GSF61-banner1-650

          Am fost surprins să văd că a treia carte a seriei „Dincolo de moarte” are dimensiuni comparabile cu primele două. În volumul precedent, firele narative se diversificaseră treptat, noi personaje îşi făcuseră intrarea în scenă, iar asta promitea o dezvoltare pe măsură. Mă gândeam la Christopher Paolini, cel care anunţase trilogia Moştenirea şi se trezise, lucrând la volumul al treilea, că acesta căpătase proporţii uriaşe şi trebuia împărţit în două. Sincer, deşi am savurat Brisingr – în care autorul a dezvoltat minunat lumea creată – sunt de părere că seria putea exista şi fără acea carte, rămânând trilogie. La fel, Adina Speteanu putea dezvolta poveştile, lungind seria. N-a făcut-o

ASP          Eragon a crescut odată cu Christopher Paolini. Natalia a crescut odată cu Adina Speteanu. În primul caz, mi-a plăcut cum a făcut-o. În al doilea aşteptam confirmarea. Iar maturizarea eroinei mi-a oferit-o.

          „Destine pierdute” a oferit un demaraj destul de lent al poveştii, dar necesar, după părerea mea. Rareori apreciez un text care sare direct în mijlocul acţiunii şi apoi începe să ofere piese necesare completării puzzle-ului ce precede evenimentele. În general, prefer o proză care demarează încet, calm şi cald, cu atenţie la detalii, face primii paşi, apoi începe să meargă cu tot mai mult siguranţă, până te prinde în mrejele ei şi nu te mai lasă să scapi.

          Odată cu volumul al doilea, „Jocul secretelor”, a apărut o uşoară accelerare. Aceasta a fost dată, în primul rând, de diversificarea firelor narative. Au intrat în scenă tot mai multe personaje, iar saltul de la povestea unuia la a altuia a conferit dinamismul necesar şi a promis – pe măsură ce intriga se complica – lucruri tot mai interesante pentru a treia carte.

          M-am temut la un moment dat că o scriitoare tânără, lipsită de experienţă, nu va reuşi să mânuiască aşa cum trebuie atâtea personaje, poveşti, fire narative. Scriitori cu state vechi, ca Martin, n-au rezistat ispitei de a dezvolta povestea tot mai mult, cu fiecare portiţă care se deschidea din intrigă, ajungând la o istorie-fluviu care a avut cândva un cap şi nu promite prea curând să aibă coadă. Însă acolo e vorba de alte raţiuni. Alţi scriitori – lucru evident mai ales în cărţile din perioada ’50-’70 – au pierdut pe parcurs atâtea fire narative şi idei cu potenţial, încât de multe ori cărţile lor au lasat cititorului un sentiment de regret că n-a apucat să vadă explorate toate minunile care-i fuseseră promise pe parcursul lecturii.

          Adina Speteanu reuşeşte să păstreze echilibrul între aceste două extreme. Părerea mea este că abia cu acest al treilea volum începe să dea cu adevărat măsura talentului ei. Asta nu înseamnă că primele două cărţi ar fi slabe, ci doar că, de la o carte la alta, autoarea a crescut, s-a perfecţionat.

          Firele narative multiple, întrepătrunse cu atenţie, nu reprezintă singurul motiv pentru care afirm acest lucru. Adina Speteanu nu este genul de autor de acţiune. În cazul ei, accentul cade pe personaje, pe trăirile şi dramele lor, pe situaţiile de viaţă în faţa cărora sunt puse şi pe deciziile pe care trebuie să le ia pentru a le înfrunta. Personajele ei au, prin urmare, profunzime – fie că e vorba despre cele bune, sau cele rele. Şi aici apare un alt plus – autoarea nu se teme să pună protagoniştii în faţa unor decizii discutabile, umane, care să nu permită încadrarea lor completă într-o tabără sau alta. „Cei buni” au slăbiciuni, fac greşeli. „Cei răi” au îndoielile lor, suferinţele care-i împing să acţioneze aşa cum o fac.

          Totuşi, deşi Adina Speteanu explorează profunzimile fiecărui personaj în primele două cărţi – dându-le volum, prin dezvăluiri treptate – abia aici atinge acele clape sensibile ale sufletului lor. Sunt detalii mici, aparent banale, dar care dezvăluie o întreagă latură unor personalităţi deja bine conturate.

          Astfel, Natalia, după ce şi-a acceptat statutul de Aleasă şi conducătoare a strigoilor, se vede nevoită să-şi impună puterea cucerită formal, în baza unei legende. Dacă finalul volumul precedent pare căzut în clişeul acelui „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”, cel de faţă ne arată ce se întâmplă după asta – realitatea prozaică, deloc atât de frumoasă cum ne imaginam. Strigoi şi vampiri renumiţi, plecaţi dintre ai lor după ruperea legăturilor de prietenie dintre cele două specii, încep să se adune laolaltă, înţelegând că – fără ei – lumea celor de dincolo de moarte n-are altă şansă decât haosul pornit din mintea malefică a lui Dragoş. Pentru că, oricât de stăpân pe sine pare acesta, el îşi dezvăluie treptat adevărata natură – vrea să distrugă totul de dragul unui capriciu, fără să-l intereseze vreun viitor anume în afara satisfacerii propriilor dorinţe de răzbunare.

          Dacă ar fi să reproşez ceva acestui volum, ar fi, pe de o parte, lipsa grandorii. Mi-aş fi dorit o măreţie a tablourilor similară celor din operele lui Tolkien, o Strygorra descrisă într-un mod care să mă facă să-mi doresc să merg acolo ca într-un castel de poveste. Una mai sumbră, dar asta nu schimbă reperele. În al doilea rând, rezolvarea unor conflicte mi s-a părut facilă. Existau unele momente cheie cărora autoarea le putea oferi mai mult dramatism, crescând tensiunea. Totuşi, nu pot să nu compar asta cu opere ale altor scriitori de vârste similare cu a Adinei Speteanu, în care abundă nu rezolvările facile, ci cele puerile. Ceea ce nu e cazul aici. În primul volum, aproape că nu au existat momente cheie. În al doilea, au existat, dar rezolvarea unora dintre ele nu mi s-a părut extrem de plauzibilă. Aici, nu am de comentat decât alegerea căii celei mai uşoare în anumite situaţii. Prin urmare, privit în ansamblu, autoarea este în creştere. Iar asta nu poate decât să însemne că ea se maturizează, devenind tot mai stăpână pe mijloacele de exprimare. Ceea ce, cred, se va concretiza în viitor în cărţi tot mai bune.

          Pentru că, după părerea mea, Adina Speteanu este unul dintre talentele care, în câţiva ani, are şanse să ajungă un nume important al literaturii româneşti.

          

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts