Seara se lăsa repede peste curtea casei. Avusese linişte acolo în toate săptămânile din urmă, lumea o lăsase în pace, dar odată cu fiorul de furtună din aer, un vierme al nebuniei se strecurase în acel univers închis.

 Coborâse dealul unde era livada şi intrând în curtea de flori din faţa casei văzu două femei. Una dintre ele, mai trecută, aştepta în poartă – deschisă! Cum naiba?! Şi eram sigură că am încuiat-o! – în timp ce a doua intrase de-a binelea în curte. Ţinea un buchet de trandafiri din toate nuanţele de roz care creşteau în pace în straturile moştenite de la bunica ei, înaintând dezinvoltă să mai culeagă câţiva. Nu le cunoştea pe niciuna, dar cu siguranţă aveau un tupeu formidabil să intre în curte şi să-şi aleagă flori după pofta inimii. Nici măcar atunci când o văzură venind femeile nu schiţară vreun gest de jenă.

 Cea tânără mergea în pas de plimbare, cu privirile risipite deasupra florilor, căutând următoarea victimă pe care să o rupă de pe tulpina ei, mai-mai să intre în ea. Simţi că vede negru în faţa ochilor – un fel de-a spune, căci tot sângele, roşu şi fierbând, i se urcase la cap. Fără vreo introducere, o apucă de braţ pe străină.

–        A, nu, n-ai s-o faci! zise când aceasta dădu să atingă un trandafir. Ieşi afară, nesimţito! Aici nu e autoservire; ce, credeai că dacă bunică-mea oferea flori tuturor celor care îi cereau poţi intra să culegi după placul inimii? Afară, marş afară!

 Femeia o privi straniu, netulburată şi îi citi gândul fără ca de pe buzele ei să se audă vreun sunet.

  Credeam că aici nu locuieşte nimeni…

–        Ieşi afară! zbieră şi o răsuci înspre poartă, acolo unde însoţitoarea îi făcea semne să vină.

   Înserarea mai aruncase un strat de spumă leşioasă asupra zărilor; era vremea să aprindă luminile.

 Urcă treptele, încă furioasă că avusese de-a face cu asemenea jivine imbecile şi odioase, neamuri proaste cu toţii! şi apăsă întrerupătorul. Cerdacul fu învăluit în căldura prietenoasă a becurilor de 75 de waţi, aurind porţiunea de pajişte din faţa casei. Acolo o aştepta o masă de lemn cu două bănci lungi, tăiate pe potrivă, într-un stil rustic şi îmbiind la adăstat. Vrând să se aşeze – parcă mai stătea cineva acolo – văzu intrând pe poartă un fel de detaşament grotesc al Ministerului. Unul dintre săteni îi condusese până acolo şi acum avansau nonşalanţi pe aleea ei pietruită, vorbind fără să-i acorde prea mare atenţie, ţepeni în seriozitatea costumelor lor maroniu întunecat cu cămăşi scrobite, strălucitor de albe. Uitându-te la ele aveai impresia că o dihanie îşi rânjeşte dinţii la tine, ameninţătoare. Aproape dând-o la o parte se aşezară la masă sporovăind treburi de-ale lor, dosare oficiale, încălcări de lege şi altele asemenea.

  Îi privea năucită: cine drăcia dracului mai erau şi ăştia?! Simţea furia de adineaori întorcându-se. Luând-o deoparte, consăteanul care îi adusese îi şopti ce pofteau.

–        Sunt de la Minister…

–        Am văzut asta!

–        Spun că datorezi Fiscului nuştiucât, ceva cu ilegalitate în declaraţii, n-am înţeles prea bine…Cred că o să trebuiască să plăteşti o poală de amenzi!

 Omul o informase sec; nu trăda nimic din plăcerea sadică şi meschină a celui care se bucură de neajunsul aproapelui. Dădu scurt din cap, semn că a priceput. Simţi că îşi încleştase dinţii şi nările îi vibrau – manifestare a  proverbialului scos de fum pe nări.

  În timp ce săteanul se îndreptă spre masa agenţilor – avea şi ăsta să stea aici? sigur, hai să dăm o petrecere, de ce nu?! – îşi controlă nervii şi-aşa deja întinşi peste măsură – venise acolo să-i mai scadă tensiunea şi poftim! – şi le zise zâmbitoare, cu graţia unei gazde de neam mare:

–      Domnilor, pot să vă servesc cu ceva? îşi turnase zahăr lichid în voce.

 Bărbaţii, obişnuiţi cu gentileţea nu de puţine ori umilă a “clienţilor” pe care îi aveau de investigat, o priviră aparent binevoitori.

  Atunci constată că unul dintre ei era deosebit de atrăgător: un şaten creţ, cu fire de soare răsucite în buclele tăiate scurt şi cu un zâmbet strălucitor, demn de clişeistica reclamă la pastă de dinţi. Parcă îl mai văzuse undeva…

–      Aş bea un whisky. spuse unul dintre ei tras chiar sub bec, acolo unde întunericul îi cădea peste chip ca o mască.

–       O cola? ceru alt glas.

–      Mă tem că nu am aşa ceva. Cafea, apă, ceai fierbinte poate…

  Creţul păru să se lumineze la faţă; cu sclipirile acelea vesele în ochi era şi mai plăcut vederii.

–      Da, un ceai ar merge într-adevăr! Dar chiar ai?

  Ea dădu din cap – ce atâta neîncredere pentru un ceai?

–      Ciudat lucru, nu mai găseşti aşa ceva prea uşor… Chiar aş bea unul!

–      Poate găseşti nişte coniac? întrebă o voce, dar nu reuşi să identifice din partea cui venise, bărbatul creţ îi reţinea toată atenţia.

–      Doar cafea, apă, ceai, repetă ea.

  Ceilalţi trei îşi exprimară opţiunile şi ea încuviinţă amabil deşi în realitate nu auzise nimic; n-o interesa prea mult cine ce dorea să bea, doar nu-i lăsau bacşiş la sfârşit.  Halal de chelneriţă ce-ar mai fi fost! chicoti în timp ce urca treptele.

  Mai târziu se retrăseseră cu toţii înăuntru, într-un soi de hol de dinainte de camerele “bune”. Casa fusese proiectată destul de straniu; aveai masa cea lungă de pe alee care polariza lumea ce intra în curte; apoi cerdacul, unde se putea sta în serile ploioase cu un pahar de ceva şi o ţigară, prilej de meditaţii filozofice în timp ce acoperişul te ţinea uscat pe dinafară, iar băutura irigat pe dinăuntru; urma un hol-odaie, destul de îngust şi de întunecos, unde singura mobilă era perechea perfectă a mesei cu bănci de afară. Aici se adunaseră agenţii de câteva ore bune, fumul gros şi albastru ce plutea leneş în încăpere stând mărturie pentru timpul scurs. De-acum erau mai bine dispuşi. Îşi scoseseră sacourile, rămânând în cămăşile acelea sălbatic de albe, cu nodurile de la cravată lărgite şi mânecile suflecate. Obrajii le erau roşii iar limpezimea ochilor se tulburase, acoperită de o pojghiţă de alcool. Hmm, se părea că totuşi reuşise să facă rost până la urmă de mult cerutele băuturi spirtoase …

  Păreau să fie mai mulţi acum; camera era înţesată de prezenţe, dar în starea generală de haos nu izbuti să-i identifice pe cei în plus. Privindu-i atent cum sporovăiau animaţi, nicidecum în maniera rigidă a unei investigaţii, ci gălăgioşi, ca la o cumetrie, îşi dădu seama că din cei patru bărbaţi de la Minister, unul era femeie! Mai degrabă masculină în statură şi gesturi, doar capul vopsit roşcat o păstrase aproape de adevărata ei natură. Combina o autoritate de director de institut cu acel ceva soios dintr-un agent de pariuri. Era dată cu un fond de ten ivoriu strident şi cu multe straturi de rimel pe sub ochelarii cu rame negre, elegante, însă o oarecare delicată gingăşie emana din acea compoziţie. Şi ea îi părea vag cunoscută, dar cu cât încerca să-şi interogheze memoria, cu atât aceasta se ducea tot mai departe în fundul capului, refuzând să coopereze.

  Avea senzaţia că merge de multă vreme pe coridorul lung al unui spital de nebuni, purtând pantofi cu talpă de pâslă şi înaintând către asistentele ce se zăreau la capăt. În stânga ei erau ferestre, în dreapta uşi şi pretutindeni linişte. Culoarul era un tunel, acelaşi pe care gonise mai devreme memoria ei, însă în direcţia opusă.

  Păreau să fi uitat de ce veniseră sau faptul că ea era cea anchetată şi nu parte din personalul unui bar sătesc. Îi mai cerură ceva de băut.

 În timp ce le prelua comenzile – oare de data asta avea să-şi amintească ce să le toarne în pahare? –  bărbatul din capul mesei se gândi să facă prezentările. Se numi pe sine şi pe ceilalţi alocându-le câte un prenume scurt, fiecare ridicându-se când era nominalizat. Aşa, şi? Ce trebuinţă îi făcea ei să ştie cum îi cheamă?

 Privindu-i rând pe rând a nu ştiu câta oară, un nor de fum de trabuc se dispersă suflat de curent şi îl văzu cu claritate pe individul de sub el. Mielu – parcă aşa îl recomandase tovarăşul său. Îmbătrânit înainte de vreme sau îmbătrânind pe măsură ce îl studia mai intens, fumătorul părea înalt şi ceea ce ar fi putut fi grăsime, în combinaţie cu cei aproape doi metri, trecea drept o statură solidă.  Albise complet, un alb frumos, steril, dar părul i se rărea cu cât fumul se împrăştia mai tare pe deasupra capului său. Ce păcăleală demnă de un circ – fum şi oglinzi, halal! Stătea într-o rână, trăgând pasionat din trabuc, cu un ochi pe jumătate închis, privind-o hoţeşte însă dezinteresat, iar pielea i se zbârcea pe obraji graţie aceluiaşi efect de iluzie optică.

–  Stai, pe tine te cunosc! rosti ea sincer surprinsă în timp ce fragmente de amintire cădeau la locul lor. “Mielu” ai zis? Da, evident; Mieluţule, tu eşti?!

  Fuseseră colegi de şcoală generală. Era şi pe-atunci corpolent, un puşti grăsun, mai înalt cu un cap decât ceilalţi, mâncând vopsele şi plastilină la orele de desen, umblând veşnic murdar de cretă sau tempera sau magiun scurs din sandvişuri. Mieluţu!

 Cel numit o recunoscu şi el, ridicându-se greoi, dând să o îmbrăţişeze.

Atunci i se ridică ceaţa de pe ochi; sigur! Individa roşcată îi fusese şi ea colegă: Sanda, mititica Sanda, cea cu ochii de chinezoaică, iar cel care făcuse prezentările, ei bine, îl ştia şi pe el, numai că nu reuşea să-l identifice din mulţimea de chipuri de copii de acum douăzeci şi mai bine de ani. Dar dacă era cel care ar fi trebuit să fie, nu emigrase oare în State imediat ce terminase ciclul primar? Ce naiba căuta aici?

 Şi ce coincidenţă, lucrau cu toţii împreună şi acum o anchetau pe ea… evident, nu mai putea fi vorba de niciun dosar, aveau să dea totul uitării; o cifră ici, o modificare dincolo, semnăturile lor pe analiza cazului şi gata, Fiscul avea să o şteargă din evidenţă. Ce nu făceau ei pentru o veche colegă regăsită?

  Toate acestea fuseseră spuse – sau poate doar gândite, pentru că era limpede ca bună-ziua că lucrurile aveau să stea aşa şi nu altfel – într-un iureş de îmbrăţişări, de pupături afectuoase pe obraji, de bătăi încurajatoare pe umeri. Colegii dănţuiau încântaţi de reuniunea spontană, bărbaţii strângându-şi mâinile cu nespusă cordialitate, de parcă până să observe ea habar n-avuseseră că împărţiseră aerul aceleiaşi clase vreme de patru ani!

  Iar în vălmăşeala generală creţul devenise şi mai frumos şi mai cald, ochii lui verzi strălucind voioşi, zâmbind necontenit cu dantura perfectă, orbitor de albă. Îi fusese coleg? Parcă; da… semăna totuşi cu un actor de film, jucase un doctor, un individ genial dar puţin paranoic care avea impresia că există o conspiraţie împotriva lui. Nu mai conta; în hora aceea spontană el o prinse în braţe şi o sărută iar lumea întreagă se reduse la buzele acelea cărnoase, pasionale.

   Mai târziu în noapte, când euforia mai scăzuse în intensitate, ieşise din holul-cameră de primire pentru a se duce după alte sticle: plângea masa. Frigiderul era aşezat la capătul unui culoar nu foarte lung care deschidea drumul către dormitoarele de oaspeţi. Zâmbi îndepărtându-se de ei, ecoul vocilor acompaniind-o, încurajând-o să nu zăbovească. Dar pe când se uita înăuntrul frigiderului simţi că se schimbă ceva, că pământul se răsuceşte nefiresc şi timpul…era ceva în neregulă cu timpul. Se ţinu de uşă pentru a nu se prăbuşi. Panică! Era în pericol, trebuia să fugă, să se ascundă! Repede! Adrenalina îi făcu trupul să zvâcnească mânat de instinctele de supravieţuire. Veneau după ea, sfinte! dacă o prindeau…

  Nu mai avu vreme să caute un ascunziş mai bun pentru că îi văzu deja cu coada ochiului. Păşeau încet pe coridor; nu era grabă, nu avea cum să le scape! Rânjeau; le simţea răutatea mustind – sol care le-o luase înainte, vestindu-i. Aveau cu toţii plete, semănau puţin cu o formaţie rock pusă pe distrugere. Da, parcă şi auzea versurile melodiei perforându-i urechile, nepotrivit de dulci:

And the cats in the cradle and the silver spoon

Little boy blue and the man on the moon

When you comin’ home?

Son, I don’t know when, we’ll get together then…

 Ştiuse dintotdeauna că era ceva demonic în cântecul acela melancolic unde nimeni nu se mai întorcea vreodată.

 Se pitise lângă frigider, îndepărtând un scaun şi ridicându-l ca pe un scut, încercând să dispară în dosul sticlelor goale lăsate acolo. Ghemuită, înfricoşată de moarte, îi simţea apropiindu-se. Ca într-un film cu zombie, îşi pierduseră uzul raţiunii, lăsându-se conduşi de impulsul vânătorii. Poate nu aveau să o vadă, poate…

  Gândul de pe urmă o surprinse: “evoluţia începe acolo unde se termină confortul”. Cine-i spuse asta? Da, cu siguranţă că ce aveau să-i facă avea să fie oribil – să o sfâşie? să o mănânce? să o transforme într-una ca ei? – dar dacă nu înfrunta acel pericol, nu avea să evolueze şi ea trebuia să…da, trebuia!

  Lăsă scaunul jos, descoperindu-se exact atunci când ei se opriseră în faţa ei. Pletoşi, cu minţile rătăcite, rânjind ca lupii.

  Scena următoare o privi de-afară, de undeva din întuneric, în timp ce spiritul ei se depărta de fereastră ridicându-se tot mai mult către cer: cu o bâtă de baseball îi zdrobiră craniul, lovind mereu şi mereu, cu sete, cu ură. Dar de unde era ea, durerea n-o mai putea atinge.

Alexandra Niculae s-a nascut pe 8 august 1984 in Bucuresti. Este absolventa a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, sectia Relatii Internationale. Pana in prezent a publicat doar poezii in revista liceului, dar se antreneaza pentru mai multe romane de fantasy.  Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

 

Alexandra Niculae

Alexandra Niculae

sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii, locuieşte în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

More Posts