Mihailov îşi lăsă servieta lângă canapeaua cu tapiserie înflorată şi privi în jur, satisfăcut.

– Îl iau, domnule Petrescu, zise el. Îmi pare rău că nu-l pot cumpăra.

– Din păcate…

– … da, ştiu. Nu este de vânzare.

– Sper că aţi citit cu atenţie condiţiile.

– Fără animale de nici un fel, fără zgomote puternice, fără modificări, am voie să înlocuiesc doar husele scaunelor şi canapelelor, recită Mihailov.

– … şi asta, numai după ce vorbiţi cu proprietarul. V-aţi făcut temele, domnule Mihailov. Vă doresc şedere plăcută. Nu ezitaţi să mă contactaţi, dacă aveţi probleme sau întrebări.

Domnul Petrescu ieşi, închizând uşa cu deosebită grijă. Rămas singur, Mihailov îşi aruncă haina pe spătarul unui scaun şi merse în balcon. Strada era extrem de liniştită şi foarte curată, încadrată de straturile de flori roşii şi de copacii cu coroana tunsă. Ar fi fost totuşi plăcut să aibă un câine, l-ar fi scos la plimbare pe străduţa necirculată de jos şi prin parcul de alături, era la o distanţă de cel mult zece minute, însă condiţiile erau clare: fără animale. Oftă uşor, resemnat: nu l-a obligat nimeni spre acest pas, nu-l obliga nimeni să rămână. Iar de plimbat, se putea plimba şi fără câine. Luă un ziar din servietă şi se îndreptă spre parc.

Reveni peste două ore, când începea să se întunece. Casa scării era înaltă şi boltită, cu tavan având modele în relief de care, cândva, mai mult ca sigur că a atârnat un policandru uriaş cu braţe aurite şi ciucuri de cristal. Zugrăveala pereţilor nu se putea vedea, pentru că erau acoperiţi de un tapet urât, murdar, care începea să se cojească. Găsi cu greu întrerupătorul şi aprinse un bec chior, care făcea tot atâta lumină cât unul stins. Bănuiesc că becul am voie să-l înlocuiesc, bombăni el, şi prinse să urce scările. Abia făcu doi paşi, şi se împiedică de o pisică mare, albă, care mieună jalnic şi ţâşni pe scări în sus. Uşa apartamentului vecin se deschise, iar pisica dispăru înăuntru.

– Hei! strigă Mihailov. Un moment!

În cadrul uşii apăru un cap de femeie tânără, cu o expresie întrebătoare.

– Mă scuzaţi, doamnă. Din câte ştiu, nu este voie cu animale în clădire…

Femeia zâmbi uşor, apoi închise uşa. Auzi zgomotul unei încuietori şi al unui lanţ. Ei, asta-i culmea, făcu el. Se pare că pe ceilalţi chiriaşi îi doare-n cot de regulile lui Petrescu. Îmi voi lua un câine, şi cu asta-basta. Unul nu prea mare şi nu prea gălăgios, care să nu lase mult păr. Şi voi înlocui becul ăla stupid. Ia priveşte, nici cu bateriile nu stăm mai bine, comentă el, după ce intră în baie şi porni apa, care îl stropi de sus până jos.

Patul de fier era comod şi cufundător, aşternuturile miroseau plăcut. În cele din urmă, nu e prea rău, zise. Apartamentul face toţi banii. Dacă l-ar renova doar un pic- aşa, câteva bidinele pe ici pe colo, nişte baterii noi la baie, poate înlocuirea ramei la geamuri şi, categoric, covoare noi în camere- ar putea să-l vândă. Ar putea renova întreaga clădire, un expert ar şti ce să-i facă şi cum să se poarte cu ea. Ar putea arăta ca înainte, ar putea fi transformată în muzeu… Proprietarii erau de vină. Ţineau cu dinţii de ea, deşi nu aveau nici o legătură cu vechea familie de viţă nobilă care locuise cândva acolo, şi o închiriau cu bucăţica. O lăsau să se scufunde, să se gârbovească, luându-i şi ultimul dram de demnitate rămasă…

*

Dimineaţa era mohorâtă şi cenuşie, turna cu găleata şi bătea un vânt rece din toate părţile, aruncând în geamuri stropi grei de apă şi, uneori, frunze căzute. Nu era de ieşit niciunde, şi Mihailov se hotărî să lucreze acasă. Deschise calculatorul, când auzi alături un mieunat prelung şi uşa deschizându-se. Ar fi cazul să discut câte ceva cu ea, zise el, şi se ridică de la birou.

Bătu uşor în uşa mare, de lemn negru şi cu clanţa aurită. Nu putu să nu observe că era nouă, cu lemnul proaspăt lăcuit şi că metalul lucea. Privi înapoi, spre uşa parcă aburită a apartamentului său şi se strâmbă.

Tresări. Tânăra doamnă îi zâmbea reţinut, aşteptând. La picioarele ei văzu pisica cea albă, cu labele înţepenite în prag şi cu ochii rotunzi fixaţi asupra lui.

– Bună ziua, zise Mihailov, fâstâcit. Am închiriat apartamentul de alături, ne-am văzut ieri… Pisica…

– Intraţi să beţi un ceai, zise ea pe un ton indiferent.

Îi întoarse spatele şi merse în sufragerie, fără să îi facă semn să o urmeze, fără să îi spună măcar să închidă uşa. Ca şi cum puţin i-ar fi păsat dacă el îi urmează invitaţia sau nu. Pisica fulgeră alb pe coridor şi se mistui undeva în cotloanele apartamentului.

În sufragerie, pe o măsuţă joasă din lemn de abanos, trona un serviciu de ceai chinezesc, din porţelan violet închis cu dragoni aurii. Două ceşti pline şi aburinde erau aşezate în dreptul celor două scaune, iar la mijloc se afla un platou cu prăjituri de casă, tocmai atunci tăiate şi aranjate frumos pe un şervet de culoarea serviciului de ceai.

– Ah, mă scuzaţi, doamnă… Am impresia că aşteptaţi pe cineva. N-aş vrea să vă deranjez, zise Mihailov, văzând gustarea pentru două persoane gata pregătită.

Doamna se afla la fereastră, lângă draperia de catifea albastră. Purta o rochie lungă, vaporoasă, de mătase neagră, şi avea părul negru, strâns cu măiestrie într-o coafură complicată, cu multe agrafe şi cu o diademă de argint. Gâtul, urechile şi braţele îi erau încărcate de bijuterii de argint şi granate. Ţinea spatele foarte drept şi capul foarte sus. Făcu un gest graţios şi totodată poruncitor spre măsuţă.

– Luaţi loc şi beţi un ceai.

Mihailov dădu să se aşeze, dar sări în sus cu stângăcie, mai-mai să răstoarne o ceaşcă. Doamna îl privea fără să zâmbească.

– Daţi-mi voie să mă prezint… Radu. Radu Mihailov, arhitect. Locuiesc…

– … alături, îl întrerupse doamna cu răceală. Apoi îi întinse mâna încărcată de brăţări şi inele, într-un mod cum Mihailov văzuse doar în filmele de epocă: Dora Stanciu. Luaţi loc.

– După dumneavoastră, doamnă Stanciu.

Gustă ceaiul. Era ceai negru indian, tare şi cu aromă intensă, îndulcit cu miere sălbatică. Iar prăjiturile, după cum ghicise, erau chiar prăjituri de casă, cu vanilie, migdale şi coajă de portocală.

– E foarte plăcut aici la dumneavoastră, zise Mihailov, lăsându-se pe spate în scaunul confortabil, dar revenind imediat la poziţia iniţială, sub privirile reci ale gazdei sale. Aţi făcut multe renovări…

Pereţii erau zugrăviţi recent, mobila nou-nouţă. Covorul, mai mult ca sigur făcut la comandă, imita un model vechi turcesc. Încăperea şi, probabil, întregul apartament, păstra atmosfera de o eleganţă sobră a clădirii originale.

– Aş vrea să fac şi eu ceva schimbări la mine, continuă el. Bineînţeles, în spiritul clădirii şi pentru clădire. Cred că ar merge un zugrăvit, nu-i aşa? Normal că ar merge, pereţii se cojesc, trebuie ras totul până la stratul de cărămidă, văruit, vopsit… O groază de treabă. Cunosc nişte experţi, doar lucrez in branşă, îi voi invita şi pe ei să îşi dea cu părerea. Şi husele de pe mobilă, au nişte culori groaznice, ţesătura e destrămată… Iar baia… Bateriile sunt defecte, trebuie neapărat înlocuite, şi cred că nişte gresie pe jos nu ar strica.

– Baia este în întregime placată cu marmură, domnule, zise tânăra doamnă, strâmbând buzele într-o grimasă de dispreţ profund. Cada şi lavoarul sunt din marmură, iar bateriile sunt de argint.

Mihailov observă că doamna Stanciu nu se atinsese de ceaşca de ceai din faţa ei, nici de prăjituri. Făcea mişcări lente, oarecum întârziate, şi rostea cuvintele rar, apăsat. Avea ochii verzi şi privirea golită de expresie. Poate că era frumoasă, dar ţinuta ei ţeapănă şi rece îi interziceau chiar şi să formuleze gândul că ar fi frumoasă. Şi nici nu părea extrem de vorbăreaţă.

Pisica veni şi sări pe genunchii ei, unde începu să toarcă leneş. Doamna Stanciu îşi trecu mâna prin blana ei pufoasă.

– E frumoasă, zise Mihailov. Cum o cheamă?

– Blanche.

– Curios… Mie mi-au spus că nu e voie cu animale, totuşi dumneavoastră aveţi o pisică. Mă gândeam să îmi iau şi eu un câine… Ce credeţi, oare s-ar supăra cineva?

Doamna zâmbi vag, fără ca trăsăturile ei să se îndulcească. Probabil că e foarte bogată, gândi Mihailov. Poate că au nevoie de banii ei, şi atunci îi permit toate excentricităţile. Chiar şi să redecoreze complet apartamentul. Chiar şi să ţină o pisică.

– Vă mulţumesc pentru ceai, doamnă Stanciu. Permiteţi-mi să mă retrag. Îmi pare bine că v-am cunoscut.

Fără să se ridice, doamna Stanciu îi întinse iar mâna în felul acela afectat. Nu zâmbea.

– Poftiţi şi mâine, zise ea cu aceeaşi voce indiferentă.

*

Ploaia şi vântul nu conteniseră. Uşa cea mare de la intrarea în clădire scârţâia groaznic, şi, din când în când, se izbea de perete cu o bufnitură puternică. Mihailov coborî scările, înfuriat, dar nu exista nici o metodă să o înţepenească. Oricât de mult strângea lanţul, uşa tot se izbea de perete. Şi becul de sus, care abia răspândea o lumină bolnăvicioasă pe tavan, îi sporea starea de nervozitate. Gata, hotărî cu voce tare. Mâine schimb becul. Şi zilele astea chem pe cineva să se ocupe de uşă.

*

Într-adevăr, bateriile erau din argint. Argint întunecat de vreme, cu urme negre de cocleală, dar argint curat, lucrat incredibil şi conţinând blazonul cel vechi al familiei. Şi sub covoraşul ros, sub linoleumul galben şi extrem de urât, era marmură, marmură trandafirie, translucidă, care părea că palpită la contactul cu lumina.

Mihailov ştia cât de veche era clădirea; încă de copil admirase arhitectura şi visase să locuiască acolo măcar o zi. Închiriase apartamentul pentru un an; era un cadou pe care şi-l oferea fără un motiv anume. Un capriciu costisitor, dar extrem de plăcut pentru un arhitect. Poate că Petrescu i-a înşirat toate acele detalii când i-a prezentat apartamentul prima dată- baie de marmură, baterii de argint, draperii de catifea, covoare turceşti şi aşa mai departe- însă toate i-au trecut pe lângă urechi. Pe el îl interesau coloanele, bolţile, zidurile îmbinate cu măiestrie, arcadele mici şi arcada cea mare cu blazon de sub acoperiş, detaliile sculptate în jurul ferestrelor.
Şi sala cea mare de jos, de unde porneau cele două scări în formă de liră spre cele două apartamente şi unde pesemne se ţineau înainte baluri şi recepţii, mai mult ca sigur că avea podeaua tot de marmură trandafirie, ascunsă sub eternul linoleum galben.

Becul cel nou dezvălui pereţii acoperiţi de tapet cojit şi fâşiile de pânză de păianjen. Coloanele erau ciobite pe alocuri, şi linoleumul dădea un aspect general ieftin şi de prost gust. Biata clădire, oftă Mihailov. Ce ţi-au făcut.

*

– Da, podeaua este placată cu marmură roşie adusă din Grecia, iar coloanele sunt din marmură de Carrara. Este cea mai frumoasă clădire din oraş.

Era îmbrăcată la fel ca în ziua precedentă, cu rochia de mătase neagră şi bijuteriile de argint şi granate. Şi coafura era la fel. Părea să nu fi schimbat nimic din ţinuta ei, ca şi cum ar fi stat peste noapte acolo, la măsuţa de ceai. Dacă ceaiul n-ar fi fost cald, şi prăjiturile proaspete, chiar călduţe, Mihailov ar fi putut jura că sunt aceleaşi de ieri.

– Sunt sigur că jos se ţineau serate…

Ea aprobă cu o mişcare uşoară din cap.

– E salonul de primire. În faţă, în spaţiul dintre scări, stătea orchestra. În dreapta se aşeza masa- erau angajaţi cei mai buni bucătari, indiferent de naţionalitate, şi se pregăteau cele mai fine mâncăruri. Odată, un bucătar francez a adus supa sleită. A fost concediat în momentul acela. Aşa ceva e de neiertat! Cum să serveşti musafirii cu supă sleită?… Aici se ţineau cele mai selecte baluri. Venea doar lume bună, crema societăţii. Mă rog, se strâmbă ea uşor, asta până când prinţul Anghel Abrizzi a adus-o cu el pe tânăra aceea cu origini obscure şi cu apucături îndoielnice. Din acel moment se poate spune că a venit lume de toate felurile.

Părea mai însufleţită, deşi păstra aceeaşi rigiditate şi distanţă de la început. Ţinea şi acum pisica în braţe; îşi trecea mâinile cu degete lungi prin blana ei, privind din când în când pe fereastră. Ploua încontinuu, şi vântul se strecura pe sub uşi urlând. Uşa de jos scârţâi prelung şi se izbi cu putere. Pe chipul Dorei Stanciu trecu o umbră de iritare.

– I-am tot spus imbecilului de Mircea să se ocupe de uşa aia. Toţi i-au spus. Să o ungă cu ceva şi să repare zăvorul. Scârţâie îngrozitor!

– Chiar mă gândeam să apelez la cineva să rezolve problema. Dacă doriţi, vorbesc eu azi cu Mircea- e administratorul, nu?- şi insist să repare uşa.

Tânăra doamnă făcu un gest plictisit.

– Degeaba. E un beţiv şi un uituc.I s-a spus de o sută de ori, şi de o sută de ori a uitat. A fost meşter priceput înainte. L-a stricat băutura…

Mirosea vag a crin regal şi a trandafiri. Brăţările de argint zornăiau delicat la fiecare mişcare a mâinii doamnei. Pisica cea albă torcea cu ochii închişi, molipsind cu somn întreaga încăpere.

Mihailov se ridică şi începu să se plimbe de colo-colo, cu mâinile la spate. Simţea că, dacă va mai privi mult pisica, va uita de regulile bunei-cuviinţe pe care atitudinea stăpânei le impunea şi va adormi pe scaun.

– Cine e? întrebă el, oprindu-se în faţa unei fotografii extrem de vechi, ce înfăţişa o tânără zâmbitoare cu păr negru şi ochi de culoare deschisă.

– Eu, când am împlinit optsprezece ani, veni răspunsul Dorei Stanciu.

Bărbatul se încruntă. Era o glumă? Fotografia era mult mai veche de atât. Sau poate că a fost supusă la cine ştie ce tratamente ca să pară veche, asta după ce a fost trecută prin câteva programe de editare. În ziua de azi se poate orice. Doamna ridică plictisită din umeri, fără să răspundă.

*

– Eşti nebun? strigă Petrescu la telefon. Nu te poţi atinge de uşă!
Are valoare istorică, la fel ca întreaga clădire!

– Nu vreau să îi fac absolut nimic, zise Mihailov cu disperare. Vreau doar să nu se mai trântească. Nu poate fi reparată? Unsă?

– Cred că poate fi unsă, răspunse Petrescu după un moment de ezitare. Dar atât. Trebuie să înţelegi că nu poţi schimba după bunul plac un obiect de asemenea valoare.

– I s-ar putea monta un zăvor nou, mârâi Mihailov. De la atâtea izbituri, „obiectul de asemenea valoare” în curând nu va mai exista. Şi pune în pericol şi zidul.

– O să văd ce pot face, promise Petrescu. Dar te rog, te implor, nu te apuca să umbli la uşă de unul singur. Vor veni nişte experţi să se uite la ea, după ce vorbesc cu proprietarii şi obţin permisiunea lor scrisă şi semnată.

*

Biata clădire. Biata clădire. Abandonată, batjocorită, lăsată de izbelişte. Ca o femeie superbă, acoperită cu machiaj ieftin, îmbrăcată în zdrenţe şi trimisă să facă trotuarul, dată din mână în mână, brutalizată şi folosită fără menajamente şi lăsată să îmbătrânească în mizerie. Ah, dacă ar vrea să i-o dea lui pe mână. Cum ar aranja-o, dacă i s-ar da ocazia. Cum ar face-o să renască, cu fala de odinioară. Ar scutura-o de cocleală, igrasie şi molii, ar elibera marmura care palpita vie sub linoleum şi sub covoare roase şi ar lăsa-o curată şi strălucitoare ca în vremurile de demult. Atâta frumuseţe, irosită în zadar. Atâta splendoare risipită. Biata clădire.

Dora Stanciu zâmbi rece, cu privirile în gol.

– Nu înţeleg pentru ce vă frământaţi atât, domnule Mihailov. E doar o casă. Nu înseamnă mare lucru.

Mihailov rămase fără grai, privind chipul ca de statuie al Dorei Stanciu.

– Şi în plus, mai zise ea, o casă cu apartamentele dispersate, date cu chirie oricui e dispus să plătească. Nici măcar o casă compactă.

Ochii ei verzi, migdalaţi, priveau pereţii fără să-i vadă.

– An după an, fiecare apartament a aparţinut altcuiva. Fiecare chiriaş şi-a lăsat înăuntru amprenta hâdă de creatură primitivă şi grosolană care se înconjoară de bogăţie numai pentru ochii lumii, dar fără să se oprească doar un moment pentru a privi în jur, fără să ştie să aprecieze valoarea frumuseţii.

Cuvintele ei aveau o rezonanţă stranie. Deşi nu spunea nimic nou (Mihailov însuşi a zis ceva asemănător când a început să dea târcoale clădirii), el ştiu că ea are mai multă dreptate decât oricine altcineva care a exprimat vreodată acea idee.

– De când locuiţi aici? o întrebă.

– Aici am crescut, răspunse ea simplu.

*

Tapetul de pe pereţii vechiului salon arăta oribil, ca pielea unui om lepros. Mihailov trase uşor de o bucată şi văzu peretele original- bej cu modele florale vişinii- uşor decolorat de vreme, dar de o frumuseţe care tăia respiraţia.

– Ce faci, dom’le, acolo?!… Nu ţi-e ruşine?

Un bătrân mărunt, cu halat de casă maro şi căciulă neagră trasă pe-o ureche venea în fugă, gesticulând de zor. Mihailov sări jos de pe scaunul pe care se urcase.

– Nu vă supăraţi, domnule Coroianu. Mă uitam doar…

– Pleacă dom’le de-acolo! urla bătrânelul, fără să-l asculte. Ia dom’le mâna! Pleacă de-acolo!…

Mihailov luă scaunul şi se retrase cu spatele în direcţia de mers, în timp ce domnul Coroianu, locatar al unuia din apartamentele mici de la parter, continua să strige scos din minţi:

– Pleacă dom’le de-acolo! Ştiţi numai să rupeţi, să distrugeţi! Tinerii din ziua de azi! Nu faceţi nimic util, dar de distrus- tot distrugeţi! Tot! Tot!… Tot!…

*

Ploaia nu dădea semne că s-ar opri prea curând. Plouă ca în poeziile lui Bacovia, comentă Mihailov. Acum, s-ar potrivi o cană de vin fiert cu scorţişoară şi nişte mere coapte. Şi castane. Poate şi nişte plăcintă cu dovleac.

Dora Stanciu mângâia pisica, absentă.

– Nu aţi dori să trecem dincolo, să vedem un film? propuse el. Am o colecţie impresionantă de filme, numai producţii de calitate. Sunt sigur că…

– Acest gen de distracţie nu este pe gustul meu, răspunse ea cu răceală.
Se lăsă un moment de tăcere stânjenitoare.

– Pereţii din salon, vorbi Dora Stanciu pe un ton ceva mai moale, au fost zugrăviţi după modelul unui castel din Franţa. Modele vişinii pe fond bej. Flori stilizate, frunze, păsări. De jur-împrejur, erau draperii vişinii cu şnur auriu, scaunele şi canapelele cu tapiţerii de culoarea untului şi mobilă din lemn de abanos.

Pisica sări de pe genunchii ei şi începu să se joace cu ciucurii draperiei.

– Mai beţi ceai.

Mihailov luă ceaşca.

– Dar dumneavoastră nu beţi niciodată din ceai. De ce?

– Ceaiul din ceaşca mea este otrăvit.

Nu zâmbea. O spunea ca pe ceva firesc. Ca şi cum ar fi spus că ceaiul ei este prea dulce. Sau prea amar. Sau prea rece.

Cu toată seriozitatea ei, Mihailov izbucni în râs.

– Sunteţi glumeaţă azi. Oare şi ceaiul meu este otrăvit?

– Nu. Doar al meu.

Vorbea extrem de serios.

– Poftiţi şi mâine.

*

Ziua următoare era soare. Un soare timid, care se ascundea cam des în spatele norilor zdrenţuiţi şi care nu izbutea să încălzească.

Mihailov bătu la uşa vecină.

– Intraţi să beţi un ceai.

Aceeaşi invitaţie pe care o făcea zilnic, cu acelaşi ton indiferent.

– Nu, doamnă. Azi vă invit eu pe dumneavoastră la o plimbare. Priviţi ce zi frumoasă.

Însă ea pornise înainte, ca de obicei, fără să-i pese dacă el o urmează sau nu. Fu nevoit să alerge după ea şi să repete invitaţia.

Ea părea să nu-l fi auzit. Făcu acelaşi gest graţios cu mâna spre scaunul din dreapta.

– Bine, dacă aşa doriţi… Vom lua ceaiul, şi plecăm la plimbare după aceea.

Ca de obicei, se aşeză în faţa lui cu pisica în braţe, fără să se atingă de ceai sau de prăjituri. Purta aceeaşi rochie neagră, aceleaşi bijuterii de argint.

– Acum, putem merge la plimbare? întrebă el, după ce bău ceaiul.

Dora Stanciu îl privi cu ochii mari, oarecum neajutorată.

– Eu… nu pot merge acolo, mărturisi ea. Mergeţi dumneavoastră singur. Şi apoi veniţi să îmi povestiţi.

Mihailov vru să insiste, însă ea se duse la fereastră, fără să-i mai dea atenţie.
Ziua de toamnă târzie îl învioră. Se plimbă agale pe strada îngustă şi necirculată, regretând- a câta oară?- că nu are un câine care să-l însoţească. Coti spre parcul pustiu, apoi merse să prânzească într-un birt ieftin de pe colţ.

Se întoarse după câteva ore bune de hoinăreală. Văzu uşa mare de la intrare deschisă larg, la perete, şi nişte inşi solizi cu salopete albastre care cărau afară nişte resturi putrede de mobilier.

– Ce se întâmplă aici? întrebă el, curios.

– Curăţenie, vorbi omul cu mustaţă care dirija întregul proces. Am fost trimişi să golim apartamentul de sus.

Mihailov se încruntă.

– Care apartament de sus? izbucni el.

– Ăla nelocuit! zise mustăciosul, la fel de mirat.

– Dar… domnule! Nu este nici un apartament nelocuit sus! În cel din dreapta stau eu, iar în cel din stânga, doamna Stanciu, doamna cu pisica albă!

Cei doi bărbaţi se priviră un moment cu gurile căscate, apoi năvăliră în sus pe scări. Mihailov trecu pe lângă uşa de lemn negru deschisă larg. Apartamentul era îmbâcsit de praf şi de pânze de păianjen; mobilierul stricat şi pe jumătate prăbuşit, o rămăşiţă de covor turcesc, pereţii cojiţi şi plini de igrasie.

Pe o măsuţă de lângă fereastră se afla o fotografie, fotografia ei de când făcuse optsprezece ani, aşa i-a zis. O luă şi o privi îndelung, fără să înţeleagă. Simţi o mână puternică pe umăr. Se întoarse şi îl văzu pe omul cu mustaţă.

– După cum vezi, domnule dragă, aici n-a locuit nimeni de peste un secol. Fătuca aia din poză, de-o priveşti ‘mneata, a murit aici pe la 1900, sau mai devreme. S-a otrăvit, aşa am auzit. Şi de-atunci n-a mai intrat nimeni în apartamentul ăsta, nici măcar pentru sfânta curăţenie, de aia e aşa de prăpădit…

Cuvintele omului cu mustaţă se pierdeau într-un vâjâit. Văzu măsuţa din lemn de abanos, cu serviciul de ceai din porţelan violet cu dragoni aurii, totul acoperit cu un strat gros de praf şi cu voaluri de pânze de păianjen. Şi ce rămăsese din draperia de catifea albastră, o zdreanţă fără culoare mâncată de molii.

Merse în neştire, lovindu-se de bucăţi de mobilă şi de oamenii în salopetă. Până când mustăciosul îl prinse iar de umăr:

– Stai, dom’le, la un loc, ce tot încurci treaba pe-aici?!… Masa aia şi noptierele se mai pot folosi, la fel şi patul, se întoarse el spre ceilalţi, duceţi-le în camion. Restul- la gunoi…

Cătălina Fometici s-a născut la 4 octombre 1986 în municipiul Timişoara. Este absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi, secţia Română- Engleză, din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, şi a urmat cursurile Masteratului de Comunicare Interculturală. Este pasionată de muzică, desen şi este mare admiroatoare a operelor lui Salman Rushdie, Marion Zimmer Bradley, Michael Ende, Gabriel Garcia Marquez, Paul Auster, Umberto Eco.