GSF87ban01-650

          Drumul era mult prea lung pe arșiță. Procesiunea înainta în mod nefiresc de rapid pentru o astfel de ceremonie. În palanchinul purtat pe umeri de șase oameni, Su Mi asculta trosniturile ierburilor uscate sub pașii mulțimii. Era îmbrăcată ca o mireasă, însă nu simțea deloc bucuria uneia. Părinții ei îi spuseseră că ar trebui să fie onorată pentru că fusese aleasă, că va aduce cinste familiei ei. Fata nu mai avea lacrimi și se temea să nu-și strice machiajul care îi ascundea cât de cât expresia îndurerată. Plânsese destul zilele trecute, până când își acceptase pur și simplu soarta hotărâtă de alții. Rugăciunile ei nu îi înduplecaseră pe zei să aducă ploaia. În cruzimea lor, tot cereau sacrificii prin glasul șamanilor. Dar oare nu primiseră destule din partea oamenilor care își aruncau fetele nou-născute nedorite în râu? Su Mi nu se mai întreba asta. Nici nu mai conta. Urma să-i fie trimisă ca mireasă zeului-dragon, la fel cum se întâmplase cu o lună în urmă și cu prietena ei, care fusese găsită moartă a doua zi la mal. Era singura căreia îi părea rău de moartea fetei, căci rudele ei vărsaseră lacrimi doar pentru onoarea lor pătată, zicând că nu a fost demnă să fie soția dragonului și, prin urmare, acesta o respinsese și o lăsase să moară. Șamanii spuneau tuturor că divinația lor în carapacele de broască țestoasă le arătase că zeul-dragon era foarte furios acum și că trebuia îmbunat cu trimiterea altei mirese.

          Su Mi era deznădăjduită. Fiind singura fiică a părinților ei, nu ar fi crezut niciodată că ei o să dorească onoarea de a se înrudi cu He Bo, dragonul alb al fluviului Huang-he. Știa prea bine ce o aștepta. La fel ca prietena ei și multe alte fete înaintea acesteia, urma ca trupul ei să putrezească pe undeva pe la mal, încurcat printre rădăcini și ramuri de salcie sau să fie găsit de pescari și adus familiei ei. Se ruga, însă, să nu fie cea de-a doua variantă, căci asta ar fi adus dezonoare rudelor, iar numele avea să-i fie blestemat. Se rugase și ca zeii să le aducă ploaia înainte de ritual, dar în zadar.

          Absorbită în gândurile ei întunecate, cu greu observă că palanchinul nu se mai mișca și că de afară se auzeau șușoteli. Dădu puțin perdeaua la o parte, uitându-se cu atenție la ce se petrecea. Văzu că se înnoura, iar oamenii erau fie bucuroși, fie neliniștiți. Pentru o clipă, și ei îi tresăltă inima de bucurie, crezând că se va putea întoarce acasă, dar șoaptele îi dădeau de înțeles că nu era chiar așa ușor; vocea puternică a șamanului atrase atenția tuturor.

          — Continuați să mergeți! îi îndemna el, asudat și cu vopseaua de pe față prelingându-i-se pe haine. Zeul ne arată că, în urma acestui sacrificiu, rugăciunile ne vor fi ascultate și va ploua.

          — Dar mare Wu, spuse un tânăr din rândul sătenilor adunați acolo, oare asta nu înseamnă că dragonul alb și-a îndreptat bunăvoința asupra noastră? Se înnourează deja și pare că va fi o furtună strașnică.

          — Zeul ne arată mila lui, dar dacă ne întoarcem acum din drum și oprim ritualul, asta nu înseamnă că îl înșelăm? Spiritul mi-a spus voința zeului-dragon. Pe lângă aceasta, ați văzut și voi creaturile hanba ale secetei. Trebuie neapărat să-l câștigăm pe He Bo de partea noastră, căci știți și voi că dacă nu le gonim de pe câmpurile noastre, va veni tao-tie după ele și se vor abate mai multe nenorociri asupra satului din cauza lăcomiei lui.

          — Dar oare zeul nu ne arată astfel că ne va pune capăt chinului și fără un sacrificiu? În urma acestei secete, aproape toate fetele nou-născute au fost ucise de părinți. Satul nostru poate viețui doar cu băieți? În fiecare familie există cel puțin doi fii, iar fiicele, și așa puține, sunt sacrificate pentru îmbunarea zeilor sau ucise la naștere. Acești oameni ar trebui să se teamă de Teu-chen, căci zeița îi va pedepsi pentru fapta lor.

          Oamenii se uitau aproape cu ură la tânărul care le vorbea. Prezența lui acolo îi deranja deodată. Habar nu aveau de ce venise el acolo, tocmai de la marginea pădurii, de unde locuia. Li se părea un bărbat frumos, doar că ochii lui erau prea deschiși la culoare și sătenii credeau că e vreun bamyao binevoitor, căci mereu dădea cuiva o mână de ajutor la nevoie. Nimeni nu știa de unde venise, doar se pomeniseră cu el peste noapte, de aceea le era ușor să inventeze tot felul de povești pe seama lui. Totuși, felul în care el era împotriva ritualului lor barbar li se părea de-a dreptul nefiresc și revoltător. De ce se băga un străin în tradițiile lor? El nu avea de spus niciun cuvânt în ceea ce făceau ei pentru binele satului. Su Mi vărsa lacrimi grele și asculta cu sufletul la gură să afle care va fi soarta ei.

          — Divinația mi-a arătat voința zeului! strigă bătrânul șaman, vocea lui făcându-i pe toți cei adunați acolo să se cutremure. Carapacea de broască țestoasă, oasele oraculare, chiar și coada-șoricelului la fel. Un necunoscător ca tine nu poate înțelege voința Cerului. Zeii ne spun că am fost prea mândri și că am uitat de ajutorul lor. Micul templu de lângă pădure a fost năpădit de buruieni și nimeni nu a mai mers pe acolo de câțiva ani. Ați și uitat cărui zeu îi aparține, de aceea acesta s-a supărat și i s-a plâns lui He Bo ca să ne pedepsească cu seceta.

          — Cred că ar trebui să renunțăm la sacrificiile astea de fete, nu se lăsă tânărul. Va ploua în cele din urmă. Iar după acest ritual, părinții doar își pierd fiicele. Sunt morți fără rost. Știți și voi că mai toate cadavrele lor ajung pe malurile râului sau le găsesc pescarii, plutind printre sălcii. Nu credeți că acest sacrificiu e fără rost când deja plouă? Gândiți-vă la părinții fetei! Ar trebui să ne întoarcem acasă cu toții.

          Oamenii, însă, stăteau în cumpănă. Niciodată nu li se mai întâmplase așa ceva. Mulți dintre ei nici nu auzeau ce se vorbea, bucurându-se de ploaia răcoroasă. Unii păreau să îi cântărească vorbele cu grijă, dar cei mai mulți se uitau la șamani, așteptând ca aceștia să le dea un răspuns. Însă cel care opri murmurele mulțimii fu tatăl lui Su Mi.

          — Tinere, șamanii sunt înțelepții aleși spre a da glas voinței zeilor ca să ne poată îndruma apoi pe calea plăcută acestora, pentru a ne bucura de protecția și bunăvoința lor. Doar fetele nevrednice au fost găsite la mal și, de fiecare dată când zeul a acceptat o tânără, ne-a adus ploaia sau a stăvilit inundațiile. Zhan pu e o tehnică doar pentru inițiați, mai ales că se practică mai mult la palat, de aceea ar trebui să ne considerăm norocoși că avem un wu care poate citi semnele de pe carapacea broaștei țestoase. Dacă asta le-a fost arătat acestor wu, atunci zeul pretinde acest sacrificiu. Și decât să stea fata aici și să sufere de foame, sărăcie sau boli, mai bine în palatul cu solzi de argint al lui He Bo.

          Fără să mai bage în seamă protestele bărbatului, oamenii grăbiră procesiunea. Su Mi era îndurerată. Ceva înăuntrul ei se sfărâmă în bucăți când auzi cuvintele tatălui ei. Putea să o salveze, dar el alesese cu tot dinadinsul să o ofere ca jertfă. Se simțea o povară pentru familia ei. Doi dintre frații mai mari îi purtau palanchinul spre râu. Acolo, șamanii ținură o ceremonie de exorcizare în care dansară și cântară, apoi una în care o ofereau ca mireasă dragonului. În tot acest timp, însă, niciunul dintre săteni nu avu curajul să o privească în ochi. Toți se uitau la ea ca la un fel de obiect, numai tânărul care încercase să îi oprească părea să îi înțeleagă suferința. Ploua torențial când oamenii o aruncară de pe stânca înaltă, direct în apele învolburate ale râului. După ce o urmăriră zbătându-se puțin și încercând cu disperare să se țină la suprafață, aceștia plecară, rând pe rând, la casele lor. Bătrânul șaman, cu vopseaua complet scursă de pe față, stătu la marginea stâncii până se asigură că fata fusese înghițită de ape, apoi plecă și el, gânditor.

          Su Mi încetase să se mai zbată. Nici nu mai avea putere. Cel mai tare o durea nepăsarea familiei ei. Se lăsă în voia curenților, gândindu-se ce viață fără rost trăise. În tot acel haos, simți cum ceva o trage în adâncul apelor, apoi întunericul o învălui câteva clipe și corpul ei fu cuprins de durere când se izbi de ceva tare ca piatra. Îi luă ceva timp să își revină și să i se ridice ceața de pe ochi. Respiră cu nesaț aerul proaspăt și se uită în jur speriată. Pereții aveau o strălucire de perlă și, privind cu atenție, observă pe suprafața lor azurie mii de solzi mari. Chiar și tavanul era acoperit de solzi argintii. În fața ei erau mai multe scări, iar la capătul lor un tron din perle și scoici. Stătea cineva pe el, iar fata îl recunoscu imediat pe frumosul tânăr care încercase să oprească ritualul. În jurul lui părea să plutească un fel de ceață și cristale înghețate. Îi zâmbea cu blândețe.

          — Mă bucur că te-am putut salva la timp, îi spuse acesta, iar ochii lui aruncară văpăi albastre înfricoșătoare. Dar ce vei face acum? Vrei să mergi acasă?

          Su Mi inspiră și făcu o plecăciune adâncă în fața lui He Bo.

          — Ai salvat o viață fără valoare, dar dacă îți este de folos în vreun fel, ți-o dăruiesc ție. Te voi sluji cu credință, domnul meu.

          — Înainte, pe vremuri, în urma marilor inundații, oamenii aruncau câte o tânără fată în râu, tot pentru a-mi fi mireasă. Credeau că asta mă va îmblânzi și astfel nu voi provoca revărsări ale râului. Acum, sacrifică fete și pe timp de secetă, tot în numele meu și tot pentru mine. Nu am cerut jertfe de la oameni. Majoritatea zeilor nu cer vieți. Apele râului meu sunt pline de sânge nevinovat. Pe unele le pot salva, iar pe altele nu. Însă le-am dat întotdeauna celor salvate șansa de a alege ce vor să facă mai departe. Am destui servitori și nu mai vreau alte soții, așa că alege înțelept.

          Su Mi îi era profund recunoscătoare zeului-dragon, dar voia să fie stăpână pe viața ei, ca nimeni altcineva să nu mai decidă în locul ei dacă trăiește sau moare. Se gândi câteva clipe la ce voia să facă în continuare, apoi se hotărî.

          — Dacă îmi permiteți să mă întorc, voi sluji la templul zeului uitat, voi încerca să îi conving pe oameni să renunțe la sacrificiile umane și le voi arăta adevărata cale a zeilor. Vreau să le arăt că viața unei fete este la fel de importantă ca aceea a unui băiat, poate așa nu își vor mai ucide fiicele nedorite.

          He Bo oftă. Intențiile ei erau bune, dar să le ducă la îndeplinire nu avea să îi fie ușor, mai ales când oamenii îl ascultau pe bătrânul șaman, iar el știa prea bine asta. Totuși, voia ca ea să reușească în ceea ce își propusese, așa că era pregătit să îi ofere ajutorul.

          La lăsarea serii, He Bo își luă înfățișarea sub care le apăruse sătenilor și o conduse pe Su Mi la malul râului, după care se despărțiră, el ducându-se la căsuța lui de la marginea pădurii, iar ea spre casa părinților ei. Dragonul alb o avertizase de pericolele care o așteptau, dar fata voia neapărat să își vadă familia. Nu ca să le arate că era în viață, ci să vadă cum se schimbase traiul lor cu prețul morții ei. Afară încă ploua torențial, iar satul era tăcut. Pe la colțurile unor case atârnau lampioane roșii care aruncau o lumină slabă, dar suficientă pentru ca ea să-și găsească drumul. Erau puse acolo ca să gonească demonii, alături de niște talismane colorate. Cum nu ieșise niciodată noaptea prin sat, i se păreau foarte ciudate și se mira cum de oamenii aceia căutau protecție pentru orice lucru mărunt, însă nu îi luă mult timp să înțeleagă că asta era tot din cauza bătrânului șaman. Acesta profitase mult de pe urma secetei și se părea că doar el putea ține creaturile hanba la distanță cu talismanele lui, deși tot el era singurul care le văzuse. Puterea și influența lui crescuseră considerabil și sătenii îi cereau și îi urmau sfaturile de fiecare dată când aveau nevoie ca acțiunile importante pe care le întreprindeau să iasă bine. Wu devenise stăpân peste acei oameni.

          Ajunse în cele din urmă la casa ei, dar se opri în fața ușii acoperită cu talismane. Pe acestea le cunoștea bine, căci le mai văzuse înainte pe la unele case. Erau folosite pentru alungarea spiritelor morților, ale copiilor în special. Înăuntru era lumină și se auzeau murmure. Se apropie cu grijă și ascultă.

          — Mâine, înainte de răsăritul soarelui, să mergeți de-a lungul râului și să căutați cu atenție trupul surorii voastre, le spunea tatăl celor patru fii ai săi. Dar aveți grijă să nu vă vadă careva sau să vă recunoască. Azi le-am spus oamenilor că doar fetele nevrednice au fost găsite la mal, dar dacă mi se va întâmpla și mie asta, rușinea m-ar însoți pretutindeni.

          — Tată, dar de ce ai insistat ca sora noastră să fie sacrificată? îl întrebă cel mai mic dintre frații ei, singurul care nu participase la ritual și care plânsese după ea. Dacă îl ascultai pe tânărul acela, atunci Su Mi ar fi fost cu noi acum.

          — Nu te băga în discuție, băiete, dacă nu ai ceva cu folos de spus. Jadul trebuie sculptat și lustruit înainte de a deveni un ornament, așa cum și omul trebuie educat înainte de a îndeplini lucruri mărețe. Dacă dădeam înapoi, oamenii ar fi crezut că prețuiam mai mult viața fiicei mele decât pe cele ale mulțimii și astfel, unii ar fi bănuit că Su Mi nu era vrednică de zeul-dragon, ceea ce ar fi fost și mai rău și, doar pentru asemenea zvonuri, ea nu s-ar mai fi căsătorit niciodată. M-am gândit la binele ei și al familiei.

          Su Mi se îndepărtă de ușă. Știa că tatăl său avea dreptate și fugi de acolo înainte să se răzgândească și să dea buzna peste ei. Trebuia să plece din sat înainte de revărsatul zorilor, așa că se duse la căsuța de la marginea pădurii, acolo unde era și templul părăsit. He Bo rămânea singura ei speranță. Totuși, în acea noapte, nu era singura care umbla prin sat. Când trecu de ultima casă, văzu pe lângă câmpurile de orez, luând-o spre pădure, niște luminițe roșiatice. Aproape îi stătu inima în loc, gândindu-se că ar putea fi demoni sau spirite rele, dar ceva o îndemnă să le urmeze și, la scurt timp, le ajunse din urmă și descoperi că acestea veneau de la felinarele șamanilor. Erau trei, printre care și bătrânul Wu. Se grăbeau spre căsuța tânărului, vorbind între ei. Su Mi se ascundea printre copaci, dar suficient de aproape de cărare, căci îi era teamă să se depărteze de ea din cauza șerpilor. Putea auzi frânturi din ceea ce vorbeau.

          — Din cauza acelui bamyao, șoptea printre dinți bătrânul, încrederea oamenilor în mine s-a zdruncinat. Cei tineri nu se mai lasă așa ușor influențați și, după ziua de azi, îmi vor pune la îndoială puterile divine. Nu va mai trece mult și ne vor alunga din sat. Trebuie să îl pedepsim pe tânărul acela și să facem în așa fel încât cadavrul fetei sacrificate să nu fie găsit niciodată.

          Ceilalți doi încuviințară și grăbiră pasul, la fel și Su Mi. Aceasta voia să îl avertizeze pe zeul-dragon de pericolul ce-l aștepta, dar îi scăpă o clipă din ochi pe șamani, crezând că a auzit mârâitul unui animal și le pierdu urma. Cum nu vedea nimic în jur, se străduia să nu piardă cărarea. Se auzeau doar picăturile care cădeau de pe frunze și vântul răcoros. Răsuflarea ei era încremenită de groază, dar nu trecu prea mult și în tăcerea nopții, auzi de undeva de prin apropiere mai multe voci care se certau. O luă cât putu de repede în acea direcție și ajunse în fața căsuței lui He Bo. Acolo, zeul era singurul care stătea în picioare, chipul lui furios era scăldat în lumina sângerie a felinarelor căzute pe pământul umed. Cei trei șamani erau morți. Părea că se înjunghiaseră unii pe alții, iar teama din ochii lor îi însoțea și în moarte. Fata nu îndrăznea să se miște.

          — Deși ai spus că vrei să slujești la templul părăsit și să îi convingi pe oameni să renunțe la sacrificiile umane, cred că ar trebui să lași în urmă tot ce ține de satul ăsta și să începi o nouă viață departe de aici, îi spuse zeul. Pentru cei de aici ești deja moartă și dacă te arăți în fața lor vor crede că ai venit din tărâmul morților ca să te răzbuni și sigur vor încerca să te alunge sau să te ucidă din nou. Aici nu te vei putea ascunde. În cele din urmă, cineva își va da seama cine ești. Nu vreau ca efortul meu să fie în zadar. Pleacă de aici! Mai încolo, ascunsă printre sălcii e o barcă. Urcă-te în ea și te va duce departe pe râu. O să ne mai revedem cândva!

          Su Mi plângea, dar își dădea și ea seama că nu mai putea trăi acolo. Luă barca și pluti în neștire pe râu. Habar nu avea unde urma să ajungă, însă nici nu îi păsa în acel moment. Pierduse tot ce avea într-o singură zi, mai puțin viața. Fata plânse până când, legănată ușor de valuri, adormi.

          Când se trezi, era un vacarm de nedescris. Bărcuța ei fusese oprită de niște pescari, care țipau la ea să se ridice. Speriată, le cercetă cu atenție chipurile, dar nu recunoscu pe niciunul dintre ei, ceea ce o mai liniști puțin. 

          — Ce e cu copilul ăsta aici? Știe careva? se întrebau unii pe alții.

          — O fi un alt cerșetor. Numai de ăștia apar de când cu seceta. Dar asta e fată, deci poate o putem vinde la vreo casă a florilor.

          Protestele ei erau în zadar. Niciunul dintre ei nu părea dispus să o asculte. Se gândeau deja cum să împartă câștigul provenit din vânzarea ei și, după ce se certară o vreme și o păziră cu strășnicie, se deciseră să meargă în capitala țării, căci era aproape, iar acolo primeau cele mai bune oferte, chiar dacă pretențiile erau pe măsură. Unul dintre pescari o duse acasă la el și îi ceru soției sale să o îngrijească și să îi dea de mâncare, iar a doua zi, se adunară toți și porniră spre capitală. Su Mi nu își dădea seama ce se întâmplă. În cei treisprezece ani petrecuți în satul ei micuț, nu avusese niciodată ocazia să viziteze alte orașe. Auzise multe despre ele, iar acum privea cu fascinație tarabele, hainele localnicilor, mâncărurile noi, prăvăliile. Nu se opriră însă la niciunul dintre locurile prin care treceau, ci continuară să meargă până ajunseră la un cartier care părea gol și izolat de restul. Deasupra porților mari de lemn, ea citi pe plăcuța cu caractere colorate „Casa Florilor și a Sălciilor”. Primul ei gând fu că se va ocupa de flori, dar, după ce o văzu pe femeia frumoasă care le deschise ușile, începu să aibă îndoieli. Mișcările ei erau grațioase, ca ramurile unei sălcii atingând apa, iar unduirile corpului ei atrăgeau toată atenția bărbaților. În urma ei plutea un parfum ușor de bujori.

          Îi conduse la o femeie mai în vârstă cu o figură severă. Pescarii îi spuseseră de ce veniseră și îi inventară o poveste cât se poate de tristă, în care ea își pierduse ambii părinți și unul dintre ei o luase în grijă, dar nu mai putea să o crească din cauza secetei, căci nu avea orez nici pentru familia lui; prin urmare, decisese să o dea unei persoane care avea să aibă grijă de ea. Femeia pufni și se ridică furioasă.

          — Mă credeți proastă? îi certă ea. Am auzit zeci de astfel de povești pe zi. Toți sunt așa mărinimoși încât își aduc chiar și fiicele aici în astfel de vremuri. Dacă nu sunt acceptate de vreo casă, sunt lăsate să moară pe câmpuri sau înecate. Toți vă gândiți doar la binele fetelor, desigur. Luați asta și plecați, nu vreau să mai aud minciuni!

          Aceasta trânti în fața lor o punguță roșie plină, făcându-le semn să plece. Pescarii nici nu avură timp să negocieze, fiind înconjurați de niște bărbați înarmați; fie acceptau oferta matroanei, fie primeau bătaie. Femeia le arătase că nu era lipsită de apărare, așa că ei își luară tălpășița, blestemând-o.

          Su Mi rămase singură cu matroana. Era îngrozită și se aștepta ca ea să țipe din clipă în clipă și să o dea afară. Aceasta părea să se fi îmblânzit după plecarea lor. Cât timp a scris ceva, fata o cercetă din cap până în picioare. Nu putea să-și dea seama ce vârstă are, machiajul acoperindu-i chipul ca o mască, dar bănuia că e bătrână. Curând, atenția ei fu atrasă de tava cu dulciuri de pe măsuța din fața femeii.

          — Haide, copilă, o îndemnă, nu te sfii! Ia și mănâncă! Cred că ți-a fost greu până acum, dar nu te aștepta ca viața aici să fie ușoară. În curând te vei obișnui cu locurile. Pentru oameni nu garantez. Ce talente ai? După mâinile tale îmi dau seama că vii de la țară. Dacă nu știi nimic, vei învăța împreună cu celelalte fete. Din locul acesta poți scăpa doar dacă te cumpără un nobil, dacă mori sau dacă decizi să fugi. Ultima ar fi o alegere teribilă, însemnând moarte sigură. Ești norocoasă că te-au adus aici. Care ți-e numele? Stai, nu îmi spune. Uită-l! De acum încolo te vei numi Xing Hua, Floare-de-Cais. Mu Dan îți va arăta camera unde vei sta și îți va da sarcinile pentru mâine.

          Frumoasa femeie care mirosea a bujori intră zâmbitoare și o conduse în grădina cu flori. De acolo se vedeau alte fete, chiar mai mici decât Xing Hua, învățând să danseze sau să cânte la vreun instrument greu.

          — Fiecare fată de aici are un nume de floare. Așa ne ține minte doamna, îi explică Mu Dan. Mie mi-a dat numele de Bujor și de atunci am început să iubesc floarea asta. Fiecare poartă parfumul propriei flori.

          — Doamna ce nume are?

          — Nu știu. De când sunt aici, nu am auzit pe nimeni să îi spună altfel. Pentru noi, ea e Doamna. O să te învăț tot ce trebuie despre muzică, dans, poezie, cum să menții conversațiile interesante, cum să distrezi oaspeții, ce fel de ceai preferă cei care ne vizitează frecvent și cum să te porți. Locuim în capitală, iar clienții noștri bogați sunt pretențioși, de aceea trebuie să avem grijă să nu îi supărăm în vreun fel. Vei putea să îi servești în funcție de cât de repede înveți, dar pregătirea durează de obicei mai mult de doi ani.

          Lui Xing Hua nu îi surâdea ideea de a deveni o curtezană și îi spuse asta lui Mu Dan.

          — Niciuna dintre noi nu vrea asta, îi răspunse ea cu ochii în lacrimi. Tatăl meu aduna datorii peste datorii și umbla beat tot timpul. M-a vândut prima oară când aveam șapte ani, dar cum eu plângeam întruna, i s-a făcut milă celui care urma să mă cumpere, mai ales din cauza mamei, care i-ar fi dat și viața ei acelui om doar ca să mă poată păstra. Tatei nu îi păsa. Acel om a renunțat la datorie și ne-a dăruit taelii cu care ar fi trebuit să mă cumpere, pe ascuns mamei, sfătuind-o să îi țină ascunși ca să luăm orez. Norocul nu a fost de partea noastră și tata a aflat. După ce a luat taelii cu forța, într-o săptămână, tata i-a cheltuit pe toți pe băutură și a bătut-o iar pe mama ca să îi dea mai mulți. El credea că ea mai avea bani ascunși. Cum nu a căpătat nimic cu bătaia, s-a gândit să mă vândă iar.

          Mama nu mai putea suporta să mă piardă încă o dată. În noaptea aceea, după ce tata a adormit, ne-am strâns puținele lucruri pe care le mai aveam și am fugit de acasă. Speram să găsim ajutor la un unchi de-al ei. Dar nu am putut ajunge unde voiam. Mama a murit a doua zi spre seară, lăsându-mă singură. Am stat mult timp lângă trupul ei rece, dar de la o vreme mi s-a făcut foame. Am rătăcit pe străzi câteva zile și nimeni nu se îndura să îmi dea măcar un pumn de orez. Nici drumul spre casă nu îl știam. Norocul meu a fost că m-a văzut Doamna și m-a primit aici. În ciuda chipului ei aspru, când i s-a adus vreodată o fată aici, nu a refuzat să o ia în grijă. Vechile curtezane îi spun în glumă Mama, dar toate o tratăm cu respect și îi suntem profund îndatorate. Așa sunt și fetele astea pe care le vezi exersând. Niciuna nu a venit aici de bunăvoie, dar după ce au mâncat și au primit adăpost, nu au mai fost așa înverșunate să plece.

          Xing Hua oftă resemnată. Mu Dan avea dreptate. Nu voia să lucreze acolo, dar nici să moară de străzi. Trebuia să facă tot ce-i stătea în putere pentru a supraviețui. Totuși, la scurt timp, se dovedi că nu avea niciun talent la muzică sau la dans și nici nu devenea vreo mare frumusețe ca alte fete, de aceea Doamna îi dădu în grijă să se ocupe de gătit, de îngrijirea grădinii, să aranjeze camerele, să spele rufele și să le pregătească ținutele și coafurile curtezanelor. La început i se păru prea mult și se temea constant că dacă nu reușea să le facă pe toate, avea să fie aruncată pe străzi, însă după câteva zile, i se mai alătură o fată, Hong Mo. Nici ea nu avea vreun talent deosebit, dar din cauza semnelor de vărsat de vânt de pe față, Doamna îi interzisese să se arate în fața oaspeților.

          Făcând zi de zi aceleași lucruri, Xing Hua nici nu realiza ce repede trecea timpul. Ajunsese să îi cunoască pe toți cei care frecventau casa florilor, dar avea grijă ca niciodată să nu apară în fața lor. Îi plăcea viața ei liniștită și nu ar fi schimbat-o nicicând cu cea a unei curtezane, deși asta însemna să renunțe la șansa de a pleca de acolo ca soție sau concubină a unui nobil. Mu Dan era o companie plăcută atunci când nu aveau nimic de făcut și le spunea multe dintre poveștile pe care le auzea de la oaspeții care, sub influența alcoolului, își dezlegau limbile și povesteau tot felul de lucruri. Totuși, nu își făceau griji, căci fetele de la casa florilor mereu păstrau secretele. Era o regulă nescrisă a lor de a păstra taina celor vorbite de oaspeți. Însă Mu Dan părea să încalce în mod voit acea regulă și, ori de câte ori auzea ceva interesant, împărtășea zvonurile cu Xing Hua și Hong Mo. Preferatele ei erau cele despre curtea imperială. Împăratul Zhou era furios pe oficialii săi și pe cei ce practicau divinația la palat. Se aștepta să i se nască un fiu, dar se alesese cu a patra prințesă. Împărăteasa nu putea avea copii și totul părea să fie un haos la curte din cauza unei concubine îndrăznețe.

          Sănătatea lui Mu Dan era șubredă; de câteva ori pe lună, Doamna chema un doctor ca să îi dea niște leacuri și să îi facă acupunctură. Xing Hua descoperi că și-ar fi dorit să învețe mai multe despre ierburile medicinale și despre terapia cu ace, iar pentru asta citea tot ce îi cădea în mână despre așa ceva. Ca să o ajute, Mu Dan vorbi cu matroana, iar aceasta îi permisese de câteva ori să meargă alături de Hong Mo pe munte să culeagă ierburi. Când învăță la ce foloseau toate, începu să facă leacuri pentru fetele din casă, scutind-o pe Doamnă să mai cheme medici care veneau noaptea pe ascuns, din cauză că nu voiau să fie văzuți acolo. Dar pentru Xing Hua nu era de ajuns. Simțea că acolo cunoștințele ei nu se vor dezvolta mai departe.

          Perioada de liniște și pace însă trecu repede, iar după moartea Doamnei, viața fetelor deveni un chin. Noua stăpână a casei era o fostă curtezană de o seamă cu Mu Dan, pe nume Qiang Wei. Cât timp trăise bătrâna, ea se purtase ca o soră mai mare cu fetele aduse acolo, câștigându-i astfel încrederea Doamnei de a o numi succesoare. Dar imediat ce femeia se văzu stăpână, atitudinea ei se schimbă cu totul, arătându-și lăcomia și răutatea. Începu cu alungarea tuturor curtezanelor mai în vârstă și a fetelor care nu puteau lucra, iar printre acestea se număra și Hong Mo. Din fericire, prietena ei găsi adăpost în casa unui culegător de ierburi și deveni soția lui, însă de celelalte femei nu mai știa nimic. Nu avea timp să își facă griji și pentru alții. Ea preluase toate treburile casei și Qiang Wei reușea mereu să îi dea mai multe sarcini, iar Xing Hua abia avea timp să se odihnească după miezul nopții câteva ore, ca înainte de revărsatul zorilor să o ia de la capăt. Mu Dan încerca să o ajute, dar nici situația ei nu era mai bună. Boala i se agrava pe zi ce trecea și leacurile își pierdeau efectul. Noua stăpână era prea zgârcită ca să plătească un medic.

          Nu după mult timp, Mu Dan muri și Xing Hua rămase singură. Îi era teamă să nu fie alungată și ea de la casa florilor, așa că încerca pe cât posibil să nu îi dea motiv lui Qiang Wei să se plângă de ea, totodată însă o evita din răsputeri, căci avea obiceiul să lovească pe oricine îi tăia calea. Matroana nu accepta fetițele care îi erau aduse acolo.

          Într-o zi, când Xing Hua ieșise să cumpere niște mătăsuri, la colțul străzii văzu trei fetițe slabe și murdare. Servitoarea o zori să meargă mai departe, însă ea nu își mai putuse lua gândul de la acei copii. Dacă trăia Doamna, i-ar fi primit la ea, având grijă de ei. A doua zi, găsi un motiv oarecare de a ieși din casă și se duse la ei, dându-le să mănânce niște orez. Erau doar două fetițe și femeia le întrebă unde era cea de-a treia.

          — Aseară au venit niște oameni și căutau copii pe străzi. Noi ne-am ascuns. Bing a fost luată cu ei. I-au dat de mâncare. Cred că au luat-o în grija lor.

          Xing Hua nu știa ce să creadă, ceva nu i se părea în regulă. Le zâmbi micuțelor și se pregăti să plece.

          — Cum vă cheamă? le întrebă, uitându-se încă o dată la ele.

          — Pe mine Lai Si, iar pe sora mea mai mică…

          Cealaltă fetiță mormăi ceva cu gura plină de orez, iar Xing Hua înțelese „Loue”. În acea zi se gândise numai la ele, chiar și noaptea. Era neliniștită, așa că se duse înainte să se trezească toți ai casei la micuțe, dar acolo o găsi doar pe Loue, plângând.

          — Unde e sora ta?

          — Au luat-o oamenii aceia răi, la fel ca pe Bing. M-am ascuns. I-am zis și ei să facă la fel, dar Lai Si voia să o vadă pe Bing și zicea că îi e foame. S-a dus cu ei, iar eu i-am urmărit de la distanță. I-au dat să mămânce, apoi ea a adormit și bărbații ăia au luat-o și au pus-o într-un vas mare, pe care l-au acoperit și l-au îngropat în pământ. Acum e un zid deasupra vasului.

          Femeia se îngrozi de povestirea micuței. Știa că înainte să se construiască o instituție, se sacrifica câte un copil, dar nu mai auzise de acel ritual de ani de zile și presupuse că oamenii renunțaseră la el. Voia neapărat să o salveze pe micuța Loue, de aceea o aduse pe ascuns în camera ei și îi interzise să plece de acolo peste zi. Intenționa să o păstreze, iar dacă asta însemna că avea să fie dată afară din casa florilor, era încrezătoare în puterile ei, zicându-și că avea ceva bănuți strânși deoparte și se va descurca cumva cu un copil. Se înșelă încă o dată.

          La câteva ore după ce o adusese pe fetiță, Qiang Wei o chemă la dânsa. Xing Hua veni cât de repede putu, cu inima cât un purice. Matroana era furioasă.

          — Ce crezi că faci pe la spatele meu? întrebă ea pe un ton calm. Ai prea puține lucruri de făcut și te-ai gândit să ai grija unui copil?

          — Voiam să vă vorbesc despre asta… Vreau să plec de aici și…

          — Vrei să pleci, nerușinato?! zbieră femeia. Atunci plătește-mi toată suma adunată în toți anii cât ai stat sub acoperișul meu, asta incluzând și mâncarea.

          — Dar Doamna nu a cerut niciodată să îi plătim ceva doar pentru că ne-a luat în grijă…

          — Taci! țipă Qiang Wei, pălmuind-o cu putere. Am fost prea bună cu tine și tu ți-ai luat-o în cap! Îți arăt că nu vei profita de mine. În noaptea asta avem un oaspete nou, iar tu îl vei servi. Dacă îmi faci de râs casa, o să pun să fii biciuită până nu o să te mai poți mișca.

          — Stăpână, dar mie nu mi s-a cerut niciodată să le țin companie oaspeților… Unde e fetița?

          — Am vândut-o, normal. Doar nu era să o hrănesc și pe ea degeaba. Am luat o sumă frumușică pe ea. Constructorii noului palat sunt foarte generoși.

          Xing Hua căzu în genunchi, implorând-o să o aducă înapoi pe Loue, iar în schimb va face tot ce îi va cere ca să-și plătească datoria. Qiang Wei râse de ea și o închise în camera ei, poruncindu-i să se pregătească pentru întâmpinarea oaspeților. Femeia descoperi că toate sertarele ei fuseseră golite, iar banii strânși cu greu nu mai erau la locul lor. Nu putea să plângă la nesfârșit, iar cât timp se pregătea, își făcu un plan de răzbunare.

          Seara îl aduse pe oaspetele mult așteptat, un tânăr frumos, cu ochii foarte deschiși la culoare. Când rămaseră singuri, He Bo îi ceru să îi toarne de băut, ceea ce ea și făcu. Apariția lui neașteptată avea să îi schimbe viața încă o dată.

          — A trecut ceva vreme, Su Mi. Te-ai schimbat mult. Câți ani ai acum?

          — Douăzeci și nouă. Acum mă cheamă Xing Hua.

          — Trebuie să pleci de aici. Viața ta va fi în pericol dacă nu fugi în noaptea asta.

          — Nu îmi pasă dacă mor. I-am pierdut pe toți cei la care am ținut.

          — Mai ai multe de făcut înainte de a muri, copilă.

          Zeul râse și bău ultimul pahar de vin de orez, apoi se ridică, făcându-i semn să îl urmeze. Casa Florilor era tăcută și întunecată. Cei doi ieșiră pe poartă, iar după ce Xing Hua mai aruncă o ultimă privire locului în care își petrecuse tinerețea, fugi din capitală și nimeni nu mai știu nimic de ea vreodată.

          Femeia își luase numele de Hei Lian și trăia pe Muntele Dragonului de Jad. Umblase mulți ani prin țară, învățând despre ierburi și leacuri, ba chiar și acupunctură. Avusese curajul să se întoarcă în satul ei natal, dar acolo aflase că familia ei murise în urma unei epidemii. Nu plânsese pentru ei. Nu putea, deși îi iertase. Pe unde mergea, își câștiga traiul din vânzarea leacurilor și elixirelor, oamenii luând-o drept șaman. Drumețiile ei erau din ce în ce mai rare totuși. Îmbătrânea. Mergea de câte ori putea, însă, în oraș, la templul unde erau luați în grijă copiii, tratându-i pe cei bolnavi.

          Era o zi de iarnă când se decise să își ia provizii din orașul de la poalele muntelui, chiar dacă nu ducea lipsă de ceva anume. Simțea cum o voce lăuntrică o îndeamnă să facă asta. Ningea ușor când plecase de acasă. Lacul prinsese într-o pojghiță subțire de gheață lotușii care se încăpățânau să rămână înfloriți. În oraș, oamenii sărbătoreau nașterea fiului împăratului Zhou. Se credea că acesta își pierduse speranța de a avea un moștenitor, dar culmea, tocmai împărăteasa, despre care se spunea că nu poate avea copii, îi născuse un băiat în ciuda vârstei ei înaintate. Hei Lian cumpără ce avea nevoie, apoi o luă încet spre casă. Făcându-și cu greu drum prin nămeții apăruți din senin, contemplă întinderea albă și netedă a râului din stânga ei. O pală rece de vânt o făcu să grăbească pasul. Ajunse aproape la marginea pădurii, când auzi niște scâncete de copil. Lângă râu, ascunsă vederii de crengile dese de cireș, era o fetiță nou-născută care plângea. Chipul ei fiind înroșit de sânge.

          Hei Lian o luă cu dânsa. Știa deja și ce nume îi va da copilului, Loue. În urma lor, protejându-le calea, venea He Bo, zeul-dragon al fluviului Huang He. O privea de departe pe bătrână, minunându-se ce viață scurtă au muritorii. Când femeia ajunse acasă, se lăsase deja întunericul. El mai stătu puțin la marginea lacului, apoi, înainte să plece, observă un lotus roșu în mijlocul apei înghețate. Mai privi o dată spre căsuța acoperită de zăpadă, apoi oftă și zbură spre cer.

 

Mihaela Curaleţ

Mihaela Curaleţ

Numele meu e Mihaela Curaleţ. Am 21 de ani. Sunt din Suceava. Scriu de când eram mică, dar nu m-am gândit vreodată să public. E mai mult ceva ce ţin doar pentru mine (îs mai egoistă, n-am ce face). Nu prea mă pricep să mă descriu. Când vine vorba de aşa ceva parcă aş vorbi despre o altă persoană. Am mulţi scriitori preferaţi, în pricipal cei care scriu fantezie: J.K.Rowling, Sarah J. Maas, Rick Riordman, Wilbur Smith etc. Dar preferatul meu e Haruki Murakami, deocamdată.

More Posts