Se îndrepta spre casă cu paşi mari, mânat de durerea de măsea ce devenise insuportabilă. Afară era cald şi plăcut, iar începutul înserării adunase pe străzi o mulţime de oameni ce se bucurau de vremea frumoasă, căreia îi simţiseră lipsa toată iarna. El nu vedea nici vremea frumoasă, nici oamenii fericiţi pe lângă care trecea, percepându-i doar ca pe nişte obstacole ce trebuiau evitate. Durerea de măsea îi golise mintea de orice altă percepţie. Trecuse pe la farmacie şi cumpărase un flacon de calmante din care luase deja o pilulă, iar acum se gândea că poate ar fi bine să mai ia una.

Începuse să-l doară încă de dimineaţă, nici nu ştia cum suportase până la ora asta. Acele care plecau dinspre măsea îi mutilaseră toate terminaţiile nervoase ale maxilarului drept. Treptat, şi-a dat seama că nu mai ştie care măsea îl doare, pentru că durerea îi cuprinsese toată falca. Acum, chiar dacă suferinţa nu mai era atât de acută ca atunci când se manifesta punctiform, senzaţia era mult mai puternică, pentru că o resimţea aproape în tot capul.

A ajuns în faţa blocului şi pe chip i-a apărut o încruntare care, combinată cu grimasa de durere, i-a alcătuit o figură belicoasă. Lângă uşa de la intrare stătea vecinul lui de palier, cu care avusese o dispută neplăcută în urmă cu o săptămână. Probabil că faţa lui războinică l-a făcut pe celălalt să schiţeze doar un salut formal, la care a primit un răspuns asemenea. Durerea îl împiedica să fie amabil sau conciliant, nu se simţea în stare nici să ceară, nici să primească scuze. Voia doar să ajungă acasă, să scape de privirile tuturor, de vacarmul străzii, voia să pună ceva între el şi restul lumii, ca şi când intimitatea căminului l-ar fi putut ajuta să suporte mai uşor durerea.

A intrat în casa scării şi, pentru că îl aşteptase pe celălalt să spună ceva, iar el să fie nevoit să răspundă, a privit modul tăcut în care se ignoraseră ca pe o victorie. N-a avut parte să-şi savureze victoria. Durerea i-a reamintit rapid că e la cheremul micilor nervi, ascunşi sub o bucăţică de os smălţuit. A descuiat şi a intrat în apartament. Prin uşa deschisă a dormitorului, l-a văzut pe cel mic, aplecat peste cetatea construită de ei amândoi – tată şi fiu – din piesele unui puzzle tridimensional. În alte condiţii, s-ar fi dus la el şi s-ar fi jucat împreună, măcar câteva minute, dar acum nu avea dispoziţie pentru aşa ceva. A intrat în bucătărie şi şi-a pus un pahar de apă, pe care l-a băut după ce a mai înghiţit o pilulă din flaconul cu calmante.

A simţit o mână mică agăţându-se de mâna lui şi şi-a întors privirea spre puştiul blond, posesor al unei feţe fericite.

- Mergem, tati?

- Unde să mergem?

Faţa fericită s-a transformat într-una şmecheră, care părea să spună:’’Nu te mai preface, ştii tu unde!’’. Văzând că nedumerirea persistă pe faţa tatălui, micul blond a considerat că e cazul s-o spună explicit:

- Cum, unde? La circ!

Durerii de măsea i s-a adăugat o durere în suflet. Uitase de promisiunea că vor merge la circ. Ar fi trebuit să cumpere bilete mai devreme, acum era prea târziu. Pentru neglijenţa lui, era de vină tot durerea de măsea. L-a văzut pe micuţ cum se întoarce şi pleacă spre dormitor, după ce înţelesese din privirea sa că nu vor mai merge la circ. A vrut să se ducă după el, dar s-a oprit înainte să intre în dormitor. Să meargă şi să-i spună… ce? Să-i facă o altă promisiune? O promisiune care, în circumstanţele date, nu mai avea nicio valoare? Mai bine se va revanşa, cumpărând mâine bilete. O surpriză produce mai multă fericire decât un lucru aşteptat şi nici nu riscă să aducă nefericire, dacă nu mai are loc.

S-a aşezat pe canapea, cu senzaţia că durerea de măsea începe să-l lase. Probabil calmantele începeau să-şi facă efectul. Nenorocita asta de măsea îl adusese în situaţia să-şi calce promisiunea, să-şi supere fiul.

Suferinţa devenea în mod evident suportabilă. Treptat, a uitat gândurile neplăcute. A simţit cum îl cuprinde o toropeală plăcută, pe măsură ce durerea se diminua. A adormit zâmbind, uitase şi durerea de măsea şi promisiunea încălcată.

 

*

Se juca, aşezând soldăţei în cetatea pe care o construise împreună cu tatăl său. Pusese străjeri în toate turnurile, târgoveţi printre acareturile din interiorul cetăţii, cai în dreptul grajdurilor. Caii erau mai mici, pentru că erau de la un alt joc decât cel de la care avea soldaţii şi târgoveţii, dar el putea să facă abstracţie de diferenţa de mărime şi să-şi imagineze că totul e aşa cum trebuie. Pe unul dintre soldaţi l-a luat de pe turnul pe care-l aşezase şi s-a apucat să-i facă o mantie de rege. Cetatea trebuia să aibă un rege, iar el avea câteva bucăţele de staniol colorat, de la bomboanele primite la ziua lui, din care putea confecţiona o mantie regală. Când aşeza regele înapoi în turn, după ce-i făcuse o mantie aurie şi lungă până în pământ, a auzit uşa de la intrare şi a ştiut că venise tatăl său. Aştepta momentul acesta de când se trezise, astăzi era ziua în care vor merge la circ.

S-a ridicat şi a ieşit din dormitor. Şi-a văzut tatăl în bucătărie şi a alergat fericit, să-l tragă de mână. Nerăbdarea l-a făcut să uite că mai întâi ar fi trebuit să dea bună ziua.

- Mergem, tati?

- Unde să mergem?

- Cum, unde? La circ!

A văzut reacţia de pe faţa tatălui său şi n-a mai aşteptat răspunsul. Înţelesese deja. Nu vor mai merge la circ. S-a întors repede, ca să nu i se vadă lacrimile pe care le simţea cum îşi caută drum să ţâşnească. A intrat înapoi în dormitor, a închis uşa şi s-a aşezat pe pat. Lacrimile n-au mai găsit piedică, aşa că au izvorât, rostogolindu-se pe obraji şi formând două pete ude pe tricoul său preferat. Amărăciunea lui a căpătat proporţii când au început să-i treacă prin faţa ochilor imaginile animalelor de pe afiş. Nu-l interesau prea mult acrobaţiile, nici clovnii nu-l atrăseseră vreodată. Animalele, în schimb, acelea care puteau face o mulţime de ghiduşii, de jonglerii, care dădeau dovadă de atâta iscusinţă, îl fascinaseră întotdeauna. De patru zile, de când văzuse afişele cu circul, se imagina urmărind spectacolul din primul rând, de unde ar fi putut să fie aproape de tigri, de cai, de ursul acela mare pe care-l văzuse şi data trecută. Întotdeauna visase să stea în primul rând, iar acum tatăl său îi spusese că, în sfârşit, e destul de mare pentru asta.

Şi iată că toate visurile lui se năruiau. Gândurile sale au devenit şi mai negre în momentul în care şi-a adus aminte cum le spusese tuturor, că va merge în seara asta la circ. Toţi prietenii lui aflaseră despre promisiunea tatălui său. Ce le va spune acum? Cum se va justifica atunci când îl vor întreba de ce i-a minţit? Ce obraz va mai avea el să le povestească, de acum înainte, păţaniile lui de la munte sau povestea cu câinele pe care-l salvase din faţa maşinii?

Totul căpăta în mintea lui nuanţe din ce în ce mai întunecate. Nefericirea că nu va mai merge la circ era amplificată acum de ruşinea pe care o simţea deja faţă de amicii lui. Se vedea dintr-o dată claustrat, singur, fără prieteni, acoperit de penibilul minciunii pe care le-o spusese.

Pe pat, lângă el, era pistolul cu bile roşii pe care-l primise cadou de ziua lui. L-a luat în mână şi a simţit că nenorocirea îl îndreptăţeşte să se răzbune pe toată lumea. Ar fi vrut să aibă un pistol adevărat şi să tragă în… De fapt, nu ştia pe cine ar trebui să se răzbune pentru drama lui, dar simţea că cineva merită pedepsit. Imaginile amestecate, ale animalelor de la circ şi ale prietenilor acuzatori, s-au destrămat treptat şi în faţa lui a rămas cetatea de carton, ca o lume în miniatură. O lume aflată la cheremul lui, o lume pe care se putea răzbuna.

A îndreptat pistolul spre regele din turn şi a tras. Nu l-a nimerit, dar bila roşie de plastic a lovit un alt turn şi a împrăştiat bucăţi de puzzle. A tras iarăşi, găurind un zid al cetăţii. Aţâţat de ceea ce vedea că poate face, simţind că e capabil să ducă la îndeplinire deciziile pe care le ia, că acţiunea lui nu depinde voinţa nimănui, de promisiunile nimănui, a continuat să tragă până când încărcătorul pistolului a rămas fără bile. Cetatea era plină de găuri, cu câteva turnuri prăbuşite, dar continua să stea neclintită, făcându-i parcă în ciudă. A luat de pe masă trusa de creioane colorate şi a început să arunce în cetate, unul câte unul, ca şi cum ar fi aruncat nişte săgeţi. Loviturile lui găureau cetatea, dar nu reuşeau s-o dărâme. Ultimele creioane le-a aruncat mănunchi, reuşind să culce la pământ aproape toate zidurile care până atunci se încăpăţânaseră să rămână verticale. La final a aruncat şi cu pistolul ce rămăsese fără bile, doborând singurul turn care mai rămăsese în picioare, cel pe care aşezase mai devreme regele.

Mulţimea de piese în care se descompusese cetatea, împreună cu imaginea figurinelor de plastic împrăştiate prin toată camera, i-au oferit senzaţia unei victorii care i-a anulat sentimentul de mai devreme. Puterea pe care şi-o putuse manifesta liber, chiar dacă victimele furiei lui nu erau decât nişte jucării, i-a alungat deznădejdea în care se cufundase, făcând o dramă din promisiunea încălcată a tatălui său.

Liniştit, a reuşit să vadă în altă lumină acelaşi lucru care-l adusese mai devreme în pragul disperării. Şi ce dacă nu mai merge la circ? Poate că se va duce data viitoare la un circ la care vor avea şi lei. Nu văzuse niciodată lei, iar acum nu aveau decât tigri, pe care oricum îi mai văzuse. Şi prietenilor o să le spună că… O să le spună el ceva, dacă-l întreabă. Dar poate că nici n-o să-l întrebe.

A văzut pe jos soldăţelul căruia-i făcuse pelerină de rege. L-a ridicat şi i-a aranjat puţin staniolul galben, care se deformase în cădere. Hm! Era un rege frumos! L-a aşezat pe masă, lângă figurinele făcute din plastilină. Poate c-o să-i facă mai târziu şi o regină!

*

Stătea acolo sus şi-şi privea cetatea cu mândrie. Din turnul în care se urcase, putea vedea toată curtea interioară, toată viermuiala aceea domoală care dovedea bunăstarea cetăţenilor. Se considera un rege bun, supuşii săi îl iubeau. Nu precupeţise nimic pentru binele cetăţii, refuzase chiar şi alianţa prin care s-ar fi putut căsători cu frumoasa prinţesă din împărăţia vecină, dar care i-ar fi transformat regatul într-un vasal aflat la cheremul unui împărat despotic. Rămăsese singur pentru binele celor mulţi, iar acum se gândea c-a venit vremea să facă ceva şi pentru el. Să-şi caute o soţie care să-i aducă pe lume un moştenitor.

La toate astea se gândea, în clipa în care a văzut cum apare o gaură oribilă în turnul din faţa lui. O ghiulea de foc, mai mare de un stânjen, mai mare decât orice ghiulea pe care o văzuse vreodată, a trecut pe lângă el cu viteza unui meteor şi a lăsat o gaură fumegândă în zidul gros al turnului din faţa lui. S-a întors repede spre locul de unde venise ghiuleaua. În zare, până unde putea vedea cu ochii, până la pădurea deasă de stejar, nu se vedea nici urmă de armată duşmană. Câmpia verde şi, după ea, lanurile galbene ce înveleau pământul până la marginea pădurii, erau neclintite de picior de om sau de animal. Şi apoi, ce tun măiastru putea să scuipe o asemenea ghiulea?

N-a apucat să-şi imagineze ce maşinărie infernală ar fi putut trimite o namilă precum cea pe care o văzuse, când un alt obuz învăpăiat, venit din înaltul cerului, a lovit cetatea, găurind-o ca pe o foiţă de ceapă. Cetăţenii au intrat în panică, copiii şi femeile s-au ascuns prin case, răniţii au început să se vaite, ostaşii au urcat la posturi, iar împăratul a rămas înmărmurit. Ce porunci să dea armatei, împotriva cui să-şi mâne oastea la luptă, când el văzuse bine că focul nimicitor venea din ceruri? Puzderie de bile de foc, toate mari cât un viţel, începură atunci să curgă din senin, rupând şi găurind, sfârtecând şi ologind, făcându-i pe unii să ţipe şi pe alţii să geamă. Cei care nu-şi dăduseră ultima suflare se tânguiau de durere.

Când urgia de foc s-a oprit, cetatea arăta ca un ciur, care numai printr-o minune mai stătea în picioare. În interiorul cetăţii, cei care mai rămăseseră în viaţă se târau, neputincioşi să se ridice, abia zărindu-se prin fumul de pucioasă şi praful ridicat de zidurile prăbuşite. Regele, rămas întreg ca prin minune, privea din turnul lui şi nu-i venea să creadă că ruina de la picioarele sale e tot una cu cetatea falnică la care se uita în urmă cu câteva clipe. Cum putuse oare să se întâmple una ca asta?

N-a găsit răspuns şi nici timp n-ar fi avut să-l caute, pentru că urgia numai ostoise, venind acum sub altă mârşavă înfăţişare. Suliţe mari, cât brazii cei mai groşi din pădurile de munte, coborau din ceruri, aruncate din arcuri nevăzute, rupând ce mai era întreg şi schilodind ce rămăsese nevătămat. Vremurile apocalipsei ce va să vină stăteau deja în calea lor. Cei de acum plăteau tribut pentru toţi cei de demult, asupra lor se adunase haraciul păcatelor omenirii. Puterea cerească îi urgisea, arătându-şi mânia printr-un război fără duşmani, printr-o apocalipsă fără scăpare.

Un noian de suliţe dumnezeieşti, aducătoare de moarte curăţătoare, s-a răsturnat peste zidurile prăpădite, culcând la pământ pietrele ce se mai sprijineau una de alta. Din toată cetatea, doar un turn mai rămăsese în picioare şi din toată suflarea, numai regele nu-şi dăduse duhul. Privea cu groază la sfârşitul lumii, neputincios în faţa urgiei cereşti. Şi cum atotputernicul nu-şi face treaba doar pe jumătate, cerul s-a înnegurat de umbra unei arătări nemaivăzute. O dihanie neagră şi mare cât jumătate de cetate, de care nimeni nu auzise nici în poveştile cele mai înfricoşătoare, a năvălit de sus, măturând dintr-o singură lovitură turnul rămas în picioare, ca şi cum piatra unui copil ar fi trecut printr-un castel de nisip.

Căzând din întâmplare, sau poate din voie divină, într-o iesle plină cu fân, după ce dihania cea neagră mistuise turnul de sub el, regele a rămas nemişcat multă vreme, aşteptându-şi sfârşitul ce i se cuvenea, deopotrivă cu toată omenirea. După ceasuri lungi de aşteptare, când a înţeles că el trăieşte pentru că aşa trebuie să fie, regele s-a ridicat în picioare, şi-a îndreptat privirea către pădurea ce se zărea la apus şi a pornit înspre soarele ce se rostogolea după dealuri. Nu voia să privească înapoi. Nu voia să vadă prăpădul din urma lui. Doar ce i se arătase cât e de mic şi de neînsemnat şi nu voia, cu vreun gând necuvenit, să judece pedeapsa dreaptă a celui de sus. I se lăsase viaţa cu un scop, iar acel scop nu putea fi decât să umple iarăşi pământul de oameni, asemenea lui Noe. Poate omenirea ce va creşte după el va fi mai bună. Poate nu va mai fi nevoie de altă apocalipsă.

Daniel Barbu s-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş.

A publicat proză scurtă în revista online SRSFF.

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts