Xperia, telefonul de care m-am îndrăgostit pe vremea când lucram în Suedia, dă alarma cum îmi place mie: mai întâi gentil, apoi brutal.

Mă uit pe ecran şi constat că e 6, ora la care mă trezesc în fiecare zi.

E o iarnă cumplită, aşa cum au anunţat britanicii, o mini eră glaciară.

Pentru mine nu e o problemă, ador anotimpul ăsta.

Iubesc frigul, noaptea, zăpada, vântul ce urlă sălbatic pe afară.

Sar din pat şi arunc o privire prin geamul acoperit cu flori de gheaţă.

E totul alb. Ninge cu fulgi mari.

Becul din colţul străzii împrăştie o lumină cu tentă roşie.

Mă activează această privelişte.

Trec apoi sub duş, unde zăbovesc prelung.

Mă spăl pe dinţii mei albi, mă bărbieresc cu briciul pe care îl am de la bunicul meu şi mă acopăr apoi cu o cremă regeneratoare, cică.

Nu cred eu în prostiile astea, dar îmi face bine senzaţia de răcoare pe care o simt după fiecare aplicare.

Ies din baie şi mă îndrept spre aragaz unde pun la fiert cafeaua.

O fac în stilul tradiţional, la ibric.

Cafea Davidoff…

Ce aromă, ce gust, ce vitalitate în fiecare strop…

Deschid larg geamul şi savurez aerul tare.

Când licoarea dă în clocot, opresc focul şi acopăr ibricul de cupru cu o farfurie.

Atenţie, dragi cititori, e obligatoriu să puneţi 3 picături de apă rece în cafea pentru a o limpezi.

E un secret ce vi-l dezvălui fără să vă cer nimic în schimb.

Prima înghiţitură… Simt cum renasc. Gândurile mele prind contur şi sunt scuturate de jugul nopţii.

Savurez băutura asta deosebită un timp, apoi aprind o ţigară.

Ştiu, este un obicei păcătos.

Adevărul e că, în ultima vreme, am făcut tot felul de excese dar îmi promit că de mâine voi fi mai responsabil.

Ecranul deosebit al telefonului se aprinde, bijuteria începe să vibreze.

Cine dracu îndrăzneşte să mă sune aşa de dimineaţă?

Nici 7 nu e.

Nu cunosc numărul, aşa că ignor cu nesimţire acest apel.

Îmi iau pastila de Ginseng, izvorul meu de energie de zi cu zi şi încep să mă îmbrac.

Mă parfumez, apoi ies grăbit pe uşă pentru că trebuie să dezgrop maşina de sub un munte de zăpadă şi abia aştept să mă las îmbrăţişat de frig.

Îmi pun căştile în urechi. Ascult postul de radio din Kiruna.

Îmi pare rău că am plecat de acolo şi m-am întors în ţara asta de rahat.

Pe bord, Volvo afişează -17 grade, dar eu nu sunt prea impresionat.

În Suedia erau frecvente dimineţi cu -30.

Am multă treabă astăzi la cabinet.

Trebuie să ajung şi la un punct de lucru pe care îl am într-un sat, la 10 km de sediul principal, aşa că simt deja povara unei zile pline de consultaţii.

Gheaţă, drumuri înfundate, copaci fără frunze.

Conduc prudent şi într-un final ajung la căminul cultural.

Un afiş pe un geam murdar: În fiecare Miercuri, de la 9, vine Doctorul.

Deschid uşa şi intru în camera pe care primăria mi-a pus-o la dispoziţie cu generozitate.

Mă izbeşte căldura dată de o sobă din teracotă ce are în faţa ei câteva buturugi groase, cadoul pacienţilor.

Am o canapea pentru consultaţii, un birou mic şi un dulap cu câteva fiole pentru urgenţe.

Ce medicină să practic eu aici?

Din nou îmi zboară gândurile la cabinetul pe care-l aveam în Kiruna, la dotări, la modul în care făceam prevenţie, la banii pe care i-am câştigat acolo.

Vedeam 11 pacienţi pe zi, programul era de la 9 la 17, cu o oră pauză, totul pe câteva mii de euro.

Nu sunt un tip materialist, dar nici să muncesc pe 2 lei nu pot.

Aprind o ţigară, scot laptopul din geanta mea gri, îl cablez şi deschid aplicaţia cu care lucrez zi de zi.

Marea reformă a sistemului sanitar din România a ajuns în fiecare cătun.

Pacienţii mei sunt foarte uimiţi de faptul că reţetele lor ies la o imprimantă arhaică, dăruită de Ministerul Sănătăţii într-o vreme în care medicina primară a fost băgată în seamă la nivel înalt.

Acum e linişte. Nu e nimeni pe hol.

Am ajuns devreme, dar îmi place extrem de mult să stau în cabinet singur.

Îmi fac de lucru o vreme cu fiolele din aparatul de urgenţă, cum era denumită pompos porcăria de dulap de fier din dotare, apoi trec la hârtii.

Ceva nu îmi dă pace.

De câteva săptămâni mă confrunt cu o epidemie de gripă, rebelă la orice fel de tratament.

Ceea ce mă surprinde oarecum e predilecţia tulpinii virale pentru vârstele înaintate.

Nu am avut asemenea cazuri la grupa 0 -50 de ani.

Stau în dubii dacă să sun DSP-ul pentru a semnala situaţia sau să ţin toate astea doar pentru mine.

Ăştia mă vor pune să fac o sumedenie de rapoarte, de rahaturi statistice, bineînţeles, fără nici un ban.

Îmi amintesc discuţia pe care am avut-o cu o tipă de acolo:

– Domnule doctor, nu aţi transmis la timp formularul E 42!

– Domnişoară, când se va plăti munca asta, voi fi primul care va raporta.

Până atunci, puneţi din burtă câteva date astfel încât să nu ies din medie.

A luat foc.

– Cum adică din burtă?

– Păi… Haideţi să vă arăt cum.

Am luat pixul şi am completat aiurea 3 formulare.

– Semnaţi aşa ceva?

– Fără nici o reţinere, vă rog să mă urmăriţi.

Un zgomot uşor mă scoate din reverie.

Au sosit primii pacienţi.

2 ore nu fac altceva decât să practic magia cuvintelor şi a cunoştinţelor mele asupra unor oameni ce cred în mine cu toată fiinţa lor.

Termin consultaţiile, închid registrul, laptopul şi mă urc în maşină.

E timpul să mă îndrept către cabinetul principal, unde observaţii ciudate în câteva fişe necesită atenţia mea.

*

– Bună ziua, domnule doctor. A fost totul bine la punct?

– Sunteţi sănătos? Nu aţi răcit pe vremea asta?

– E bun drumul? Se poate circula fără probleme?

Astea sunt întrebările personalului.

– E totul perfect, răspund eu sobru. Vreau un ceai, împreună cu noutăţile. Cum merg tratamentele de ieri? Avem ceva copii programaţi azi?

Altă parte minunată a reformei: programările.

Parcă dacă vedeam mai mult de 20 de pacienţi pe zi ce se întâmpla?

Sincer să fiu, de când m-am reîncadrat în sistemul nostru am acumulat un milion de frustrări.

Simt că nu sunt lăsat să practic ceea ce am învăţat, că nu sunt lăsat să dăruiesc din priceperea mea tuturor celor ce au nevoie de mine.

Se doreşte depersonalizarea fiinţei umane.

Dacă nu te încadrezi în norme, în statistici, perturbi bazele de date.

Mereu am fost un tip rebel.

Niciodată nu am pus mare preţ pe reguli şi de aceea figurez pe toate listele negre de la  instituţiile care supervizează activitatea mea.

Sunt aproape de oameni, practic cu pasiune şi cu mult suflet medicina, iar pacienţii simt implicarea mea, de aceea mă iubesc aşa mult.

În sfârşit vine şi ceaiul.

E fierbinte, e într-o cană mare şi e de mentă. Astea sunt cele 3 calităţi pe care eu le apreciez.

Urmează alte câteva ore de consultaţii, cu încă 2 fişe speciale puse deoparte.

În total am 12.

Îmi promit că sâmbătă dimineaţă voi veni la cabinet şi mă voi dedica studierii lor.

– A fost ultimul pacient, domnule doctor.

– Cât e ceasul?

– Este ora 3. Mai stăm?

– Voi puteţi pleca. Eu mai rămân. Am de scris. Ne vedem mâine la ora 9. O zi bună să aveţi.

Asistentele s-au retras spre vestiar iar eu am rămas din nou singur.

În frigider am o sticlă de Cola.

Pachetul de Davidoff aşteaptă cuminte dorinţele mele de otrăvire, dar nu îi dau încă satisfacţie.

Îmi notez meticulos numerele de telefon ale părinţilor copiilor ce figurează în lista de fişe pe care mi le-am pus deoparte.

La fiecare, după nume, pun semnul exclamării.

Deschid un nou document în Word, pe Xperia şi scriu o singură frază: cum s-au vindecat de bolile cronice pentru care, până acum câteva luni, s-a administrat tratament zilnic?

Astmul Bronşic, Diabetul Zaharat tip 1, Malformaţiile Cardiace Congenitale inoperabile, Sindromul Down şi Epilepsia nu dispar de la sine.

Nici un studiu nu a menţionat vreodată restitutio ad integrum pentru aceste boli.

În mod sigur este ceva la mijloc.

Pacienţii nu şi-au luat tratamentul, aparţinătorii nu au venit să mă solicite la domiciliu pentru complicaţii, evoluţia lor nu are cum să fie bună.

Sunt curios ce legătură e între ei.

Într-o primă etapă, punctul comun este vârsta: 5 ani.

Apoi, luna naşterii: Martie, întocmai ca a mea.

Notez toate aceste aspecte în folderul nou creat şi mă abţin cu greu să dau interpretări personale unor date obiective.

Mă pregătesc de plecare, când uşa se deschide brusc şi o mamă panicată îşi împinge odrasla în încăpere.

– Bine că v-am prins, domnu’ doctor.

Mă uit la ea mirat.

– De ce anume m-aţi prins, tanti?

– Iar faceţi glume. Fetiţa e tare bolnavă.

– Dar ce are, mamă dragă? Face febră?

– Nu. Tuşeşte de câteva zile şi varsă tot ce mănâncă.

– Zău? Chiar tot? De câte zile?

– Apăi… De vreo 3.

Mă uit la copil. O fetiţă tare frumoasă, cu un păr lung, blond, ochi albaştri şi un zâmbet sfios pe o mutriţă de îngeraş.

M-am prins. Mă-sa are ceva la cap, fata are doar o afecţiune minoră.

– Copilaş, ce te supără? întreb eu sever.

– Mă doare gâtul.

– Tuşeşti?

– Nu.

– Ai vărsat?

– Da.

– De câte ori?

– De 2 ori.

– Ia să vedem noi. Guriţa mare.

Amigdale tumefiate, roşii, cu depozite albicioase, faringe congestionat.

– Fără febră? mă interesez eu din nou, încercând să mimez profesionalismul.

– Domnu doctor, i-am dat Nurofen, spune mama.

– Mare greşeală. Să ascultăm plămânii.

Scot stetoscopul din geantă şi încep examenul clinic.

Maică-sa nici nu respiră de emoţie.

După câteva minute îi spun:

– Ia ascultă şi tu.

Asta se face roşie.

– Domnu doctor, dar eu nu mă pricep…

– Dar tu crezi că eu mă pricep? Ia ascultă-mă pe mine şi apoi pe ea, să observi diferenţa.

Asta e viaţa la dispensarul medical comunal: trebuie să ştii să modelezi omul.

– Nu aud nimic, domn doctor.

– Şi dacă nu auzi nimic şi nu te pricepi, de ce dai copilului tratament timp de 3 zile, fără să vii la mine? E grav. Trebuie internată. Are pneumonie, aprindere la plămâni, înţelegi?

Mă-sa se face galbenă.

– Nu vreau să merg la spital, vă rog să faceţi ceva aici.

– Încerc. Dar să nu mai dai niciodată tratament de capul tău, ai înţeles? Dacă vezi ceva în neregulă te prezinţi la cabinet, nu o faci tu pe doctoriţa, clar?

– Da, domnu’ doctor. Să vă dea Dumnezeu sănătate că îmi salvaţi copilul.
Sunt sever până la capăt.

– Poftim reţeta. Mergi şi cumpără de la farmacie. În 5 zile vii cu ea la control.

Fac din ochi fetiţei şi îi spun:

– Copilaş, nu mai mânca zăpadă! Vei ajunge la injecţii!

Îngeraşul zâmbeşte şi iese din cabinet.

Încă un caz deosebit rezolvat de medicul de circă.

Paştele mă-sii, de ce mă irosesc eu aici?

*

Trăim vremuri grele, vremuri în care toată populaţia s-a înrăit, a început să urască intens, categoriile sociale s-au învrăjbit.

Totul din cauza banilor.

Curios cum nişte hârtii inventate de oameni ajung să conducă lumea…

România este ţara în care fenomenul ăsta se observă cel mai bine.

În rarele momente când mă uit la televizor, tot aud de nu ştiu ce criză mondială şi de cât de rău o să ne fie nouă.

Nu ştiu unde dracu e criza asta, când pe şosele apar din ce în ce mai mulţi bolizi de zeci de mii de euro, când în magazine stai la coadă, cu toate că preţurile cresc zilnic. E clar că nimeni nu mai trăieşte doar din salariu dar toţi se plâng de lipsa banilor. Paradoxală ţară.

Eu am o viaţă spartană pentru că sunt un tip care se mulţumeşte cu puţin.
Pentru mine importante sunt trăirile interioare, efortul continuu de a mă autodepăşi, de a împăca eul meu exigent.

Scriu ficţiune şi pun mult suflet în toate povestirile pentru că fiinţa mea vrea să evadeze de pe planeta asta.

Sunt copleşit de imensitatea Universului, mai ales de modul său de a ne pune bariere.

Timpul e cel mai mare duşman al rasei umane sau inumane, mai bine zis.
Privind la toate capodoperele Antichităţii îmi devine din ce în ce mai apropiată ideea că suntem o specie amnezică.

Am pierdut pe parcurs contactul cu istoria, cu tot ceea ce strămoşii noştri au reuşit să construiască fără tehnologia complexă de azi.

La asta meditez, conducând spre oraş, după o zi istovitoare la cabinet.
E târziu, mi-e foame şi abia aştept să ajung la mine în bibliotecă.
Găsesc cu greu un loc de parcare în faţa blocului.

Pe scară sunt aceleaşi hârtii şi acelaşi miros de mâncare grea, ceva varză călită, cred.

Cu mişcări uşoare deschid uşa apartamentului meu mic şi mă inundă plăcerea de a fi acasă.

În Suedia nu am simţit aşa ceva, deşi aveam una dintre cele mai cochete locuinţe.

Mi-e poftă de chiflele alea suedeze cu macaroane şi de borşul din fiecare joi.

Pielea mea, ce excese am făcut eu acolo…

Câte beri am mai băut, ce sporturi extreme am mai practicat!

Cum i-am învăţat eu pe nordicii ăia rezervaţi să facă rachiu la cazan şi să se bucure de fiecare clipă din fenomenul ăsta magnific numit viaţă…

Şi ce lumină era la Kiruna…

Asta îmi lipseşte cel mai mult: magia luminii scandinave.

Nu degeaba se antrenează acolo astronauţii.

Ce să vă mai spun de hotelul Artic Eden, în barul căruia am termina romanul meu şi unde Jack-ul curgea în valuri?

Sau de plimbările în miez de noapte cu schiurile, tras de husky, acest căţel deosebit cu ochi de înger?

Ies din reverie când deschid frigiderul.

În afară de 2 beri, 2 cutii de cola şi o sticlă de vin nu am nimic.

Morţii mă-sii, trebuie să îmi găsesc şi eu pe cineva care să mă aştepte cu o mâncare caldă.

Nu am timp însă de complicaţii feminine, povestea vieţii mele.

Ca de obicei, sun la restaurantul meu preferat şi comand mâncare.

Scot fişele celor 12 pacienţi, desfac o bere şi mă apuc de studiat.

Intenţionez să le învăţ pe de rost până sâmbătă.

*

Am în cap un amalgam greu de depăşit după câteva ore. Se pare că aceşti copii s-au vindecat în mod miraculos, dar nu înţeleg de ce familiile lor nu m-au contactat.

Nu am primit telefoane de la spitale şi nici de la Direcţia de Sănătate Publică, dar la ce interes pentru ştiinţă mai există în ţara asta mi se pare normală situaţia.

Tratamentele au fost oprite cam în aceeaşi perioadă: luna septembrie.

Zilele astea trebuie să le fac evaluarea periodică pentru că sunt cazuri cronice şi necesită o atenţie specială din partea personalului medical implicat în supravegherea lor.

Verific din nou fişele să văd dacă nu bat câmpii, dar situaţia e clară: nu au primit reţete pe 3 luni, cel puţin nu de la mine.

Documentele nu mint, copiii sunt fără tratament de ceva vreme.

Ca medic sunt răvăşit şi încep să îmi aduc acuzaţii.

De ce morţii mă-sii am scăpat eu asta din vedere?

Dacă s-a întâmplat ceva cu ei şi sunt responsabil, chiar şi indirect?

Îmi vine să mă iau la palme de bou ce sunt.

Mâine voi merge la domiciliile lor.

Cu soluţia asta în cap, mă dezbrac şi mă întind pe patul meu mare, cu lenjerie de mătase.

Dorm ca un epileptic până ce alarma de zi cu zi mă trezeşte.

Sar din pleduri cu o energie extraordinară în celule.

Nu am răbdare să execut rutina de dimineaţă.

Renunţ la cafea şi ţigară pentru că sunt deja surescitat, iar nervii mei nu ar suporta stimulentele astea fără să intre în grevă la un moment dat.

Ies din casă, fug la maşină şi plec spre pacienţii mei misterioşi.

*

– Bună dimineaţa, domnule doctor. Dar de ce aţi venit aşa devreme? Nu e nici măcar ora 8, îmi spune femeia ce face curăţenie în dispensar, zilnic.

– Bună dimineaţa. Am treabă. E venită vreo asistentă?

– Nu încă. Aveţi ceva de lucru? Vă pot ajuta eu?

– Da. Spune-le asistentelor că astăzi nu dau consultaţii. Sunt pe teren. Să mă sune numai în caz de urgenţă majoră. Pentru mofturi nu sunt disponibil, clar?
– Da, domnule doctor.

Mă urc în maşină şi încerc să îmi fac un plan.

Cine e mai aproape?

Vă daţi seama că nu pot da nume, dată fiind confidenţialitatea relaţiei medic pacient.

Se termină asfaltul şi răbdarea mea când ajung la casa primului copil de pe lista pe care mi-am propus-o.

Deschid poarta, iar un dulău destul de supărat îmi iese în cale lătrând.

De obicei sunt prudent în apropierea animalelor, dar acum nici nu îl bag în seamă.

Înaintez prin curte, spre casă.

Bestia turbează. Se repede la pantalonii mei, dar şutul cu care l-am întâmpinat l-ar face mândru pe orice fotbalist din echipa naţională.

În sfârşit e linişte.

– Alooo… E cineva acasă? rag eu.

– Da, domnu’ doctor. Ce s-a întâmplat?

Recunosc mama copilului.

– Păi bine mamaie, cum dracu’ vine asta?

Femeia se uită uimită la mine. Niciodată nu am vorbit pacienţilor în termeni golăneşti, dar acum nu mă mai pot stăpâni.

– Unde e copilul?

– E plecat la sora mea, la Iaşi.

Mă dezumflu.

– Şi eu de ce nu am fost informat? Are pastile?

– Ieri am vorbit cu el. Are grijă ea să nu ducă lipsă de nimic. Nu am vrut să-l chinui aici. Stă la bloc, e cald, mănâncă bine, are chiar şi ternet.

– Ce e aia?

– Ternet, domnu doctor. La calculator. Dumneavoastră să nu ştiţi de asta? Se poate? Nu mai glumiţi cu mine.

Morţii mă-tii de bou ce eşti! Te-ai tâmpit de la sf-urile tale. Vezi peste tot numai chestii supranaturale.

– Îmi cer iertare, mamă dragă, dar când am văzut că nu mai vine nimeni cu el la consultaţie, am intrat în panică.

Se uită la mine, mirată.

– Aşa sunt eu grijuliu cu copiii.

– Dumnezeu să te aibă în pază. Bun suflet mai ai.

– Mulţumesc, mamă. Plec acum. Să mă anunţi când vine băiatul, te rog.

– Da, domnu’ doctor.

Scot din buzunar un milion, i-l dau femeii şi-i spun:

– Am cam boţit potaia, dar a vrut să mă muşte. Cheamă veterinarul.

Femeia ridică din umeri şi rămâne fără cuvinte.

Eu ies încet din curte, sar în Volvo şi o tai spre următorul copil.

E plecat la Timişoara, tot la o rudă.

Ce dracu? E un obicei la ăştia să îşi trimită copiii, iarna, la oraş? Chiar aşa o sărăcie e în casele astea?

Bat satul până la amiază, dar nu găsesc nici un pacient.

Obosit, flămând, cu o durere cumplită de cap şi un mare sentiment de frustrare, mă întorc la dispensar.

Pe holurile acestuia e miting.

Mulţi oameni mă aşteaptă, asistentele sunt depăşite de situaţie aşa că mă întâmpină cu zâmbete de uşurare

– Ce e dezordinea asta aici?

– Domnule doctor, nu ştim. Sunt 40 de pacienţi care vor să stea de vorbă cu dumneavoastră.

– Păi… Nu lucrăm cu programări? Voi aţi dormit? Este şi mâine o zi.

– Ştiţi cum e: fiecare are de pus doar o întrebare, asta e minciuna clasică.

– Foarte bine. Ies eu pe sală să le spun cum vor decurge consultaţiile.

Vreau cafea, cola şi 5 minute de linişte, apoi rezolvăm tot.

*

Partea bună a reformei sanitare este că s-a reuşit unificarea tuturor datelor despre pacienţi.

Cu ajutorul unui cod special am acces nelimitat la istoricul bolilor şi al tratamentelor efectuate oricărui bolnav din ţara asta.

Oriunde ar fi, pot verifica on-line dacă a fost văzut de colegii mei.

Pacienţii mint, o replică celebră dintr-un serial cu un doctor atipic.

Are dreptate.

Liniştea pe care am dobândit-o după ziua de vizite de domiciliu se spulberă imediat ce verific în aplicaţie, pe baza CNP-urilor, dacă cei 12 copii ai mei au primit tratament.

Reţetele pentru bolile lor sunt cu regim special aşa că este obligatorie raportarea lor, iar de la regula asta nu fac nici măcar eu excepţie, cu toată aversiunea mea faţă de formulare.

Sunt siderat.

Ce dracu’ e aici?

Iau telefonul şi cu ajutorul unei opţiuni speciale fac o conferinţă cu asistentele, încercând să aflu mai multe despre familiile astea.

M-am transformat într-un detectiv, dar problema asta începe să mă macine atât de tare încât nu voi avea linişte până când va fi rezolvată.

Ce aflu de la personalul meu nu e mare lucru.

Aceleaşi poveşti triste, pline de suferinţă, pe care le aud de la babele din sat când am timp să stau la bârfă cu ele.

Scenariul clasic: el bea de stinge deşi nu munceşte decât cu ziua, ea naşte pe bandă, o mai ia şi peste ochi când îndrăzneşte să protesteze, copiii cresc în tensiuni de tot felul.

Sărăcia şi incultura sunt la tot pasul.

La 20 de kilometri de oraş e o altă lume, îngheţată parcă într-un Ev Mediu negru, cu reguli precise, cu temeri şi superstiţii patronate cu grijă de cei care au interesul ca enoriaşii să rămână în întuneric.

Nu spun că peste tot e la fel si că ăsta este fenomenul care guvernează satul românesc, atât de idealizat de tot felul de autori bucolici sau alcoolici, dar m-am izbit de situaţii ce m-au lăsat fără cuvinte.

Într-o zi am fost chemat la domiciliu de către o gravidă cu dureri şi din fericire am constatat că mai are timp să ajungă la spital.

Când am urcat-o în salvare, i-am zis:

– Naştere uşoară.

La care ea:

– Mulţumesc. Şi dumneavoastră la fel.

Ce să-i ceri? Ăsta e nivelul.

Iar bat câmpii. Defect profesional, vă rog să mă scuzaţi.

Centralizez datele.

Deci, toţi cei 12 copii, născuţi în luna Martie, nu au mai primit tratament pentru boli cronice grave de câteva luni.

Nu sunt morţi, nu sunt internaţi, nu sunt de găsit la domiciliu.

Unul e la Timişoara iar restul în zona Iaşi, Bacău, Vaslui.

Toţi sunt plecaţi la rude. Ciudat e faptul că anul trecut nu au făcut asta.

Ceva îmi scapă, dar nu ştiu ce. Am în minte piesele unui puzzle uriaş, cu implicaţii grave, iar eu nu sunt în stare să le potrivesc.

Aprind a nu ştiu câta ţigară, torn într-un pahar de cristal licoarea creată de bunul meu prieten Jack, adaug 3 cuburi de gheaţă şi meditez.

În momentul în care cuburile s-au topit pe jumătate, dau pe gât lichidul care a fost nectarul meu în nopţile scandinave.

Decid să abordez situaţia asta ca şi cum ar fi o problemă de diagnostic: prin anamneză dusă la extrem.

Am omis ceva, am fost superficial în discuţii.

De mâine o iau de la capăt cu vizitele.

*

– Neaţa, mamă.

– Bună dimineaţa, pan doctor. Ce s-a întâmplat?

– Nimic. Ne obligă ăştia de la minister să mergem pe teren, pe la casele oamenilor, să vizităm bolnavii.

– Păi, asta e bine. Pe mine mă dor genunchii de ceva vreme şi nu pot ajunge la dispensar. Vă rog, veniţi în casă.

Mă iau după babă.

Intru în bucătărie. Pe plita încinsă de un foc puternic fierb câteva oale.

Pe cuptor stă un moş senil care mă priveşte absent.

– Să trăieşti, bunicule. Ce mai faci?

– Trebuie să vorbiţi mai tare. Nu aude.

Perspectiva de a urla ca la concertul Slayer nu mi se pare aşa atractivă la ora asta.

– E bolnav moşul?

– Nu e bolnav, dar mă enervează aşa că îi dau diazepam, să am şi eu oleacă de linişte.

Rămân blocat. Babă nebună.

– Ce fierbe acolo? mă interesez eu.

– Colţunaşi.

– Uau!! Cu dulceaţă?

– Vreţi să vă dau? Am şi cu dulceaţă şi cu brânză.

– Cu dulceaţă, mamă, spun eu dându-mi haina jos şi aşezându-mă la masă.

– Păi, cu atâta muncă pe cap, e normal să vă prindă foamea. Acuma vă aduc o farfurie.

Am intrat în atmosferă. Baba nu are ce face, aşa că e gata de povestit tot felul de porcării.

– Bunică, ia spune matale, cum sunt vecinii tăi? Ştiu că băieţelul de peste drum e tare bolnav. Mă duc îndată pe la el.

– Săracul băiet! Are boala aia: ducă-se pe pustii. Tremură tot şi se pişă pe el, să mă scuzaţi. Dar ce să faci? Dumnezeu nu bate cu parul, domnu’ doctor!

Între timp, 5 colţunaşi fierbinţi apar în faţa mea.

– Zahăr ai, bunică?

– Păi, matale nu ştii ca nu e sănătos?

– Trebuie sa urmezi ce spune doctorul, nu ce face el, corect?

Nu mai zice nimic. Îmi aduce o cutie de tablă.

Fără să-mi pese de milioanele de calorii pe care le bag în mine torn din belşug în farfurie.

– Cum adică, mamă, nu bate cu parul?

– Sunt de la sectă, domnu doctor.

– Ce sectă?

– Nu ştiu cum îi cheamă, dar vor arde în iad toţi. Ce a mai ajuns lumea asta…

– Bunică, Soarele răsare şi pentru cei buni şi pentru cei răi. Aşa scrie în Carte.

– Dreptate ai, zice baba trăgându-şi un rând de cruci.

E atât de solemn momentul încât mă simt obligat să fac şi eu la fel.

Acum sunt unul de al ei. E gata să-mi spună orice. Şi ce mândră va fi când va povesti babelor că doctorul, băiat credincios, a stat la masă cu ea.

Îmi asum riscul de a intra în gura satului pentru că scopul e nobil.

– Spune bunică, ce se întâmplă la sectă?

– Ei nu erau sectanţi până acum ceva timp dar de când a venit vindecătorul ăla s-au schimbat. Au uitat Sfânta Credinţă şi Sfânta Carte.

Alte cruci la care eu particip cu mare entuziasm.

– Ce vindecător? Singurul care tratează pe aici sunt eu.

– Matale nu păcăleşti lumea, chiar ştii ce faci.

Oare?

– A venit acum vreo 3 luni şi a umblat pe la multe case.

– Era singur?

– Nu, cu pastorul lor.

– Aaa… Nenea Vasile de lângă poştă?

– Da. La unele case a stat puţin dar la altele a zăbovit peste noapte.

– Şi ce a făcut acolo?

– Nu ştiu sigur. Cică a vorbit mult, a pus mâna pe cei bolnavi şi le-a spus că nu mai au nevoie de pastile.

– Cum arată vindecătorul ăsta?

– E un băiet tânăr, ca matale, un pic mai slăbuţ şi înalt. Poartă plete ca ăia de la metalul greu.

Era să mă înec cu colţunaşii.

– Ce metal greu, bunică?

– Nu ştiu. Aşa spune un nepot de al meu. Că la metalul greu se poartă plete.

O fi vreo fabrică, ceva.

Ce a făcut ternetul din ţara asta… Nu mai pot mânca. Baba m-a îndopat ca pe un naufragiat.

– Bunică, sărut mâna pentru masă.

– Să-ţi fie de bine. Ceva pentru genunchii mei aveţi la dispensar?

– Am eu în maşină nişte leacuri.

Aduc babei pastilele şi plec spre cabinet într-o stare de surescitare deosebită.

Cine dracu’ o fi vindecătorul ăsta?

*

După câteva ore de muncă asiduă fac o pauză.

– Vă rog să îmi daţi numărul lui Vasile, de lângă poştă.

– E pe fişă, domnule doctor. Imediat vi-l scriu pe ceva.

Sun ca disperatul, dar nu îmi răspunde nimeni.

Poate e ocupat omul.

– Una din voi să meargă până la el şi să-i spună că l-a rugat doctorul să vină la dispensar. Am ceva să-i comunic.

– Nu e acasă. Se întoarce abia săptămâna viitoare. Am vorbit ieri cu soţia lui.

– Să vină la mine.

– Sunteţi sigur? Ştiţi cum sunt ăştia. Ea nu face nimic fără să aibă acordul lui.

– Încercaţi, vă rog. E important.

După jumătate de oră se întoarce asistenta şi îmi spune că femeia nu poate veni, dar i-a lăsat cartea mea de vizită şi în mod sigur mă va suna cineva din partea lor.

Eu nu mai am răbdare. Decid să apuc taurul de coarne.

– Plec acum. Mâine nu vin. Vă rog să reprogramaţi toţi pacienţii. Ceva deosebit de important mă sileşte să iau decizia asta.

Am un indiciu slab, dar presimt că voi lumina măcar un pic drumul nesigur pe care merg acum.

Sora de la Iaşi, cea care avea ternet la bloc, a fost mai demult la o consultaţie şi atunci i-am luat toate datele.

Am chiar o copie după buletinul ei în arhivă.

Sar în maşină şi plec spre oraşul în care am făcut facultatea. Vreau să văd băieţelul cu ochii mei.

Dezamăgirea mea e mai mare decât steaua Canis Majoris când aflu de la soţ că sora a murit de câteva luni răpusă de un cancer osos şi nu e nici un nepot la el.

Ţigările nu mai au gust, atmosfera academică a acestei metropole universitare nu mă mai atrage, dorinţa mea de a cumpăra câteva cărţi a dispărut.

Forţez maşina la maxim pe drumul de întoarcere şi deschid foarte abătut uşa apartamentului meu.

Mă prăbuşesc în unul dintre fotolii şi încerc să-l vizualizez pe acest vindecător care îmi tot tulbură liniştea.

L-aş lua la palme dacă ar fi de găsit.

Ce fel de om ar face aşa ceva?

Să pună el în pericol viaţa unor copii nevinovaţi pentru o halucinaţie de a lui… În mod sigur are patologie psihiatrică.

Deschid  radioul, dar dau peste unul care îşi prezintă în direct o criză renală ce, în capul lui, sună a muzică, aşa că renunţ să mai ascult.
Sar la calculator şi caut pe internet informaţii despre comunităţi religioase.

Sunt un milion de secte în lumea asta. Nu ştiu de unde să încep pentru că e foarte mult de citit.

Setez motorul de căutare pe fotografii de pastori şi tot felul de moace mă salută.

Impresia generală e cea a unor oameni echilibraţi, realizaţi, fericiţi.

Caut în mod special un băiat cu părul lung, dar nu am succes.

Mi se urcă sângele în cap de nervi şi de frustrare.

Sunt un tip de acţiune, ajunge cu biroul.

Ştiu din tot felul de discuţii că mulţi dintre practicanţii cultelor religioase au întâlniri în fiecare zi, adunări, cum le spun ei.

Decid că voi participa şi eu în seara asta la una.

Strivesc pedala de acceleraţie a maşinii şi ajung la cabinet în timp record.

Parchez, apoi mă îndrept pe jos spre casa de adunare.

La poartă, câţiva indivizi destul de bine făcuţi freacă menta. Nu sunt puşi acolo să ofere flori, după cum arată.

E clar că o persoană importantă se află înăuntru.

Băiat prevăzător, am luat cu mine o Biblie veche, ediţie de colecţie, pecare am primit-o de la un călugăr din Suedia.

Ajung lângă ei şi ridic cartea deasupra capului.

Se uită la mine miraţi.

– Bună seara, fraţii mei. Sunt aşteptat. Vă rog să mă escortaţi.

Nu pricep.

Încerc atunci engleza, limba universală şi un zâmbet larg se afişează pe mutrele lor de bătăuşi.

Mă încadrează, mă percheziţionează, apoi mă conduc până la uşa clădirii.

Le mulţumesc şi păşesc înăuntru.

E foarte multă lume. Pe câţiva îi ştiu pentru că am avut de a face cu ei la cabinet, dar marea majoritate sunt necunoscuţi.

Nu mă bagă nimeni în seamă deoarece ochii tuturor sunt îndreptaţi spre nu ştiu cum se numeşte, aşa că îi voi spune partea centrală a încăperii.
Sunt acolo 12 copii îmbrăcaţi în alb, care, dispuşi în cerc, cu mâinile împreunate şi ochii închişi, şoptesc cuvinte de neînţeles.

În nici un caz nu e vreo limbă pe care eu să o cunosc.

În mijlocul cercului, ghiciţi cine se află?

Ştiam eu că nu scriu pentru oameni care au tărâţe în cap.

Aţi ghicit din prima.

Este băiatul de la metalul greu.

E un tip care fascinează.

Înalt, îmbrăcat în roşu, cu un păr lung, negru, pieptănat frumos pe spate,cu o frunte lată şi o barbă fină ce acoperă un obraz brăzdat de cute.

Are ochii închişi, dar probabil a simţit privirea mea aşa că în secunda următoare mă fixează.

Dragii mei, ce senzaţii poate dărui nenea asta…

E fenomenal.

Simt ca mi-e superior, că voinţa mea este trestie în vânt pe lângă a lui.

Nu am încercat niciodată hipnoza, dar cred că asta e ceea ce face acum cu mine.

Rămân catatonic până când vocea sa mă scoate din obnubilare.

– Şi vindecătorul va veni după mine, aşa cum v-am spus.

Deci, până la urmă, mi se recunosc veleităţile.

– E ultima seară în care ne vedem. Vă rog să urmaţi tot ceea ce v-am învăţat.

Toată lumea se uită la el ca la un zeu.

Copiii au format un alai în spatele lui.

– Vino, vindecătorule. Avem de vorbit.

Am de ales?

*

Ieşim din clădire. Apare un microbuz în care ne urcăm în ordine: eu, tipul ăsta extraordinar şi cei 12 copii, care, v-aţi dat seama, sunt pacienţii mei.

Nu mă pot abţine şi încep cu întrebările.

– Copii, sunteţi bine? A mai avut cineva crize?

Se uită la mine miraţi, dar nu scot un cuvânt.

La o primă inspecţie am impresia că sunt mai sănătoşi ca oricând.

Cum dracu’ e posibil aşa ceva?

– Nimic nu e imposibil când priveşti totul ca pe o iluzie.

Îmi citeşte gândurile pastorul ăsta sau ce naiba o fi el.

– Asta e credinţa ta, învăţătorule? încerc eu să fiu ironic.

– Nu te plasa acolo unde nu ai ce căuta, vindecătorule. Ce e credinţa ?

– Un refugiu. Mai ales atunci când eşti conştient de propria moarte.

Jur că îl văd zâmbind.

– De ce ţi-a luat atât de mult timp să mă găseşti?

– De ce nu ai venit tu la mine dacă era scris să ne vedem?

– Acum te supraevaluezi. Ţi-am arătat calea din momentul în care am nimerit aici pentru că am simţit forţa din tine, obsesia ta de a pleca. Îţi dau şansa asta.

Rămân siderat.

Ăsta mereu obţinea tot ce voia?

Ispita e mare. Dar cum să cred într-un asemenea tip?

Într-o secundă mi-a intuit toate dorinţele, toate visele.

– Copiii ăştia sunt bine acum. Nu-i pot lua cu mine. E cam limitat spaţiul din… vehiculul meu.

Din nou acelaşi zâmbet misterios.

Mă enervez.

– A mai fost unul ca tine acum vreo două mii de ani, nu?

– Te rog să precizezi: ca mine sau identic cu mine?

Dragii mei, în punctul ăsta am clacat.

Vă daţi seama ce încearcă să-mi spună ăsta?

Pur şi simplu rămân fără glas, fără gânduri, fără… nimic.

Sunt acum doar un mare balon, golit de orice interacţiune cu mediul înconjurător.

– E un accident oprirea mea pe meleagurile astea. E clar acum pentru mine că locaţia e interesantă, doar că timpul nu e potrivit. Eu voi pleca, iar tu, vindecătorule, ai grijă pe cine şi cum atingi. De azi înainte îţi meriţi pe deplin numele ăsta.

Mă prinde de mâini şi simt cum ceva ce nu pot defini mi se strecoară în toate celulele.

– E o povară, nu un dar. Te voi urmări.

Senzorialul meu intră în grevă şi se face întuneric. Dragii mei, sosesc acum. Vă rog să mă treziţi la următorul capitol.

*

– Domnule doctor, sunteţi bine?

– Oare ce s-a întâmplat?

– Al cui o fi microbuzul?

– Dar ce căuta în pădure noaptea?

– Nu e rănit. Poate doarme doar.

Voci…

Numai că mie îmi fac rău aceste zgomote. Trebuie să mă concentrez puternic pentru a le înţelege.

Deschid ochii şi văd zidurile cabinetului meu.

Sunt întins pe canapea. În jurul meu roiesc asistentele şi câţiva băieţi depe ambulanţă care se chinuiesc să mă conecteze la electrocardiograf.

Am o perfuzie care mă deranjează. În mod sigur au pus doar vitamine în ea.

Ce dracu să îmi administreze? Că nu au nimic altceva în dotare.

– Copiii sunt bine? întreb eu cu un glas stins.

– Care copii, domnule doctor? Eraţi singur în pădure. Ce făceaţi acolo?

Nu spun nimic, le zâmbesc frumos şi mă ridic.

– Staţi liniştit! Cei mai răi pacienţi sunt doctorii!

– Gura! Cafeaua mea unde e?

Se uită toţi la mine sideraţi.

– Nu am nici pe dracu! Terminaţi cu porcăriile astea.

Îmi smulg perfuzia şi cu paşi rapizi intru în camera mea, unde nimeni nu cutează să mă urmeze.

Ies cu cana plină de cafea, arunc cheile de la Volvo şoferului de pe ambulanţă şi-i spun:

– Vezi că în bord e un pachet de Davidoff. Adu-l încoace rapid.
Omul se conformează.

A fost ultima oară când am mai văzut feţe şi corpuri umane.

Acum văd doar energii de diferite culori, iar după intensitatea lor pot să îmi dau seama ce anume perturbă echilibrul sistemului.

Atingerea mea aduce normalitatea.

Doar că eu trebuie să îmbrac toată această magie în rigorile unei consultaţii medicale…

Haidamac Florentin-IonutFlorentin-Ionuţ Haidamac, s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava, absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa, Iaşi în 1999. S-a specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook