(Unui Gigi-contra, fără de care ne-am vedea mai frumoşi decât suntem)

34E110AF2BB rămăsese singurul umanoid de pe terra. De fapt, umanoid era un termen neadecvat, depăşit. Evoluţia rasei umane în ultimul mileniu făcea ca titulatura să fie complet nejustificată; constituţia şi psihologia umană se schimbaseră radical. 34E110AF2BB acumulase, în cei treizeci şi doi de ani de existenţă, suficiente informaţii cât să realizeze că cei care-şi spuseseră pentru prima dată oameni nu l-ar putea numi pe el, în nici un caz, om. De altfel, nici el nu-i considera pe ei oameni, ci mamifere inteligente.

Desigur, cel puţin din punct de vedere cronologic, prioritatea denumirii le aparţinea lor, strămoşilor, pentru că ei definiseră termenul. Cei asemenea lui, care deveniseră altceva după o evoluţie de un mileniu, ar fi trebuit să-şi spună altfel, dar păstraseră totuşi denumirea aceea arhaică. Om!

În vremea când primele fiinţe inteligente s-au autointitulat oameni, se comportau de fapt ca nişte animale: ucideau pentru mâncare, ucideau din ură, ucideau din iubire, ucideau de frică sau de plăcere. Ucideau aproape fără discernământ. Şi mai barbar era că, preponderent, ucideau tot oameni. Când au început să gândească, şi-au folosit creierul pentru a ucide mai eficient, mai mult, mai crunt. Contra crimelor fără sens, au opus legile. Legile erau nişte suite de reguli menite să evite apariţia conflictelor şi implicit a crimelor, prin definirea graniţelor libertăţilor individuale. Dar nu toţi oamenii acceptau să trăiască după legi, aşa că au apărut pedepsele pentru cei ce nu le respectau.

Legile erau menite să-i apere pe cei buni de cei răi, dar, cum în perioada respectivă omenirea era împărţită în triburi, numite naţii, fiecare trib avea legile lui. Şi pentru fiecare trib, celelalte triburi – care aveau alte legi – au devenit ’’cei răi’’. Aşa că, treptat, s-a schimbat menirea legilor, fiind folosite ulterior pentru a motiva războaie inter-tribale, războaie care au mărit în mod exponenţial – şi, din păcate, cu acoperire legală – crimele, crime contra cărora apăruseră legile. S-a ajuns astfel, de la omuciderea de dinaintea apariţiei legilor, la genocidul legalizat. Curând, genocidul a devenit incontrolabil, mai ales după ce a fost puternic potentat de apariţia armelor chimice, biologice, bacteriologice, nucleare, termice, meteorologice, electromagnetice, gravitaţionale, antigravitaţionale etc.

La începutul actualului mileniu, toate armele acestea au redus populaţia umană la numai câteva milioane de exemplare, printr-un război total, fără reguli, fără legi. În acelaşi timp au apărut primele mutaţii care au deschis drumul către formarea omului modern. Efectele armelor folosite în ultimul război au modificat radical specia umană. Din punct de vedere fizic, a apărut mai întâi o varietate de forme individuale. De la oameni fără membre, la cei cu mai multe membre; de la cei fără simţuri, la cei cu mai multe simţuri. Simultan, au apărut şi modificările ce nu ţineau de aspectul fizic. S-a constatat apariţia empatiei colective, trăirea simultană a aceloraşi sentimente, de către grupuri mari de persoane, chiar dacă se aflau la distanţe apreciabile una de alta. A fost simptomul care a dus la descoperirea efectului Benami.

Deşi Benami a făcut studii asupra efectului care-i poartă numele, încă de la începutul secolului douăzeci şi doi, ideea globalizării efectului în scopul obţinerii determinismului premonitoriu, a fost descoperită într-unul din jurnalele sale, abia după un secol. Descoperirea ideii din jurnal a dus la iniţierea studiului asupra subiecţilor care prezentau simptomul empatic moştenit. Această caracteristică, apărută iniţial la victimele războiului atomic care prezentau cele mai pregnante malformaţii, s-a transmis ereditar numai anumitor indivizi. La a treia generaţie empatică s-a putut separa complet fragmentul ADN responsabil cu această calitate. A urmat implementarea fragmentului respectiv, tuturor urmaşilor speciei umane. În decurs de optzeci de ani, nu mai exista niciun om căruia să-i lipsească din componenţa ADN-ului respectivul fragment.

Ca urmare, în secolul douăzeci şi patru nu se mai putea nimeni gândi să înfăptuiască o crimă, de orice natură, fără să afle, simultan, toată umanitatea. Toţi ’’vedeau’’ gândurile tuturor. Indivizii cu intenţii criminale erau consiliaţi psihologic şi în majoritatea cazurilor erau vindecaţi. În foarte puţine situaţii, a fost nevoie de izolare pe viaţă, din motive care împiedicau consilierea sau obţinerea unor rezultate satisfăcătoare.

Determinismul premonitoriu a creat – colateral – încă un efect benefic pentru liniştea mondială. Posibilitatea de a afla oricând ce e în mintea oricui a mixat toate limbile pământului. Pentru a şti ce gândeşte celălalt, trebuia să-i înţelegi limba, aşa că peste încă un secol toată lumea vorbea aceeaşi limbă. Faptul acesta a dus la dispariţia completă a rasismului, şovinismului, naţionalismului, alungând în acelaşi timp toate gândurile ostile, care eclozau plecând de la aceste concepte.

Singurele care mai puteau identifica individul, ca aparţinând unui neam sau altul, erau numele. Pentru a elimina şi această posibilă cauză de apariţie a unor sentimente duşmănoase, s-a renunţat la nume. Fiecărui individ i-a fost alocat un număr hexa-zecimal, unic, ce elimina astfel şi rarele confuzii care se mai făceau între indivizi cu acelaşi nume. Din acel moment, pentru o bucată de vreme, crimele au dispărut.

Între timp, populaţia continua totuşi să scadă. Multitudinea de forme pe care o căpătase corpul omenesc, datorită mutaţiilor permanente ce apăreau din cauza atmosferei radioactive, scăzuse drastic natalitatea. Era imposibil să procreeze un mascul hidrocefal şi biped, având ca parteneră o femelă fără picioare, care vedea numai în infraroşu; sau un individ ierbivor şi patruped cu o parteneră bicefală. Genele erau mult prea diferite, pentru a rezulta urmaşi din astfel de perechi.

Pentru creşterea natalităţii, s-a recurs din nou la un artificiu genetic, care a eliminat sexele sau mai bine spus le-a unificat, făcând posibilă procrearea, fără necesitatea existenţei unui cuplu. Omenirea a devenit asexuată, fiecare individ putând procrea singur. Pentru scurtă vreme, populaţia a avut o uşoară tendinţă de creştere. Totul părea să meargă spre bine.

Doar părea. Pentru că, în curând, umanitatea s-a confruntat cu o nouă problemă. Dispariţia cuplurilor a dus la o stare generală de depresie, care a pus iarăşi în pericol rasa umană. Omenirea a ajuns să fie formată din indivizi introvertiţi, egoişti, solitari, care nu mai formau o comunitate. Era fiecare pentru el şi, mai ales, fiecare împotriva tuturor. Determinismul premonitoriu n-a mai funcţionat în scopul pentru care fusese conceput. Când un individ avea intenţii criminale, ceilalţi nu mai acţionau pentru împiedicarea lui; dimpotrivă, îl ajutau să-şi ucidă duşmanul, pentru că acum toţi erau duşmanii tuturor; toţi îşi doreau moartea celorlalţi.

În aceste condiţii, s-a format un mic grup de rezistenţă, alcătuit din indivizi care, deşi erau stăpâniţi de aceleaşi sentimente egoiste ca toată lumea, păstraseră oarecare principii sănătoase şi se străduiau să trăiască raţional, nu impulsiv. Pentru că logica le dicta să apere specia din care făceau parte cu toţii, au recurs la aceeaşi metodă uzitată cu succes şi în cazurile anterioare: modificarea genetică.

S-a alcătuit un set de reguli ce trebuiau respectate pentru a salva omenirea de la dispariţie. S-au introdus aceste reguli într-un program, care să furnizeze condiţionările necesare ce trebuie impuse fiecărui om, pentru a proteja omenirea în detrimentul individului. Concluzia a fost irefutabilă. Trebuia sacrificat oricine avea de gând să atace un individ fertil, individ care putea contribui în felul acesta la salvarea umanităţii. Trebuia eliminat oricine punea în pericol perpetuarea speciei.

S-a realizat o combinaţie genetică cu această caracteristică. Oricine era posesorul unei astfel de gene era incapabil să facă rău altcuiva, nu mai putea împiedica înmulţirea speciei. În momentul în care cineva intenţiona să facă ceva care punea în pericol omenirea, murea instantaneu, la comanda propriului creier. Astfel, individul era pedepsit înainte să comită fapta.

Introducerea acestei gene de conservare a speciei, tuturor oamenilor, a durat din păcate destul de mult. Când s-a ajuns ca toţi umanoizii să deţină gena salvatoare, mai trăiau pe tot globul doar câteva zeci de mii de indivizi. Spre dezamăgirea celor care-şi făcuseră speranţe, nici soluţia aceasta n-a oprit scăderea populaţiei. Erau prea puţini cei care să nu se gândească – de cele mai multe ori doar ipotetic – la o faptă criminală, iar simplul gând îi omora. După optzeci de ani, nu mai trăiau decât patruzeci şi şapte de indivizi. Aceştia erau toţi oamenii de care îşi aducea aminte 34E110AF2BB. Toţi erau mult mai în vârstă decât el. În primii ani ai vieţii lui, numărul lor a scăzut continuu, majoritatea murind de bătrâneţe. O regulă comportamentală neînţeleasă făcea ca cei mai mulţi oameni fără gânduri criminale sau gânduri împotriva omenirii să fie cei care nu puteau procrea. Niciunul din cei patruzeci şi şase de indivizi pe care îi cunoscuse 34E110AF2BB nu putuse avea urmaşi. El era singurul om fertil.

Ultimii opt bătrâni ţinuseră o întrunire telepatică în urmă cu câţiva ani şi îl sfătuiseră să nu facă urmaşi până nu va rămâne singur. Numai aşa putea fi sigur că micuţii nu vor fi influenţaţi negativ de către nimeni. Vor fi doar ei şi părintele lor. Vor învăţa totul numai de la el, un om fertil şi fără gânduri criminale.

Cu o zi în urmă, murise 34E110AECA5, ultimul din cei opt. 34E110AF2BB rămăsese singur. Acum putea să aibă liniştit copii, nimeni nu-i va mai pune în pericol. Apăsat de singurătatea din jurul său,  34E110AF2BB a hotărât că trebuie să se grăbească, era foarte deprimant să fii singur. S-a gândit atunci că şi fiii săi se vor simţi la fel de singuri după moartea lui. Mai avea oare rost să-i conceapă? În momentul acela, inima lui 34E110AF2BB a încetat să mai bată. Privirea i s-a înceţoşat rapid şi n-a mai văzut nimic.

Printr-un paradox neluat în calcul la realizarea genei de conservare a speciei, când 34E110AF2BB – singurul individ care mai putea procrea – se gândise să n-o facă, pusese în pericol perpetuarea rasei umane. Drept pentru care 34E110AF2BB murise. Gena de conservare a speciei îşi făcuse datoria până la capăt. Murise ultimul duşman al omenirii.

 

Daniel Barbu s-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş.

A publicat proză scurtă în revista online SRSFF.

Daniel Barbu

Daniel Barbu

S-a născut pe 13 octombrie 1968, în Curtea de Argeş. Este electrician PRAM (un mix între electrician şi electronist). Locuieşte în Curtea de Argeş. A publicat proză scurtă în revistele online SRSFF şi Gazeta SF.

More Posts