ajunge niciodată în manualele de limba română, nici operele noastre – subiecte de concursuri și examene naționale. Dar ne găsim timp și răbdare să ne bucurăm de lumile, de personajele pe care le creăm? Vrem să ne ducem cărțile pe covoare roșii, să facem vacanțe în Maldive cu încasările din drepturi de autor sau am fi mândri să fie citite de copiii din Pomârla?

          (E posibil ca unii dintre noi să zâmbim superior la citirea numelui unui sat din îndepărtatul Botoșani, însă logofătul Bașotă, urmașul fondatorului primei școli din regiune, și-a lăsat toată averea școlii și bisericii, astfel încât liceul de acolo are propriile fonduri de modernizare, din administrarea pădurilor. Asta în timp ce noi stăm în orașe cu blocuri-turn, circulăm cu metroul sau tramvaiul și dotăm laboratoarele din școli cu banii din donațiile părintești, pentru că strângerea de fonduri e ilegală. Mai zâmbesc când aud de Pomârla? Mai greu.)

          Iar, dacă n-am fi la fel de norocoși precum Creangă, și ni s-ar sugera niște mici corecturi, ce reacție am avea? Ne-am gândi, răzgândi de câteva ori, analizând justețea sfatului și am reformula pe ici-pe colo sau i-am întoarce spatele sfătuitorului, cu un „Bine că ești tu deștept!”?

          A venit vacanța, e vremea concediilor, a relaxării, se pregătesc câteva festivaluri literare. O perioadă tocmai bună să ne gândim să luăm piciorul de pe accelerație, să punem mai mult preț pe oameni și suflete decât pe bani și faimă, să fim mai puțin îndârjiți și suspicioși. Să scriem cu bucurie, să ne tremure mâinile când apăsăm tastele, să râdem sau să plângem de fericire la punctul de final.

          Și pentru că am preluat ștafeta editorialului de la Lucian Dragoș Bogdan, îmi permit să-i reproduc câteva cuvinte dintr-o discuție privată: „Dar, până la urmă, viaţa este în bună măsură aşa cum ne-o facem fiecare: câte porţi deschidem şi câte închidem – vom vedea dacă ne vom trezi într-o zi în grădină, privind soarele, sau închişi în labirintul unui castel în care vom contempla zi de zi doar pereţii reci.”

          

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook