Ridicol! veţi spune, probabil, citind acest titlu. Să fim serioşi, nici măcar nu sunt asemănătoare, darămite…Şi, pe bună seamă, aţi avea dreptate. Nu seamănă deloc. Dar, dacă mă gândesc bine, nici capul nu seamănă cu pajura. Şi nici nu au nevoie să semene pentru a sta spate în spate pe acelaşi disc metalic.

          Dar lăsând metaforele deoparte, să încercăm o scurtă incursiune simultană în universurile paralele ale celor două serii. Încercând să nu stricăm lectura eventualilor cititori care încă nu le-au parcurs, prin dezvăluirea prea multor detalii, să începem cu o privire de ansamblu, de la un parsec distanţă, asupra ideii care stă la baza ambelor desfăşurări, pentru că, în final, este aceeaşi idee. Aşa cum îi stă bine scriitorului de S.F. în general, exemplele în acest sens fiind nenumărate, Frank Herbert şi Isaac Asimov nu se apleacă asupra chestiunilor mărunte, ci, privind omenirea în ansamblul ei, atacă direct problema care precede tuturor celorlalte: dăinuirea. Nu cred că greşesc prea mult spunând că, enunţată pe de-o parte ca „Planul lui Seldon”, iar pe de altă parte ca „Poteca de aur a tiranului”, miza ambelor desfăşurări este însăşi supravieţuirea rasei umane, în faţa căreia toate celelalte considerente pălesc. Acest unic şi inamovibil deziderat eclipsează interesele personale, supraoamenii aleşi devenind benevol sclavii lui, punându-şi întreaga forţă, inteligenţă şi voinţă în slujba sa şi acceptând damnarea ca inevitabila răsplată a eforturilor lor.

          Şi când spun „supraom”, nu fac nici o aluzie la omul superior al lui Nietzsche, ci la cel mai de bază înţeles al cuvântului, cel uzitat de creatorii de benzi desenate pentru a-şi zugrăvi eroii. Artizanii cârmuirii destinelor speciei umane pe făgaşul îngust care-i asigură supravieţuirea în marea sinuoasă a istoriei sunt creionaţi în ambele romane-epopei drept persoane înzestrate cu capacităţi psihice speciale, care le permit manipularea directă a voinţei altor oameni, vocal sau telepatic, dar mai presus de toate, cu arta penetrării şi înţelegerii viitorului. Numai astfel, prin incursiuni temerare în torentul instabil al timpului, omenirea îşi poate selecta din noianul de destine pe acela care nu-i aduce pierzania. În complexul de urzeli care însoţeşte arta guvernării, simpla intuiţie a consecinţelor acţiunilor nu mai este de ajuns. În meandrele timpului, fâlfâitul aripilor de fluture poate stârni furtuna devastatoare, iar în absenţa viziunii, mintea umană este prea slabă pentru a o ocoli. Deşi sursele puterilor presciente sunt diferite, ele venind pe de-o parte de la structura genetică superioară, coroborată cu efectele halucinante ale unui anumit drog, iar pe de altă parte de la matematici bazate pe psihologie şi istorie, atât Atreizii Dunei cât şi agenţii celei de-a doua fundaţii au nevoie în arta cârmuirii de puterea de a vizualiza şi înţelege viitorul. Privat de acest atu, conducătorul se regăseşte orb şi neputincios, la fel cum orb şi neputincios este şi cel care poate privi în viitor, dar nu-l poate pricepe. Şi de acest lucru ne fac conştienţi ambii scriitori, sugerând că numai cel care-şi cunoaşte perfect trecutul poate înţelege viitorul. Pentru a funcţiona, „psihoistoria” lui Henri Seldon are nevoie de întreaga istorie înregistrată a lumii, iar Kwisatz Haderach are ferecate în sine memoriile tuturor strămoşilor săi. Numai cunoscând trecutul şi privind în viitor omenirea poate spera să dăinuie. Este, deci, evident că foarte puţini se pot ridica la înălţimea sarcinii de a conduce destinele lumii, căci făgaşul cel bun este cât o lamă de cuţit.

          Însă marea problemă nu rezidăîn îngustimea potecii, ci mai ales în perpetua sa dinamică. Viitorul se scrie şi rescrie continuu, într-un nesfârşit amalgam de forme,dezvăluindu-se numai prin ferestre obscure, lacunare, distorsionante.Sub beţia mirodeniei, împăraţii Atreizi se regăsesc plutind pe suprafeţe tumultoase, vălurite, încercând să urmărească poteca, uneori de pe culmi panoramice, alteori din hăuri înnegurate, la fel cum vorbitorii celei de-a doua fundaţii luptă necontenit cu factorii devianţi, introducând mereu alte şi alte ecuaţii primului radiant, ca să elimine efectele nefaste şi să menţină planul lui Seldon în mişcare.

          Cum reușesc, în aceste condiții, cârmuitorii umanității să-și mențină supremația într-un mediu atât de volatil? Ei bine, deloc ușor. Singură, viziunea nu le este nici pe departe suficientă, foloasele ei rezumându-se la cele ale unui simplu periscop, efectul propulsor fiind asigurat prin motoare de cu totul altă natură. Aplicate în succesiune de către fundația de pe Terminus și simultan de către tiranul de pe Arrakis, metodele coercitive de guvernare variază de la condiționarea religioasă la forța militară, aparenta imoralitate sau injustețe în ochii celor dinafara viziunii nefiind nicidecum piedici în calea acțiunilor care se impun.

          Aplicată încă din primele ceasuri ale existenței Bene Gesserit-ului de către Missionaria Protectiva, metoda înseninării de culte religioase controlabile aservite este preluată și adaptată în sensul formării propriului cult, de o loialitate mistico-fanatică, mai întâi de către Muad’Dip apoi de către fiul său, în aceeași manieră în care preoții misionari aiSfintei Fundații își aduc aportul neprețuit la crearea imaginii intangibile a acesteia, atunci când avea cea mai mare nevoie de ea, și anume în prima sa perioadă de viață, în care era încă fragilă. Odată cu extinderea sferei de influență și implicit a puterii Terminus-ului rolul preoților scade, ei fiind treptat înlocuiți de negustori. Prin tehnologia sa superioară, raporturile comerciale sunt evident în favoarea fundației, ea folosind cu abilitate poziția forță pe care acestea i-o conferă, după aceeași rețetă prin care monopolul strict al mirodeniei îi conferă tiranului putere virtual nelimitată. Iar când comerțul prosperă, și forța militară sporește.

          Acestea fiind spuse, să ne apropiem puţin de acţiunile celor două serii. Este, oare, de mirare că vom găsi exact acelaşi cadru de desfăşurare? Căci, încă de la primele pagini ale volumelor „Dune” sau „Fundaţia”, probabil înainte precum cei doi autori să-şi fi proiectat operele pe întinderile pe care le au ele astăzi, ne lovim de Imperiul Galactic, forma de organizare statală constituită din planetele locuibile a miliarde de stele din galaxie. Ei bine, nu tocmai. Complexitatea ideii călăuzitoare cere un spaţiu vast pentru punere în scenă, spaţiu pe care ambele opere şi l-au găsit ocupând galaxia întreagă. Până aici, nimic mai normal. Majoritatea scriitorilor de S.F. preferă să-şi plaseze acţiunea romanelor într-un viitor îndepărtat şi exotic, în care călătoria inter-planetară este rutină. Se ridică, totuşi, două întrebări: „de ce galaxia” şi „de ce imperiu?”. Dacă la prima întrebare putem să răspundem oarecum intuitiv, spunând: „pentru că e suficient”, numărul stelelor din galaxie fiind uşor aproximabil cu infinitul, eliminând astfel necesitatea unei alte expansiuni, mult mai dificile considerând explozia ordinelor de mărime a distanţelor în spaţiu*, la a doua întrebare ne lovim de considerente foarte bine determinate. În primul rând, e nevoie de o structură complexă, eterogenă dar unitară, de organizare socială a oamenilor. Încă din cele mai vechi timpuri, în modelarea hărţilor politice găsim la lucru două forţe antagoniste: Una unificatoare, dictată în primul rând de raţiuni economice, şi alta separatistă, derivată din diferenţele etnice şi religioase. Pornind de la aceste premize, compromisul la care ambii autori prevăd că va ajunge umanitatea în viitorul îndepărtat, constă într-un imperiu în care grupurile etnice şi religioase se bucură de suficientă autonomie culturală şi organizatorică pentru a nu genera tensiuni, dar beneficiază din plin de infrastructura şi protecţia oferită de un stat centralizat. Echilibrul de forţe este însă fragil, anticipând încă de la primele capitole declinul iminent. Ambele case nobiliare care dau împăraţi au contestatari mai mult sau mai puţin legitimi, sunt şubrezite de uneltiri interne şi se văd confruntate constant cu pretenţiile crescânde ale unor grupări cheie, cu puternice influenţe economice, militare sau politice, a căror loialitate faţă de structura centrală este vitală.

          Aşa stând lucrurile, salvarea omenirii nu poate veni decât prin clădirea unui nou imperiu, de data aceasta construit pe baze mult mai solide. Acesta este rolul comun al Fundaţiei lui Seldon, respectiv al tiranului Leto II. Deşi, în aparenţă, lucrurile se desfăşoară diferit, esenţialmente succesiunea declinului, haosului şi reclădirii este respectată de ambele serii. După strălucirea imperiilor lui Shaddam IV şi Cleon I, urmează o perioadă de declin şi frământări, care culminează cu „epoca foamei” şi respectiv devastarea Trantorului, după care, pe baze tehnologice şi spirituale mai solide, consolidate de Benne Gesserit şi IX-ieni, respectiv de cele două fundaţii, un alt imperiu este zămislit. Iar când lucrurile nu merg chiar pe făgaşul previzionat,cotloanele viitoruluidovedindu-se mult mai ramificate şi ascunzând inamici teribili precum dispersia sau Catârul, omenirea trebuie să înveţe să se adapteze din mers.

          Dar să aruncăm o privire şi spre partea tehnologică, lăsând politicul deoparte. Problema de căpătâi pe care, invariabil, existenţa mai multor planete locuite simultan o ridică, este cea a călătoriei prin spaţiu, evadând din conul de lumină al lui Einstein. Considerând distanţele care variază de la câţiva la câteva zeci de mii de ani-lumină dintre stelele galaxiei noastre**, este nepractic să ne gândim la acţiuni coroborate pe mai multe planete fără posibilitatea de parcurgere a acestor distanţe în timpi mult mai mici decât cei necesari luminii să o facă. Ce-ar însemna ca un mesager purtând un ordin deosebit de important să plece de pe planeta X şi să ajungă pe planeta Y după, să zicem cu indulgenţă, cincizeci de ani? Orice interacţiune între lumi ar fi, practic, blocată. De aceea este nevoie de evitarea limitărilor de velocitate ale teoriei relativităţii, iar cei doi scriitori o fac în acelaşi mod, comprimând distanţele spaţiale prin escapade în hiperspaţiu, în entitatea nesupusă legilor fizicii materiale. Dacă în Dune navele capabile de aşa ceva puteau fi conduse în primă fază doar de navigatorii ghildei, persoane cu capacităţi intelectuale speciale, şi doar sub influenţa drogului, iar apoi de calculatoare artificiale IX-iene, în Fundaţia orice persoană care are un set anume de cunoştinţe poate naviga prin hiperspaţiu asistat de un calculator şi făcând riguros calculele aferente. Însă în ambele cazuri, pilotul, fie el uman sau cibernetic, foloseşte concepte matematice pentru a-şi calcula punctul de ieşire din hiperspaţiu în spaţiul material, evitând zonele periculoase, ocupate de materie, iar salturile, supuse fiind hazardului, este recomandat să fie cât mai scurte, pentru a minimiza eroarea statistică.

          Şi deoarece am vorbit mai devreme despre inteligenţă artificială, să trecem succint în revistă şi modul în care ea este privită prin prisma celor două serii. Numite pur şi simplu „roboţi” în Fundaţia şi „maşini gânditoare” în Dune, entităţile cibernetice (cu sau fără conştiinţă proprie) au jucat în trecut un rol foarte important în istoria umanităţii, pentru bine sau rău, însă în momentul prezent ele lipsesc cu desăvârşire din lumile umane. Dacă în Dune este interzisă cu stricteţe construirea maşinăriilor care imită gândirea umană, în universul Fundaţiei lipsa lor este învăluită în mister. Analizându-le utilitatea în complexul funcţional al viitorului super-tehnologizat, ambii autori tind să conveargă către aceeaşi concluzie: după un anumit punct, progresul ştiinţific nu le poate exclude. Prima fundaţie îşi datorează expansiunea tocmai tehnologiei sale superioare, pentru obţinerea căreia inteligenţa artificială pune serios osul la treabă, iar IX-ienii, deşi îşi desfăşoară activităţile sub incidenţa interdicţiilor sacrosancte ale Bibliei Catolice Portocalii, învaţă cu dibăcie să le evite, tocmai pentru a putea dezvolta maşinării care imită gândirea umană. Deloc surprinzător, la sfârşitul evenimentelor, ele îşi vor face din nou apariţia, deconspirându-şi veghea mereu vigilentă.

          Deşi similitudini ar mai fi, a poposi asupra lor ar însemna o incursiune prea adâncă în lumile mirifice ale celor două serii, în urma căreia, cel mai probabil, o parte din plăcerea lecturii ar fi spulberată de preştiinţa cititorului. Concluzionând, dacă ar trebui să rezumăm într-o singură frază universul fiecăreia dintre cărţi, fraza ar fi comună:

           „Este romanul-epopee care urmăreşte lupta pentru supravieţuire a rasei umane, într-un viitor îndepărtat în care întreaga galaxie este colonizată şi constituită într-un imperiu complex şi super-tehnologizat, luptă în care este condusă de personaje supra-umane, înzestrate cu darul viziunii.”

          Şi nu pot să închei decât invitându-vă să le citiţi, dacă nu aţi făcut-o deja, şi dorindu-vă lectură plăcută. Iar dacă le-aţi citit şi primul cuvânt din articol reprezintă încă părerea dumneavoastră despre cele de mai sus, vă invit la dezbatere.

         

         

          * Galaxia noastră, Calea Lactee, are un diametru de 100 de mii ani-lumină, iar distanţa dintre ea şi Andromeda, cea mai apropiată galaxie mare, este de 2,9 milioane de ani-lumină. Numărul de stele din galaxia noastră nu se cunoaşte, însă se presupune a fi între 100 şi 400 de miliarde.

          **Distanţa dintre Soare şi cea mai apropiată stea, Proxima Centauri, este de doar 4,2 ani lumină. Pleiadele, stele încă vizibile cu ochiul liber, se află la aproximativ 440 de ani-lumină, iar distanţa centrul galaxiei noastre este la 25 de mii de ani-lumină depărtare de noi.

         

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website