Enter Sandman

 

Dimineaţa îl găsise încleştat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu colegul de celulă. Fusese de ajuns un moment de neatenţie pentru a se trezi cu mâinile lui Ned căutându-i beregata.

N-avea nici un rost să se întrebe de ce, să ezite, să se gândească la prietenul lui altfel decât la timpul trecut. Îi zărise ochii injectaţi de sclipirile ucigaşe şi fălcile încleştate, nu avea încotro, trebuia să lupte.

Nu dură mult, Ned se mişca haotic, la fel ca toţi ceilalţi “atinşi”. Avea forţa lor extraordinară dar nu era de-ajuns, părea incapabil să-şi coordoneze mişcările eficient. O lovitură aplicată cu muchia palmei drepte peste beregată îi curmă furia.

Gardienii sosiră imediat, aproape imediat. Îi înjură cu obidă şi drept răspuns primi o porţie de şocuri electrice. Îl luară pe sus în timp ce locotenentul lor îi strigă rânjind că i-au cumpărat bilet către casă. Către Terra.

Trecuse doar o zi de când un întreg escadron SpecOps îl ridicase chiar din sediul Siguranţei. Se mişcaseră foarte repede tăindu-i orice cale de scăpare, profitând şi de ezitarea care îl costase timp preţios. Îl prinseseră chiar pe platforma de lansare, o salvă scurtă scosese din uz Jumperul care-l aştepta. Galanteria nu făcea parte din protocol, îl vârâseră într-o capsulă şi-l luaseră cu ei.

Ned avusese aproximativ aceeaşi soartă doar că fusese nevoie de ceva mai multă bătaie de cap. Brutalitatea comandoului SpecOps nu prea convenise militarilor din mijlocul cărora doreau să-l aresteze pe colonel, avusese loc un schimb de focuri şi mai mulţi oameni muriseră de ambele părţi. Totul în zadar până la urmă, ajunseseră să împartă aceeaşi celulă, iar deznodământul…

Ned era doar un alt episod dintr-o realitate ce îi depăşea puterea de înţelegere.

Bineînţeles, învinuirea ce i se aducea, citită sumar de ofiţerul care-l arestase, era simplă, croită după mintea unor militari de carieră care se agăţau de putere din fortăreaţa lor Albastră. Rebeliune armată împotriva autorităţii centrale, pedeapsa: capitală, desigur.

Era aşteptat de un Quad fără însemne, cu doi soldaţi în armuri de luptă în faţă, trei în spate cu el şi încă unul la comanda tunului Oerlicon. Armuri D-3 militare, stele SpecOps pe umeri. Se aşteptase la un Hind care să-l ducă la bordul uneia dintre fregatele de pe orbită, cu siguranţă voiau să-l execute pe Terra, drept exemplu, unul dintr-un lung şir.

Vehiculul blindat ţâşni deloc graţios prin barajul de siguranţă şi se lansă cu viteză de-a lungul bulevardului plin de epave calcinate. În ziua precedentă, la sosire, nimic din toate astea nu existau. Sirenele lor de-abia le croiseră drum prin traficul obligatoriu aglomerat al oraşului. Totul se întâmpla prea repede.

Explozia proiectă autovehiculul în lateral ca pe o jucărie stricată amestecându-i conţinutul cu brutalitate, fără sens. Blindajul exterior solid se sparse ca un fruct prea copt şi el se trezi aruncat cu tot cu scaun, centură şi gardianul din dreapta, prin sticla vitrinei unui magazin.

            Încet, ţiuitul teribil din urechi începu să se estompeze. Mâini puternice îl ridicară de sub cârpe şi cioburi şi-l împinseră cu brutalitate înapoi în stradă.

-Trebuie să ne mişcăm! Acum!

Quad-ul fumega înfipt într-un perete. Miraculos, el şi trei dintre soldaţi erau întregi. Şi deloc bine dispuşi.

            Nu fusese o săptămână prea reuşită pentru el, iar goana pe străzile pustii care arătau ca după un bombardament aerian îi dovedea că nici pentru locuitorii din New London lucrurile nu stăteau prea grozav. Începutul însă fusese înşelător de promiţător: din poziţia de comandant al Siguranţei Dominionului Deus fusese promovat la rangul de guvernator-delegat. Asta, după ce predecesorul căzuse victimă unui incident pe când inspecta o bază militară situată la nord de oraş. Doctorii extrăseseră 67 de gloanţe din trupul lui, unul dintre ofiţerii de stat major ai unităţii respective golise două încărcătoare pline asupra sa.

            Prima lui misiune în calitatea de guvernator fusese să investigheze asasinatul. Ştia că timpul era vital, un asasinat la nivelul ăsta deranja semnificativ apele pe Terra. Militarii erau extrem de suspicioşi în astfel de situaţii, mai ales în privinţa eventualilor beneficiari, dar chiar şi aşa, nu se aşteptase ca lucrurile să meargă atât de repede şi aşa de departe.

            -Atenţie!

            Erau doi, îmbrăcaţi dezordonat, haotici în mişcări. Se opriseră doar pe moment, dar nehotărârea lor nu dură. Şi nici soldaţii nu ezitară, rafalele lor prelungi îi atinseră aproape instantaneu.

            -Mai bine să fim siguri decât morţi, mormăi unul dintre ei după care se întoarse către prizonier. Ascultă, nu ştiu ce vei păţi pe Terra……

            Minţea, desigur, nu era chiar atât de nătărău.

            -Dar aici, în momentul ăsta, suntem în rahat cu toţii, aşa că am face bine să ne înţelegem cât de cât. Nu ne putem întoarce, ar fi de prisos, trebuie să ajungem la unul dintre punctele de evacuare.

            Evacuare…..

            Primele gloanţe se înfipseră în trupul sergentului înainte ca împuşcăturile să se audă. Armura deflectă câteva proiectile cu şuieratul specific al gloanţelor ricoşate, însă salva era prea lungă şi fusese trasă de la mică distanţă, sergentul n-avea nicio şansă. Se răsuci în aer ca o păpuşă cu sforile tăiate şi ateriză într-o baltă de sânge. Ceilalţi doi ripostară reflex, armele lor automate biciuind locul unde-l bănuiau pe trăgător. Unul dintre ei fixă o rachetă în lansatorul puştii de asalt şi flăcările lungi ale unei explozii împrăştiară în aer un trup.

            -E posibil să fie mai mulţi, stai jos!

            Ştia asta, nu, ştiuse asta. Acum totul se pierduse în spatele senzaţiei pe care i-o genera ceea ce vedea.

            Zidul era greu de descris, de fapt dificultatea venea din acceptarea a ceea ce le captase toate simţurile. Aducea cu un val de ceaţă numai că textura era de funingine, negru total, parcă întunericul cosmosului s-ar fi scurs pe strada dinaintea lor. Întunericul era static şi nu înghiţise toată strada, formase doar o barieră neregulată dincolo de care nu se putea vedea nimic.

            -Să plecăm de aici, şopti stins. Acum!

Picioarele însă păreau să nu-i asculte.

            Un huruit greoi le umplu urechile, valul de întuneric părea că începuse să se mişte scrijelind caldarâmul. Apoi recunoscu natura zgomotului: motoare grele şi silueta butucănoasă a unui transportor îşi întinse umbra deasupra străzii. Zbura foarte aproape de acoperişurile clădirilor, piloţii păreau să aibă probleme în a controla Cruciatul încărcat din greu.

            -Au început evacuarea de pe Heat, zise unul dintre soldaţi.

            Folosirea unei piste civile pentru aeronavele Flotei era o măsură extremă. Dar dacă renunţaseră la carantină era clar că lucrurile stăteau foarte rău. Probabil aveau să mute evacuaţii şi restricţiile pe Ganimede.

            Ecoul grav al navei dispăru estompat de un sunet şi mai prezent, un şuierat asemănător cu cel al vântului. Valul de întuneric ţâşni pe stradă culegând totul în cale, inclusiv pe cei doi companioni ai săi care dispărură înghiţiţi, apoi se repezi spre cer. Într-o clipă fu lângă nava de care se agăţă ca o caracatiţă uriaşă. Transportorul ezită parcă, cu propulsoarele turate la maximum, se răsuci spre stânga şi porni în picaj spre pământ, cu întunericul încă agăţat de flancuri. Uriaşa navă se înfipse într-unul dintre masivele turnuri de telecomunicaţii ale oraşului, se răsuci din nou în aer cuprinsă de explozii la babord şi apoi, cu un plonjon ciudat, îşi continuă prăbuşirea. Venea direct către el.

            O rupse la fugă cât îl ţineau picioarele, ştiind că de fapt totul era în zadar, nu putea scăpa. Instinctul de conservare îi comanda totuşi să încerce. Impactul violent cu solul transmise o undă de şoc care-l ajunse rapid din urmă şi-l săltă cu uşurinţă purtându-l pentru o eternitate de două secunde peste solul presărat cu resturi. Iar aterizarea nu fu deloc grozavă.

            Valul de foc sosi mugind, gonind aerul şi spintecând orice obstacol cu schije din metal înroşit. O nouă lovitură seacă îl smulse de la pământ, aruncându-l iar prin aer, hărţuindu-i trupul cu forţe nemiloase. Era ca şi cum corpul ar fi avut o traiectorie iar organele interne o cu totul alta.

Simţi căzătura brutală, mirosul de ars şi un urlet greu, nedefinit, dar totul se petrecea undeva departe.

xxx

Die, die, die  my darling

            Aida……Gravity of love…….Enigma.

            -Şi când te gândeşti că de-abia te-am convins să rămâi acasă cu mine……

            Cuvintele îi răsunau în urechi atât de reale, vocea ei era amăgitor de aproape…… Dar ochii lui priveau către un cer de purpură, incapabili să distingă fiindcă mintea îi era scufundată în ritmul lent al unei melodii……Gravity of love…… Îi simţea răsuflarea pe piept, parfumul, mâinile lui o căutau cu nesaţ, o prinse de mijloc şi o trase spre el.

            Erau într-un pat moale, scăldându-se în soarele dimineţii şi în cearşafurile albe mirosind a primăvară. Lenevea cu capul în braţele ei, n-ar fi vrut să se mai ridice niciodată.

            -Ador melodia asta.

            Zâmbetul Aidei……dinţi mici, de un alb sclipitor, o gropiţă haioasă pe obrazul drept şi omniprezentele scântei din ochii de culoarea mării, o mare caldă. Îşi alungă şuviţele de abanos de pe frunte şi se aplecă să îl sărute.

Pământul fierbinte sub el şi un cer sângeriu deasupra. Asta era realitatea lui. Întinse mâinile căutând-o deşi ştia că nu era colo, nu mai era demult lângă el.

Durerea îi pulsa în trup, nu era doar suferinţă fizică. Era genul de agonie surdă care apăsa cu greutatea a o mie de răni, îl împiedica să se ridice încercând să-l convingă că acolo unde fuseseră muşchi şi oase nu rămăsese decât durere.

Pe Aida o pierduse înainte de asta, de valul de violenţe, de arestare, de nava în picaj…… O pierduse fiindcă fusese prea îndărătnic, prea absorbit de propriile nerozii, prea orb.

            -Întotdeauna ai ştiut să cazi în picioare, eşti un norocos incurabil.

            Aida îi spusese asta şi nu o dată, avea cu siguranţă dreptate, fusese printre puţinii care-şi păstraseră capul pe umeri după dezastrul de pe Europa iar acum……Dar norocul lui avea un preţ, poate că o parte din acesta îl plătise când o pierduse pe Aida. Când o alungase  pe Aida.

            Ăsta era adevărul, o gonise de lângă el. Aida încercase să îi reziste o vreme, nu reuşise şi dispăruse în linişte, fără să-i spună ceva. O vreme nici nu realizase că ea nu mai era, apoi se urâse pentru asta. Şi când îi percepuse în sfârşit absenţă….Aida plecase cu aerul său, îl lăsase să se sufoce. După câteva luni o găsise, dar nu mai era deloc a lui. Era cu un doctoraş simpatic, mai tânăr decât ei cu ani buni. Un tip amuzant, o iubea la nebunie şi o trata aşa cum el nu mai reuşise să o facă. Un timp cochetase cu ideea de a face ceva tragic cu această descoperire, un gest teatral, dar planul lui sângeros se scursese sub timp şi uitare.

            -Eşti fericită?

            Era o întrebare prostească, dar nu găsise altceva mai bun de spus. Într-o seară posomorâtă apăruse la uşa ei, iar ea îl întâmpinase zâmbind. Doctoraşul îl tratase cu whisky, ca pe un amic vechi, iar el băuse cu sete, ascultându-l la fel de întunecat ca şi vremea de afară. Nu ştia cine era el? Ba da, generalul de brigadă Michael Henry Mulryne, unul dintre comandanţii zonali. Şi atât.

Aida îi luase sticla şi-l condusese pe balcon. Spera ca aerul rece să-l trezească, dar asta nu se întâmplase fiindcă el era deja beat cu prezenţa ei. Înaltă, mlădioasă, cu forme pline, buze cărnoase şi o piele atât de senzuală, numai bună de acoperit cu săruturi. Toate astea fuseseră ale lui, dar le pierduse şi căzuse în ridicolul celor dezamăgiţi în dragoste.

            -El nu are nicio vină.

            Aida fusese întotdeauna capabilă să recunoască şi să-i tempereze violenţa cultivată cu grijă în el.

            -Ştie de noi?

            -Da, i-am spus. Nu vreau să încerc să te fac să te simţi mai bine, în seara asta când m-am trezit cu tine la uşă……Ei bine, ştiu că pe tine cuvintele nu te ajută.

            -Se mai poate face ceva?

            -Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, nici nu trebuie să încerci. Adevărul e că pur şi simplu am obosit să mă lupt cu tine.

            -Şi eu am obosit să mă lupt cu mine….murmură el printre buzele uscate.

            Nu asta spusese atunci. Plecase şi nu mai privise înapoi. Iar acum, undeva pe planeta aia nenorocită, Aida se afla în mijlocul unui oraş în ruine, înconjurată de o lume nebună, înnebunită de pofta de sânge. Trebuia s-o găsească, trebuia s-o salveze, nimic altceva nu mai conta.

xxx

The outlaw torn

            Atunci când îşi zărise reflexia în geamul lateral al unei maşini se oprise în loc. Avea ochii înfundaţi în orbite, obrajii supţi şi o paloare cadaverică ce contrasta cu negrul bărbii de două zile ce parcă îi mânjea faţă. Albastrul ochilor devenise tăios, aveau o căutătură rea, parşivă.

            Nu şocul era de vină, recunoştea schimbarea, mai văzuse asta. Nu era vorba de acea combinaţie de adrenalină, frică şi furie ucigaşă ce punea stăpânire pe oameni în timpul luptei pentru supravieţuire, era altceva mult mai profund. Începea să fie afectat, avea s-o sfârşească ca Ned şi ceilalţi „atinşi”.

            Le văzuse peste tot urmele. Distrugerea era terifiantă ca dimensiuni, la fel de înspăimântătoare era lipsa celor care cauzaseră haosul. Auzea zgomotele luptei, dar de departe, atunci când se apropia nu mai era nimic de văzut. Şi în mod straniu, cadavrele, răniţii, toate consecinţele acelor bătălii lipseau.

            Primele cazuri apăruseră în zonele de exploatare. Explozii de violenţă, sinucideri în masă, dispariţii. Poliţia căutase îndelung explicaţii, conduseseră anchete, investigaţii peste investigaţii. Bănuiau contactul cu un agent halocinogen, posibil indigen, eliberat în timpul excavărilor. Scenariu clasic, lipseau dovezile. Apoi totul se mutase la oraş, mai precis în metropolisul New London. Din nou scenarii peste scenarii, curând realizaseră că pierdeau controlul.

            Terra trimisese o echipă de experţi, desigur, ticsită de oameni din serviciile de siguranţă. Şeful lor, un tip subţirel, cu ochelari şi priviri bănuitoare, foarte calm la început, îi spuse franc că îl bănuiau pe el. De ce anume? Da, trădare, mişcări subversive, tendinţe separatiste, vechea spaimă a militarilor din juntă, cu tot cu generalisim. Dar, îl asigurase tipul, nu trebuia să-şi facă probleme, ei aveau să descopere ce se întâmpla. Erau cei mai buni. Şi ajunseseră la o concluzie: isterie în masă, cauze necunoscute. Scenariu de horror de prost gust sau vis de miez de noapte furtunoasă.

Dar ce era norul de întuneric ce doborâse o navă de transport spaţială? Şi ce simţea trezindu-se îndărătul ochilor pe care nu-i mai recunoştea ca fiind ai lui? Da, extratereştrii îi luau minţile, lui şi celor 54 de milioane de vecini din New London. Mai avea încă puterea de a fi cinic, deci nu era totul pierdut. Şi avea şi o misiune.

            Geamul în faţa căruia se oprise aparţinea unui sediu de poliţie, pustiu şi el după cum constată destul de repede. Dar acolo avea să găsească tot ce avea nevoie pentru a ieşi din oraş.

            În primul rând se ocupă de multele rănile pe care le căpătase. Îşi schimbă şi hainele, găsise o salopetă care i se potrivea, bocanci rezistenţi, vestă de supravieţuire. Şi arme. Umplu bancheta din spate a unui Quad parcat în garaj şi porni la drum profitând de robusteţea autovehiculului de teren- străzile erau pustii de oameni dar sufocate de vehicule distruse.

            Sistemul de comunicare al Quad-ului era inundat pe toate benzile civile de aceeaşi temă, muzică cu ritm alert şi un virus cifrat ascuns pe fundal. Procedură standard în caz de Carantină, toate mijloacele de comunicare erau controlate de armată prin intermediul unei nave de comunicaţii plasate pe orbită. Asta însemna că încă luptau să înnăbuşe „rebeliunea”, probabil regrupaţi în jurul obiectivelor strategice.

            Cunoştea foarte bine protocolul fiindcă participase la o operaţiune similară pe Europa. Termenul de „Carantină” ascundea practic instalarea unui regim de asediu la nivel planetar. În prima fază erau blocate toate mijloacele de comunicare pentru a permite izolarea inamicilor identificaţi sau nu. Trupele locale erau consemnate la bază şi dezarmate, cei ce se opuneau erau luaţi imediat în primire. Trupele SpecOps aveau drept principală temă de lucru tratarea insurecţiilor şi erau foarte buni în meseria lor, doar avuseseră parte de practică din plin.

            Partea bună era că respectivele „calităţi” îi recomandau drept singura soluţie viabilă pentru situaţia de pe Deus, oricare ar fi fost ea. În plus veneau direct de pe Terra, echipaţi în armuri prevăzute cu protecţie NBC, aşa că teoretic erau feriţi de ceea ce îi afecta pe localnici. Partea proastă era reprezentată de modul lor deloc complex de a impune ordinea: brutalitatea necondiţionată. Veşnica poveste colonială.

            Ajunse destul de repede pe una dintre benzile de serviciu ce făceau legătura cu magistrala principală ce ducea afară din oraş. Aceeaşi pustietate peste tot deşi de la înălţimea benzii putea zări fumul proaspăt al unor explozii şi uneori cozile prelungi ale rachetelor. Luptele păreau concentrate în zona aeroportului civil Nord, paznicii lui din SpecOps spuseseră că evacuarea era coordonată de pe Heathrow.

            Ultima bornă automată îl informă că se angajase pe primul kilometru al magistralei. Jos, sub suprafaţa metalică pe care rula putea vedea clădirile Mentenanţei cuprinse de flăcări şi AFV-urile amplasate strategic pe căile de acces, şi ele distruse. Acceleră, zărise şi siluete alergând printre flăcări. Împins de cele 140 de mile pe oră ale Quad-ului, începu să lase în urmă oraşul în ruine.

            Acum tăcerea era deplină. Radioul încetase să mai fâşâie, motorul Quad-ului era izolat acustic iar suprafaţa perfectă a carosabilului suporta silenţios pneurile. Pentru prima dată i se făcu frică. Îşi concentră atenţia asupra mâinilor încleştate pe volan, urmări drumul suspendat la nivelul orizontului căutând semne ce nu se arătau, totul părea pustiit. Apăsarea pistolul prins în tocul de la piept, atingerea pumnalului mascat în mâneca stângă, prezenţa Remington-ului pe scaunul din stânga, toate astea ar fi trebuit să-i alunge teama. Dar ce puteau face armele împotriva unui inamic absent?

            -…..încerc, dar comenzile nu răspund. Servomotoarele sunt blocate, nu primesc niciun răspuns şi…..

            Trase de volan instinctiv, vocea captată de radio îl scosese din amorţeală şi-l făcuse atent la umbra ce plană peste Quad şi peste o mare porţiune de drum. Imediat auzi şi sunetul specific unei nave ce se apropia prea repede de pământ şi după un moment de ezitare, apăsă pe frână. Umbra îl depăşi cu rapiditate, era aproape de sol, prea aproape. Un alt Cruciat se înfipse în suprafaţa magistralei, ricoşă cu un huruit specific şi, într-o ploaie de scântei şi fum, îşi continuă mişcarea necontrolată. Impactul iniţial declanşase un incendiu la bord sau poate doar amplificase unul existent şi după câteva secunde, o explozie uriaşă rupse carcasa navei în două bucăţi încă în mişcare.

            Platforma metalică a autostrăzii fusese sfâşiată pe o suprafaţă semnificativă. În traiectoria sa, nava crease o breşă ce nu putea fi depăşită, singura cale rămasă fiind pista de serviciu care cobora la nivelul solului. Segmentul frontal al transportorului, cel ce conţinea puntea de comandă, rămăsese blocat la baza structurii, deci trebuia ocolit.

            Explozia iniţială fusese puternică, în mod normal foarte distructivă, dar odată ce ajunse la nivelul carcasei, conducând cu viteză redusă pe traseul de serviciu, văzu că sistemele de siguranţă încă funcţionau. Putea percepe zumzăitul mecanic al instalaţiilor de prevenire şi limitare a incendiilor.

            Gloanţele răpăiră cu zgomot pe parbriz ricoşând într-o ploaie de scântei. Urmă şuieratul puternic al unei rachete ce trecu suficient de aproape pe lângă el încât să-l determine să oprească, pricepuse avertismentul. Imediat apărură şi trăgătorii, doi la număr, înaintând cu armele pe umăr. Purtau armuri de luptă cu steaua SpecOps imprimată pe umăr. Un al treilea venea imediat în urma lor sprijinind un tip cărunt în uniformă bleumarin. Trese de general.

            Îşi strecură cu grijă telecomanda Quad-ului în mâneca dreaptă, în stânga simţea greutatea liniştitoare a pumnalului, iar undeva la piept, sub jachetă, avea Sig-ul. Însă totul ţinea de altceva, mai precis de reacţia celorlalţi şi de rapiditatea lui. Nu erau nişte începători, şi dacă nu greşeau……

            Lansatoarele cu care erau echipate armele celor doi puteau spulbera Quad-ul de la distanţa aia aşa că ieşi cu mâinile sus. Se poziţionaseră la depărtare unul de altul pentru a nu constitui o ţintă uşoară şi pentru a acoperi cât mai bine terenul. Primul se opri în faţa sa la vreo doi metri, iar celălalt pe laterala vehiculului, în dreptul aripii din faţă.

            -Eşti înarmat?

            Remingtonul îi ţintea pieptul cu piedica ridicată.

            -Da.

            Râse şi continuă rapid:

            -Cu mult curaj, ceva disperare şi un pistol fără gloanţe.

            -Aruncă-l!

            -Da, desigur, mă bucur să vă văd, nu credeam că……

            Scoase Sig-ul şi îl puse jos cu atenţie, cu stânga. Cu coada ochiului observă cum celălalt soldat se mişcă în dreptul portierei pentru a privi în habitaclu. Se ridică la fel de calm.

            -Doar un pistol, ha? şuieră soldatul din dreptul maşinii arătând cu degetul înspre arma din interior.

            Apăsă butonul de deschidere a portierelor şi cursa promtă a celei din dreapta îl pocni pe soldat, aruncându-l la pământ. Imediat zvâcni uşor aplecat cu pumnalul deja în mână pe sub ţeava Remingtonului şi atacă tendoanele picioarului stâng al adversarului, articulaţiile fiind singura lui slăbiciune. În aceeaşi mişcare apucă beregata soldatului luat prin suprindere de rapiditatea celuilalt şi îl doborî la pământ în timp ce cuţitul îşi croia drum de data asta prin laterala gâtului. Jetul gros de sânge îl împroşcă drept în faţă însă asta nu-l încetini, smulse arma din mâinile rănitului cuprins de spasme şi descărcă o salvă prelungă înspre cel de-al doilea soldat care îşi revenea cu greu de pe urma loviturii iniţiale. Se răsuci pe spate în lateral şi ţinti către cel de-al treilea însă acesta era pregătit. Lătratul răutăcios al armei automate smulse scântei din suprafaţa carosabilului şi unul dintre gloanţe îi şterse obrazul drept. Ajunsese însă în spatele unei bucăţi de material contorsionat şi asta îl salvă. Adversarul său însă nu se putea ascunde şi nici nu părea dornic să-l abandoneze pe generalul pe care-l trântise deloc ceremonios în clipa în care izbugnise lupta. Iar asta îi oferea lui Mulryne o ţintă. Remingotnul său bubui sec, de două, trei, patru ori şi soldatul căzu pe spate cu vizorul căştii sfărâmat.

            Se ridică precaut cu arma ţintind către generalul prăbuşit într-o rână. Răsuflarea sa greoaie îi trăda eforturile de a rămâne conştient şi urma roşie ce-i brăzda abdomenul indica şi motivul. Era rănit grav, hemoragia era severă.

            Îşi luă Remingtonul de pe scaunul din stânga şi se apropie precaut, nu putea vedea bine unul dintre braţele rănitului.

            -Cine eşti?

            Nu era din trupele coloniale şi nici nu purta un ecuson distinctiv.

            Generalul nu răspunse.

            -Cum vrei tu….

            Ezită, ar fi trebuit să-i tragă un glonţ în cap, ar fi fost mai prudent. Încă nu ajunsese atât de sălbatic, se retrase cu arma pregătită.

            -Mulryne……nu mă lăsa aici.

            Bărbatul făcu un efort să se ridice şi aruncă un pistol pe care-l ţinuse ascuns în braţul mascat.

            -Valerian Grey, sunt generalul….

            -De brigadă Valerian Grey, comandatul Grupului Operaţional 09, îl completă Mulryne. Desigur, ce noroc pe capul meu!

            Rânji răutăcios şi adăugă:

            -Ăsta nu e un motiv să nu te las aici, mai mult, mă invită să-ţi grăbesc sfârşitul.

            -Ascultă-mă…..eu ştiu acum că nu tu eşti responsabil pentru toate astea…..

            -Nu zău!

            -Am văzut….am văzut ce se întâmplă, crede-mă, te pot ajuta. Scoate-mă de aici! Mulryne, nu e vorba numai despre tine, cei de pe Terra trebuie să afle, trebuie să evacuăm planeta asta blestemată, să nu mai venim niciodată aici……

            Generalul scuipă sânge.

            -Nu înţelegi? Planeta asta e de vină…..nu l-am crezut, cum am fi putut să o facem…..

            -Despre cine vorbeşti?

            Mulryne se apropie, generalul nu mai avea mult, dar dacă el ştia ce se întâmpla……

            -Când am văzut ce era pe disc, mesajul lui, am râs… noi…. noi toţi am râs….doar un alt om de ştiinţă nebun… nici măcar un om de ştiinţă. Un alt ecologist smintit, cititor în stele…

            Generalul începu să tuşească, sângele îi invada plămânii, se agăţa de viaţă cu disperarea muribundului.

            -Acum însă am văzut cu toţii adevărul… şi….

            Spasmele se generalizară la nivelul întregului corp. Se zbătu câteva minute după care muri cu capul într-o parte, mâinile încleştate în praf şi ochii ţintind în gol. Mulryne asistă impasibil, nu ar fi putut să simtă vreun fel de compasiune pentru Valerian Grey. Dar oare ce ştia el de era atât de important? Să fi descoperit armata secretul evenimentelor de pe Deus? Şi dacă da, el ce rol mai avea? Niciunul, oricare ar fi fost motivul, rebeliunea fusese înnăbuşită pe Deus, şi dacă nu existase, ei bine, inventaseră ei una, cu un lider recunoscut, normal.

            Vorbise de un disc, se apucă să-l buzunărească şi găsi repede un stick de memorie, poate că era chiar cel pomenit.

            Zece minute mai târziu era din nou pe autostradă, depăşise resturile transportorului şi banda afectată şi rula cu viteză spre destinaţie.

             Odată ce considerase că pusese destulă distanţă între el şi epava ce ar fi putut atrage atenţia navelor plasate pe orbită, îşi mută o parte din concentrare asupra discului pe care îl introduse în sistemul de redare al vehiculului. Iniţial acesta îl respinsese, probabil că fusese afectat în vreun fel, dar în cele din urmă aparatul reuşi să-i încarce conţinutul. Ecranul pâlpâi scurt după care desenă contururile întunecate ale unei încăperi şi chipul tras al unui bărbat trecut bine de prima tinereţe. Purta o uniformă de culoare bleumarin, militară, cu iniţialele SWD imprimate pe piept, în partea dreaptă, chiar deasupra numelui. Pe individ îl chema Brünner şi făcea parte din Divizia Arme Speciale, generalul spusese despre el că era om de ştiinţă, probabil un cercetător.

Brünner îşi trecu mâna prin părul dezordonat şi apăsă de câteva ori un şir de taste aparţinând consolei sistemului de înregistrare.

            -Spaţiul e un loc tare înfiorător, întunecat, lipsit de viaţă dar plin de monştri…

            Bărbatul îşi aprinse o ţigară.

            -Sunt mulţi cei ce ştiu ce fac aici dar foarte puţini au de gând să admită ceea ce voi spune. E normal, probabil dacă mesajul ăsta va ajunge undeva, va fi fie şters, fie…

            Trase un fum adânc.

            -Nu contează, adevărul e unul singur: planeta asta ucide. Nu o face aşa cum ucide natura, cel puţin nu aşa cum ştiam noi…

            Omul privea drept în cameră, dar părea că nu realizează asta. Ceva îl zdruncinase serios.

            -Când eram mic visam să mă fac pilot spaţial, credeam că am să-l găsesc pe Dumnezeu… Nu mi-e ruşine să recunosc, dar L-am căutat chiar şi atunci când mi-am îndeplinit visul, chiar dacă nu mai credeam în El. Aşa mi-am dat seama că El nu putea crea vidul spaţiului şi nici forţele ce-l guvernează şi am fost mai înspăimântat decât atunci când eram mic şi vedeam la televizor, noaptea târziu, filmele cu extratereştri veniţi să ne distrugă sau să ne devoreze.

            Imaginea îşi pierdu din claritate, putea zări doar mişcări haotice ce se derulau cu repeziciune printre interferenţe.

            -Arrow a fost cea de a două navă a proiectului Crusade.

            Brünner reapăru pe ecran, tot cu ţigara fumegând între degete.

            -A fost lansată imediat după întoarcerea prototipului din misiune, ideea era ca Arrow să ducă mai departe cercetările, ceea ce a şi făcut. De asta suntem noi aici, pe Deus, fiindcă Arrow a ajuns mai departe. Şi când spun asta nu mă refer la spaţiu.

            Brünner răsfoi un carnet prin faţa dispozitivului de înregistrare.

            -Asta m-a adus aici. Poate că înregistrările originale au fost alterate, dar transcrierile pe format de hârtie au fost păstrate, e uimitor cum aţi reuşit să scăpaţi asta.

            „Noi toţi am râs… doar un alt om de ştiinţă nebun…. nici măcar un om de ştiinţă. Un alt ecologist smintit, cititor în stele….”, îşi aminti Mulryne. Monologul avea o ţintă.

            -Jurnalul de bord ţinut de al doilea secund de pe Arrow, vă amintiţi de asta, nu? Arrow nu a depăşit parcursul lui Gabriel dar a găsit ce căuta, chiar într-un loc unde cercetase şi predecesorul. La fel ca şi echipajul de pe Gabriel, şi ei au lansat o sondă pentru a cerceta un gigant gazos cu o structură foarte neobişnuită. N-aveau timp, se grăbeau, dar datele ştiinţifice urmau să fie obţinute şi culese la întoarcere. Oricum, mai departe nu au găsit nimic, niciun nou Pământ, nicio nouă oază de resurse. Aşa că s-au întors. Desigur, nu ca în varianta oficială, nu-i aşa? Istoria nu pomeneşte de faptul că Arrow nu şi-a mai găsit sonda la întoarcere, de fapt nu aminteşte deloc de aşa ceva. Descoperirea unei planete cu condiţii identice cu cele de pe Terra… descoperirea mileniului, nu? Fără îndoială, în loc de sonda şi date ştiinţifice Arrow a dat peste Deus, chiar în locul gigantului gazos. Normal, asta era imposibil, probabil exista o greşeală de calcul, ceva care să explice asta.

             Brünner aprinse o nouă ţigare folosind mucul celei vechi.

            -Dar cui îi mai păsa de cercetări suplimentare? Cu siguranţă nu nouă. Toate astea au dispărut din jurnalul de bord la fel cum nu s-au regăsit în jurnalele misiunii de colonizare detalii referitoare la absenţa faunei deşi flora era de o diversitate uimitoare. Şi familiară pe deasupra… Prostie, aş spune eu acum, lăcomia unor birocraţi, mi-am zis atunci şi am mers mai departe. Mai ales că timp de atâţia ani nu s-a întâmplat nimic rău.

            Dar acum…

            Brünner se învălui în fumul ţigării.

            -Am văzut întunericul spaţiului încolăcindu-se în jurul navetei mele. A înghiţit-o imediat, de-abia am scăpat. Apoi, când am ajuns înapoi în staţiune, mi-am văzut oamenii omorându-se între ei, reduşi la un stadiu animalic. Furie ucigaşă? Agenţi halucinogeni indigeni? Poate, dar eu am văzut întunericul spaţiului venind după mine, dorind să mă ucidă. De fapt cred că vroia să se asigure că nu voi mai părăsi niciodată Deus.

            Noi nu am stăpânit niciodată Deus, planeta asta ne-a stăpânit pe noi. Ne-a atras aici cu promisiunea unei noi vieţi, la fel cum o plantă carnivoră îşi atrage muştele. Şi noi… noi am început să ne ucidem între noi pentru a-i da ceea ce-şi doreşte. Ce-şi poate dori o planetă?

            Spune-mi, ai auzit vreodată de Gaia? Nu, nu e numele unuia dintre distrugătoarele tale spaţiale, e o moştenire din mitologie, spiritul Pământului. De-acolo venim noi, înţelegi? Şi tot acolo ne întoarcem, înapoi în pământ, oferind tot ceea ce am acumulat, la toate nivele, asigurând echilibrul chimic şi…

            Brünner ezită, la fel şi imaginea. O lumină orbitoare umplu parbrizul Quad-ului, orbindu-l. Trase de volan apăsând frâna, resimţind trepidaţiile ce scuturau vehiculul. Fulgerul lovise chiar în faţa sa, împrăştiind o jerbă multicoloră de scântei. Întreg cerul era brăzdat de dungi argintii, vii, ce despicau pământul acolo unde îl atingeau.

            Apoi Quad-ul fu ridicat în aer de o forţă nevăzută. Prins în centurile de siguranţă, Mulryne se răsuci o dată cu vehiculul şi văzu cum sub el se cască un hău ce părea fără de sfârşit. Se prăbuşi în gol.

xxx

Bleed the sky

 

            Nimic din toate astea nu putea fi real. Visa şi degetele lui nu erau înfipte în noroiul gros, ci strângeau între degete cearceafurile reci, probabil lăsase geamul deschis. Şi totuşi…

            Îşi amintea că se ridicase din noroi şi privise în jur căutând un reper. Numai că nu ştia unde ar fi trebuit să se afle, nu-şi aducea aminte. De abia când descoperise una dintre barele de siguranţă ale autostrăzii împungând cerul, memoria începuse să i se limpezească. Pornise împleticit, cu durerea pulsându-i în muşchi, un efect totuşi benefic, îl ţinea treaz şi viu.

            Ştia că nu era departe de ţintă şi după o jumătate de oră începuse să desluşească clădirile. Oraşul era tăcut, învăluit în fumul provenit de la incendiile ce-l mistuiseră în mare parte.

            Căderea Quad-ului nu fusese chiar atât de lungă. Maşina se proptise cu botul într-un prag de stâncă, apoi se răsucise până pe marginea prăpastiei şi se oprise într-un echilibru precar. Încercase să iasă, dar portiera era blocată de peretele de stâncă. Parbrizul se fisurase în cădere şi zburase din cadru într-un colţ aşa că-şi concentrase atenţia asupra lui conştient că maşina se mişcă. Lovise geamul cu toată puterea, cu picioarele şi apoi cu Remingtonul şi în cele din urmă reuşise să-l disloce suficient cât să-şi facă loc. Însă pământul începuse să se închidă cu un sunet rău prevestitor. O avalanşă de bulgări de ţărână şi bucăţi de caldarâm purtate de valul de pământ mătură vehiculul în prăpastie şi el se agăţă de urmele lăsate în piatră de caroseria grea a Quad-ului. Aproape năucit de bolovanii ce-l loviseră fără contenire, reuşise să şerpuiască până sus forţându-şi trupul să-l ţină în viaţă. Răzbise cu dinţii mestecând nisip amar şi cu unghiile rupte răscolind solul.

            Începuse să plouă chiar înainte să ajungă la prima clădire, un supermagazin cufundat în întuneric. Pierduse tot arsenalul din Quad exceptând ceea ce avea asupra sa, adică Sig-ul şi două cuţite, aşa că înaintă furişându-se, conştient de faptul că distrugerile din jurul său fuseseră generate de cineva.

            Ajunse destul de repede în piaţa centrală, înconjurată de clădiri altădată cochete. Şi aici erau autovehicule arse, resturi provenind de la explozii şi o ploaie de hârtii ce probabil se împrăştiaseră din biblioteca centrală. Peste toate domnea o tăcere terifiantă, nici măcar ploaia sau focul ce mocnea în clădirea primăriei nu păreau să scoată vreun sunet.

            Casa Aidei era pe o stradă ce dădea chiar în piaţă, dar pentru a ajunge acolo trebuia să traverseze square-ul descoperit. Privi cu atenţie clădirile încercând să desluşească pericolul, oricare ar fi fost natura lui. Totul părea calm, părăsit, aşa că decise că nu mai putea amâna şi…..

            Libelula fusese proiectată să fie silenţioasă, doar era folosită în special pentru operaţiuni de desant, de multe ori în spatele liniilor inamice. Silueta agilă a aparatului de zbor plană câteva momente pe deasupra pieţei împrăştiind hârtiile după care pilotul îl depuse la sol, chiar lângă fântâna a carei alimentare fusese întreruptă.

            Trapa de acces situată în partea din spate a aparatului se deschise şi mai multe armuri cenuşii ieşiră în fugă ocupând un perimetru defensiv. Se mişcau simetric, acoperindu-se unii pe alţii, erau profesionişti. Trei dintre ei rămaseră în urmă cu Libelula, ceilalţi se împărţiră pe grupe şi se împrăştiară prin oraş. O patrulă intrase chiar pe strada Aidei. Dacă aveau s-o găsească înaintea lui….

            Pentru o clipă minte lui se blocă asupra ideii. Dar în timp ce evalua consecinţele, un alt gând încolţea şi ce i se părea şi mai ciudat era faptul că până atunci chiar nu întrevăzuse această posibilitate. Ceva din interiorul său îl asigura că Aida e teafără, ştia despre ce era vorba, pur şi simplu, după ce lumea se prăbuşise în jurul său, nu putea să admită că Aida ar fi putut să fie prinsă sub dărâmături. Dar de ce ar mai fi fost ea aici? Dacă nu era printre cei afectaţi, atunci cel mai probabil ar fi fost ca ea să fie departe, implicată în procedura de evacuare coordonată de flota ce fusese trimisă de pe Terra.

            Ecoul unor rafale de armă automată îi activă din nou instinctele. Acum ştia şi răspunsul, instinctul îl ţinuse în viaţă până acum, el îi dicta acţiunile şi nu logica.

            Racheta şuieră răutăcioasă împrăştiind fum în traiectoria sa sinuoasă ce o înfipse chiar lângă navă. Explozia spulberă două corpuri împrăştiind o ploaie de lichid purpuriu şi de bucăţi metalice. Îl putea vedea pe cel de-al treilea soldat cum se târăşte înapoi spre navă urmărit de rafala unei arme automate ce-l luase la ţintă de la unul dintre geamurile bibliotecii. O adevărată canonadă începuse pe străzile din jur, acolo unde dispăruseră patrulele coborâte din Libelulă.

            Soldatul se opri, se întoarse pe spate şi activă lansatorul Remington-ului. Ochise bine, arma inamicului tăcu.

            Mulryne simţi că asta era şansa lui. O rupse la fugă şi chiar când ajunse în dreptul navei îi zări pe cei doi piloţi care încercau să-l ajute pe soldatul ce reuşise să ajungă până la trapă. Amândoi aveau pistoale în mâini şi…..

            Goli încărcătorul de 15 gloanţe al Sig-ului şi sprintă înspre trapă. Soldatul se căznea să se ridice pentru a ochi dar el apucă să vâre în armă un încărcător nou. Trase de la mică distanţă, fără ezitare şi gloanţele trecură plin platoşa frontală a armurii. Soldatul se rostogoli pe platforma metalică şi rămase nemişcat lângă cei doi piloţi atinşi de prima salvă.

            Ştia ce se afla înăuntru, arme, armuri….Se echipă rapid sub efectul psihologic al ultimului omor. Ucisese cu sânge rece nu o dată, dar niciodată atât de impasibil. Nu se oprise din tras până ce nu golise încărcătorul deşi pe piloţi îi nimerise de la primele gloanţe.

            Apoi accesă computerul de bord lăsat în stand-by de piloţi şi-i rerută comenzile şi subprogramele de siguranţă pe telecomandă. Ieşi tot în fugă, cu un Remington în braţe şi imediat ce se îndepărtă, Libelula îşi luă zborul urmând să survoleze zona până la o altă comandă de-a lui.

            Strada Aidei înşira pe ambele părţi vile elegante, fiecare cu propria grădină. O luă pe acolo preferând să sară gardurile despărţitoare în locul drumului deschis. Văzuse chiar pe mijlocul străzii trupurile a trei dintre soldaţii din Libelula. Iar ceilalţi doi….

            Recunoscu bubuitul greoi ca aparţinând unei arme de mare calibru, cu cadenţă lentă, o puşcă de vânătoare. Primul glonţ îi atinsese umărul protejat relativ de armura uşoară luată din Libelula iar cel de-al doilea se înfipse în pământul afânat la un metru de el. Sări cât putu de mult şi ateriză într-un şanţ plin cu apă de ploaie. Intervalele dintre salve erau scurte, gloanţele atingeau mereu marginea şanţului dislocând noroi peste el în timp ce se târa grăbit să-şi schimbe poziţia. Habar n-avea unde era inamicul în timp ce acesta ştia exact unde se afla el. Cu siguranţă însă că era aproape, undeva în grădina din faţă….în grădina Aidei.

            Ajunse la capătul şanţului, chiar lângă gardul din lemn ornamental şi atunci arma tăcu. Se opri şi el pentru a-şi trage sufletul şi pentru a-şi examina umărul lovit. Curgea mult sânge, însă nu-l durea şi îl putea mişca în voie.

             Deveni conştient de prezenţă străină înainte că trupul greoi să aterizeze lângă el în baltă. Se apropiase în tăcere totală şi acum era lângă el strângând în mâini o puşcă de vânătoare cu două ţevi. Ochi reci, albaştri, ce-l priveau fără să clipească, vene umflate pe frunte şi pe gât. Pentru două secunde totul se opri în timp ce ei se fixau din priviri.

            Celălalt reacţionă primul folosindu-se de puşcă ca de o bâtă. Îi zbură Remingntonul din mâini dar rată o a doua lovitură care împroşcă noroi gros în toate direcţiile. Mulrynse sări peste el şi-l doborî la pământ dar un genunchi proptit în piept îl aruncă înapoi. Se ridică iute, cu pumnalul în mână dar adversarul era deja lângă el şi prinzându-l de gât îl proiectă cu o forţă supranaturală prin gardul care se făcu bucăţi.

            Mulryne se rostogoli pe caldarâm până pe trotuarul opus. Zărise picioarele celeilalte ce se mişcau în fugă în direcţia lui şi evită în ultimul moment bocancii masivi ce l-ar fi strivit. Se răsuci pe spate revenind în picioare cu agilitate şi fentă un croşeu care-i şterse fruntea. Lovi în contratimp dar pumnul său, deşi bine ţintit în ficatul celuilalt, nu-l încetinise. Mai mult, adversarul profită şi-l lovi cu piciorul în stomac aruncându-l iar pe jos.

            Se grăbi să revină pe propriile picioare pentru a întâmpina o nouă şarjă. Bărbatul se mişca ca un accelerat, multă forţă brută, şi el se feri în ultimul moment din calea lui răsucindu-se practic pe lângă trupul adversarului şi în acelaşi gest îşi înfipse cotul în ceafa acestuia, prelungindu-i cursa. Profită de asta pentru a prinde pumnalul din bocanc, distanţa nu era bună pentru pistol, celălalt era din nou lângă el.

            Mulryne tăie larg şi apoi fandă înfigând pumnalul până la plăsele în pieptul duşmanului. Acesta se opri preţ de o secundă, suficient cât să primească o nouă lovitură în piept.

            Pumnul îl mătură pur şi simplu de pe picioare şi Mulryne se rostogoli iar pe caldarâm. Apoi sosi un bocanc în plex şi o mână cu degete ca de menghină ce i se încleştă pe beregată. Fu ridicat ca şi cum ar fi fost din plastic şi mâna îl izbi cu forţă de un zid continuând să-l sufoce. Nu se zbătu ci-şi concentră energia asupra loviturilor date cu piciorul, cu pumnul dar cu toate că nu rata, celălalt părea imun. Apoi adversarul întoarse pumnalul împotriva lui şi-l împinse cu o forţă implacabilă către propriul piept. Încet, chinuitor, în ciuda eforturilor sale, trecu prin armura subţire, prin haine şi în cele din urmă prin carne, adânc, tot mai adânc.

            Durerea şi furia îi dublară puterile. Cu un urlet de fiară îşi înfipse talpa bocancului în beregata celuilalt şi împinse până auzi sunetul distinct al oaselor rupte. De-abia atunci îi dădu drumul şi amândoi căzură la pământ.

            Mulryne scuipă sânge pipăind mânerul pumnalului. Îşi simţea bătăile inimii, un ritm constant, descendent. Sângele îi închisese ochiul stâng, o durere sfredelitoare îi pulsa în muşchi şi…..adversarul începea să se ridice. Începu să râdă şi-l scuipă cu ciudă. Ar fi vrut să-i spună ceva sfidător, pitoresc, un epitaf demn, dar cuvintele nu i se formau în minte şi probabil nici nu i-ar fi părăsit buzele tumefiate. Celălalt se târî până la el implacabil, căutându-i din nou beregata.

Capul adversarului explodă ca un fruct prea copt împroşcându-l cu resturi iar el căzu în abis. Cerul începu să se rotească în jurul său, auzea voci venind de undeva de departe şi simţea stropi reci pe frunte. Dar senzaţiile păleau, curând totul deveni un joc de umbre.

xxx

 

Furious angels

 

            -Îmi pare rău. Sincer.

            Nava tremura încetişor, aproape imperceptibil, zbaterea fiindu-i ţinută sub control de stabilizatoarele autoreglabile. Turbulenţele se diminuau semn că părăseau atmosfera superioară. Curând, odată ieşiţi din strânsoarea gravitaţionala a planetei, aveau să activeze propulsoarele principale.

            Aida îşi îndepărtă şuviţele de pe frunte cu un gest reflex pentru care el o tachina într-o vreme.

            -Cel puţin nu se chinuie……

            Allan îi observă privirea şi se retrase pe un scaun. Îşi schimbă repede locul, se aşezase pe telecomanda pe care o găsiseră în buzunarul lui Mulryne după ce acesta le explicase ce aveau de făcut. Se trezise sub impulsul stimulentelor pe care doctorul i le pompase cu seringa şi le vorbise cu o luciditate aproape stranie, ţinând cont de starea lui. Odată ajunşi la bordul navetei însă îşi pierduse cunoştinţa şi nu mai avea mari şanse să-şi revină.

            -Are hemoragie internă. Şi nu cred că doar de la lupta asta, în ultimele 24 de ore a suferit destul.

Aida părea că nu-l aude, nu se îndepărtase deloc de la capul lui Mulryne, urmărindu-i respiraţia şuierătoare şi tresăritul pleoapelor. Spera să mai deschidă ochii încă o dată iar Allen nu avusese curajul să-i tulbure visul.

            Libelula se scutură de parcă ar fi fost străbătută de un fior. Nu crezuse că aveau să reuşească să părăsească planeta, furtuna era destul de puternică. Şi când trecuseră de plafonul de nori văzuseră şerpii de lumină ce alergau în căutare de pradă. Erau peste tot atacând tot ce se ridica de pe suprafaţa planetei.

            Apoi pe lângă ei trecuse o navă uriaşă, unul dintre crucişătoarele militare, Maellstrom. Şerpii se repeziseră cu toţii după nava de război iar ei profitaseră.

            -Crezi că vom reuşi să ajungem pe Ganimede?

            Aida nu-i răspunse, era clar că nu se putea gândi şi la altceva decât la trupul întins pe targa de campanie.

            -Adică, cu tot ce se întâmplă pe-aici, probabil întregul Sistem Solar colcăie de navele Flotei Militare. Desigur, sunt şi nave pline de refugiaţi, poate că asta e şansa noastră…..

            Aida nu se mişcă iar el se resemnă. Se ridică şi porni spre scaunul copilotului dar când trecu pe lângă ea, îl prinse de mână.

            -Allan, el a venit după mine. Iar eu nu pot face altceva decât să-l privesc cum moare.

            Vocea îi era calmă, fără inflexiuni. Nu trăda nimic din lacrimile ce i se scurgeau pe obraji.

            -Ştiu…..

            Allen se opri privindu-l pe Mulryne care deschisese ochii. Respiraţia lui se modificase, îşi pierduse inconstanţa.

            -Michael!

            Allan o trase imediat înapoi şi încă la timp fiindcă mâna lui Mulryne i se agăţă de haină într-un gest deloc prietenos. Deja era în picioare, cu sângele şiroind din piept şi cu ochii larg deschişi. Goi.

            -Nu se poate, îngăimă Aida palidă. Nu şi tu…..

            -Şi eu…..

            Mulryne râse cu putere, cu gingiile şi dinţii pătaţi de sânge.

            -Ba da draga mea, şi eu!

            -Ce dracu….

            Allan avusese de-a face cu cei afectaţi, niciunul dintre ei nu-i vorbise, simplul contact vizual declanşa în ei violenţa şi asta era singura manifestare de care păreau capabili.

            -Ciudat că te-ai trezit să-l pomeneşti doctore, rânji Mulryne. Cred că-ţi trec o groază de idei prin tărtăcuţă şi niciuna nu-i de bun augur, aşa-i?

            -Michael!

            -Chiar eu sunt! Dacă ai şti draga mea cât am umblat după tine!

            Dintr-un salt fu lângă ei, o prinse pe Aida de mână şi o aruncă peste targa pe care fusese întins până de curând. Pe doctor îl prinse de beregată şi-l ţintui de peretele navei.

            -Am omorât o groază de oameni în ultimele ore doctore şi n-am regretat deloc asta. Ştiu, am omorât şi mai mulţi cu alte ocazii dar niciodată cu atâta sânge rece. Înţelegi, doctore?

            Murlyne rânji.

            -Planeta asta……în mod normal doctore n-aş face asta, desigur, eram gelos şi înainte, dar nu eram un animal fără logică. Acum însă……înţelegi, doctore?

            Mulryne o auzi pe Aida ridicând piedica unei arme în spatele său dar nu era dispus să se întoarcă către ea.

            -Ar fi minunat dacă te-ar ucide chiar ea……Ocheşte bine, aşa-i? Tu ai tras iubito, nu? Cam târziu…..vezi tu….Allan, Deus îmi oferă exact ceea ce-mi doream, puterea de a trece peste logică, peste bruma de civilizaţie. În definitiv, tu mi-ai luat perechea, dacă n-ai fi fost tu, ea ar fi fost lângă mine acum! Aşa că de ce v-aş salva pe amândoi? Ca tu să rămâi cu ea? Nu pare foarte logic, nu?

            -Michael, dă-i drumul, te rog!

            Ţeavă rece proptită în ceafă declanşă un nou rânjet. Părea o hienă cu ochii injectaţi.

            -Nu de la distanţa asta draga mea, ai să ne găureşti pe amândoi. Oricum, şti bine că nu poţi să apeşi pe trăgaci.

            -Te înşeli, am s-o fac!

            -Mmmmm……

            Grimasa ce-i brăzda chipul tumefiat se transformă într-un zâmbet aproape plăcut.

            -De-asta te iubesc, pentru că nu eziţi, pentru că şti mereu ce ai de făcut. Ai avut dreptate să mă părăseşti, Aida, dar asta nu înseamnă că eu am să accept asta. Dă-te înapoi!

            Vocea lui era fermă, calmă şi Aida se trezi ascultându-l.

            -Şi acum…..

            Mulryne zâmbi din nou către Allan căruia îi şopti.

            -Doar nu crezi că o să ne lase să plecăm pe toţi trei.

            -Despre cine vorbeşti?

            -Ascultă…..

            Strânsoarea lui Mulryne slăbi, îşi revenea în simţiri?

            -Auzi?

            Allan se concentră, la fel şi celălalt.

            -Nu, nu aud nimic. Ce ar trebui să aud?

            Mulryne oftă şi apăsă sec pe beregata celuilalt rupându-i gâtul.

            -Păcat, nimeni nu ar trebui lipsit de pulsul trezirii.

            Pistolul din mâinile ei pocni sec, de două ori. Mulryne tresări şi se întoarse încet către Aida lăsând trupul doctorului să i se scurgă printre degete.

            -Nu Michael, nu…..

            Surâse către lacrimile ei.

            -Îmi pare rău iubito.

            Cu o viteză uluitoare ajunse în spatele ei şi o prinse de gât imobilizând-o şi  smulgându-i arma din mână. Imediat îi propti ţeava de tâmplă.

            -Dar tu iubito, tu auzi?

            -Michael……

            -Ssssss…..ascultă!

            Nava trepida uşor, asta era tot ce auzea. Gura lui era practic lipită de urechea ei stângă şi….Nu se auzea nimic, nu respira.

            -Aşa e iubito! Pulsul trezirii, reţine asta.

Îi dădu drumul.

-Ştii, te urăsc suficient de mult cât să te ucid.

-Michael…..

-Bineînţeles, acum urăsc pe toată lumea, planeta asta…..Dar pe tine te-am urât mereu pentru că m-ai făcut să mă pierd în lumea ta. Şi după asta, tu ai plecat. Vezi tu, e ca şi cu Deus…..

Râse isteric.

-Acum înţelegi, nu-i aşa iubito?

Aida încremenise într-un colţ.

-În acelaşi timp te iubesc atât de mult încât să nu-mi las ura alimentată. Mă bucur că eşti în viaţă, vreau să trăieşti….şi vreau să nu mă urăşti.

Glonţul ricoşă cu scheunat sinistru, ţintise prea sus, la o palmă de capul ei. Din nou rânjetul lui se schimbă într-un zâmbet. Sig-ul „vorbi” iar şi Mulryne căzu cu un bufnet sec pe podea. Sângele începu să se prelingă pe suprafaţa metalică către ea.

            Alexandru Neagu s-a nascut la 24 noiembrie 1980 in Bucuresti. Este absolvent al Facultatii de Relatii Internationale si Studii Europene din Bucuresti, lucreaza in domeniul traducerilor, este pasionat de istorie, geopolitica si science fiction si este membru alAtelierKult. In prezent participa la proiectul Resboiu in calitate de redactor.

Alexandru Neagu

Alexandru Neagu

S-a născut la 24 noiembrie 1980 în București. Este absolvent al Facultății de Relații Internationale și Studii Europene din București, lucrează în domeniul traducerilor, este pasionat de istorie, geopolitica si science fiction. Este membru al AtelierKult. În prezent participa la proiectul Resboiu în calitate de redactor.

More Posts - Website